Oamenii care iau viaţa în râs. Cea mai scurtă cale spre fericire

Oamenii care iau viaţa în râs. Cea mai scurtă cale spre fericire

Cei 12 participanţi sunt într-un freamăt continuu

O mână de oameni se adună săptămânal într-o sală de gimnastică din Capitală doar pentru a râde comandat, în scop terapeutic. E locul în care câteva zeci de lei pot aduce fericirea, chiar şi aşa, mai mult din vorbe şi cu exersarea artificială a diafragmei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nu v-a preocupat niciodată mecanismul râsului? E un domeniu pasionant. Care-i motoraşul ăla secret care declanşează hohote şi care parcă astupă definitiv şanţul stresului, săpat în mijlocul frunţii? În fiecare săptămână, la Atelierul de Terapie prin Râs organizat de Centrul Mandarin, timp de două ore, câţiva oameni sunt înstrăinaţi de grijile lor imediate şi ajutaţi să redescopere un lucru pe care, din fitece motive, l-au ţinut captiv: râsul. Uită de tot!, căci problemele lor, unele contrafăcute, altele autentice, pot fi rezolvate, măcar pentru câteva ore, cu nişte reprize bune de râs şi câteva teorii revoluţionare, orientale. Unele contrafăcute, altele autentice. Dar nu e nimic rău aici, nimeni n-a murit de râs.

E ultima şedinţă a Atelierului din acest an, iar Monica Burcea, o superbă domnişoară cu părul de foc, va fi psihoterapeutul nostru din această seară. Ştie despre ce e vorba domnişoara Burcea, e profesionistă, ne ghiceşte imediat dramele ieftine, provinciale, şi înţelege că ţinem cu dinţii de depresiile astea mici, dar recidivante. Are însă leacul (soluţia?) pregătit: ne întâmpină cu un zâmbet nonşalant şi ne întreabă cu un aer aproape firesc: „Vreţi bobo?, că a venit Moşul!“.

Un preludiu mai timid

În jurul mesei ispititoare, cu prea destule bomboane, cei 12 participanţi sunt într-un freamăt continuu. Vor oamenii „bobo“, încă n-a început terapia, iar ciocolata e dulce, te mai dezleagă la vorbă. Se socializează, mai o glumiţă reţinută, pe jumătate pregătită, mai o bomboană, discuţii amabile, uşoare, ce frig e afară!, vin tocmai de la birou!, la mine e prima dată!, mie, dacă-mi vine, e nasol!, lasă-l să vină! şi, în câteva minute, parcă se ştiu toţi de-o viaţă. Parcă fără să-şi dea seama, toţi poartă pe buze un surâs natural. E un preludiu mai timid până să-l cunoască pe fratele mai mare, râsul.

Atenţie, începe! Domnişoara Burcea se aşază, ca o profesoară nonconformistă, în faţa sălii, şi adoptă o poziţie comodă. Trebuie să le câştige încrederea celor din faţa ei, poate nu-i de ajuns ciocolata pentru toţi. „Să spunem câteva cuvinte despre noi“, îi provoacă. „Sunt Laura – ambiţie.“, „Nu există nu pot, există nu vreau.“ „Să privim spre viitor.“, „Sunt scorpion.“, „Şi eu.“, „Şi eu.“, „Veselie, fericire, cam atât.“, „Ca să mă citez pe mine însumi, unde dragoste e, totul e.“, „Sunt naturală.“ – aceştia sunt participanţii la atelierul de terapie prin râs. Unii sunt deja veterani, vin săptămânal de-astă vară, alţii sunt „începători“, mai sfiicioşi, stau în spatele clasei.

Monica Burcea are o voce suavă şi ştie exact cum să articuleze vocalele care să gâdile frumos la urechi. Şi-a pregătit bine lecţiile, se pare că ştie exact care sunt etapele unui râs cât mai natural: trebuie numai să-i facă se se relaxeze, să-şi uite grijile, apoi raţiunea, să se joace ca nişte copii, să se împrietenească bine cu diafragma şi gata!, să râdă.

Relaxarea

„Sunteţi într-o stare de bine. Sunteţi liberi“, spune, şi nu e unul să n-o creadă. „Se conturează o cutie în spatele pleoapelor, un cufăr. Este aşa cum vreţi voi să fie. Apropiaţi-vă şi puneţi acolo grijile, problemele, stresul, supărările, tot! Acum daţi voie stării de bine să vă cuprindă!“, continuă. E extraordinară domnişoara Burcea, nici 5 minute n-au trecut de când a început să predea fericirea, iar oamenii se simt deja cuprinşi de această beatitudine din vârful buzelor sale. Stau acolo, cu ochii închişi, îşi plimbă mâinile graţios prin aer şi zâmbesc.

Jocul, toxina psihică şi poarta abundenţei

„Suntem nişte fire de iarbă în bătaia vântului, suntem iarba, suntem vântul“, îi convinge psihoterapeutul şi toţi se transformă, parcă hipnotizaţi, în fire de iarbă, în vânt, în iarbă, în vânt. Sunt liberi. Apoi sunt gândăcei care au căzut pe spate şi încearcă să se întoarcă, sunt broscuţe ţestoase în mare, unii chiar din Galapagos, alţii sunt Flipper, frumosul delfin, apoi sunt păsări, sunt ce vor ei să fie astăzi. Ceva se întâmplă aici! Uite, acum se deschide larg poarta abundenţei, mintea e băgată în buzunar, se ascultă dorinţa sufletului, deci nu a minţii, toxina psihică se manifestă cu încredere. „Trebuie să râdem intern.“

„Lăsăm râsul să ne trăiască pe noi“, îi sfătuieşte fata cu părul de foc. Şi apoi găseşte tot felul de vicleşuguri să declanşeze reprize sănătoase de râs. „Deja trebuie să ajung la toaletă“, spune cineva, atât de antrenant este. Se râde din nimic, se râde homeric, din strâmbături puerile sau din gâdilături aproape agresive. Se mai spune o glumă, mai un banc, o poezie deocheată, o activitate de grup, un dans ridicol, nimeni nu mai caută motivaţii metafizice, e deja instinctual! Ştia el, bătrânul Dostoievski, atunci când spunea că niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde.

Revelaţia: „E super să râzi!“

Pe câteva rafturi improvizate pe pereţii sălii sunt câteva titluri de cărţi, în spiritul acestei activităţi: „Lasă grijile, începe să trăieşti“, de Dale Carnegie, „Forţa gândirii pozitive în afaceri“, de Scott W. Ventrella, „Secretul înmulţirii banilor“, de Radu Cristescu şi Marcel N. Popescu, „Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege“ şi „Singurătatea în doi nu e pentru noi“, ambele de Jacques Salome, „Realizează-te pe deplin“, de John C. Maxwel sau „Calea spre seninătate“, de Thérèse Jacobs-Steward. Plăsmuirile cu iz profetic despre fericire şi succes, lucrări ample, legate, cartonate, despre gândirea pozitivă, îndeplinirea dorinţelor, ziua de astăzi sau alte banalităţi ce pot lua forma unor reţete universale sau a unor discursuri motivaţionale holiste.

Participanţii la atelier, aproape obosiţi de atâta fericire, au revelaţii primitive similare despre forţa lor. Îşi dau seama că, aşa cum spune şi domnişoara Burcea, ei chiar pot fi fericiţi dacă vor. Ah, ce simplu e! „De când sunt mică, tot râd. E super!“, realizează o doamnă, iar alta îşi dă seama că „râsul face bine“. „E minunat să învăţăm să râdem din nimic!“, descoperă altcineva. Se constată, pe neaşteptate, că oamenii veseli sunt optimişti, că râsul e şi un mijloc de comunicare, de relaxare, că e bine pentru fiinţa ta să-ţi petreci timpul râzând – oh!, de-ar fi râs şi Heidegger mai mult!

Nu-i deloc de glumă nici cu râsul acesta, e ceva serios, unii spun că-i o ştiinţă de sine stătătoare – se numeşte „Gelotologie“, îşi are rădăcinile adânc în „PsihoNeuroEndocinoImunologie“, şi se referă la legătura strânsă dintre emoţii şi sistemul imunitar. Sunt alte cuvinte, specializate, de nişă, pentru mai bătrânescul „râsul e sănătate curată“. Alţii îi spun „yoga râsului“, şi nici aceştia nu par să greşească, căci uite ce zice însuşi maestrul Gregorian Bivolaru: „Râsul profund stenic este o tainică stare de rezonanţă binefăcătoare cu o anumită formă de energie subtilă din macrocosmos“. Adică e bine, e sănătos.

Monica Burcea are în program şi sesiuni corporate, adică pentru companii multinaţionale, pentru antreprenorii care nu mai au bani de prime sau de salarii, ori pentru cei care nu mai ştiu cum să-şi destreseze subalternii. Păi, îi adună pe toţi într-o cameră şi gata cu grija salariului!, ce mai contează o oră de muncă în plus?

Se pot face şi ateliere de relaxare şi autocunoaştere, prin care-i ajută pe participanţi să se cunoască mai bine. Nu, sigur că nu merge cu o oglindă, oamenii trebuie să deseneze, să se distreze, să se joace! E mai frumos, nu-i aşa? Iar atelierul în care se foloseşte „tehnica eliberării de stres şi nervozitate“ pare perfect pentru detensionare, pentru administrarea furiei şi, desigur, pentru eliminarea toxinei psihice. Or, toxina psihică, precum cele fizice, trebuie eliminată cât mai repede! ;

Cea mai scurtă cale către fericire

Prin bunăvoinţa Centrului de Terapie prin Râs Mandarin, putem să facem public un mic îndreptar de fericire. N-aveau dreptate filozofii greci, aşa cum niciun poet n-are dreptate. Fericiriea este ţel tangibil, iar acest ghid este esenţial oricum pentru primii paşi. Citiţi cu atenţie acest ghid, căci veţi descoperi lucruri la care, cu siguranţă, nu v-aţi fi gândit. Este reţeta universală din bucătăria fericirii, asta avem noi aici:

1. Exerciţiul sincerităţii. Practicaţi sinceritatea faţă de voi înşivă şi analizaţi-vă obiectiv viaţa şi mediul. Astfel, vă veţi pune treptat în acord cu voi înşivă, iar gândurile, acţiunile se vor reorganiza. Pentru ca ceva nou să poate veni, ceva vechi trebuie să plece.

2. Exerciţiul autenticităţii. Nu puteţi fi fericiţi dacă acţiunile nu sunt congruente cu ceea ce gândiţi. Fericirea nu constă în „a căuta în exterior“, cât mai ales în „a transforma continuu interiorul“. Amintiţi-vă că sunteţi cea mai importantă persoană din viaţa dumneavoastră!

3. Exerciţiul prezentului. Anticipaţia aduce mai mult fericire decât îndeplinirea propriu-zisă a scopului. Indiferent cât de măreţ vă imaginaţi că va fi momentul în care se va îndeplini ce v-aţi propus, nu uitaţi că drumul parcurs până acolo e plin de momente în care puteţi să vă creaţi fericirea. Frumuseţea este a drumului.

4. Exerciţiul libertăţii. Nu luaţi definiţii din cărţi, definiţi ce înseamnă libertatea pentru dumneavoastră! Practicaţi excesul, dar ţineţi-l sub control! Şi găsiţi-vă propriul echilibru care să nu excludă libertatea din viaţă.

Erată. Atenţie! Râsul, în sine, poate fi de mai multe feluri. Înţelegeţi-l şi administraţi-l cum se cuvine: Râsul sarcastic, care asunde sentimente puternice, nu trebuie nici cultivat, nici reprimat. Încercaţi să-l transformaţi, dintr-un rictus urât, într-un zâmbet extraordinar! Nu uitaţi! Râsul nervos elimină tensiunea şi vă eliberează de frică. Râsul de plăcere e agreabil. Râsul comic, ca reflex al emoţiilor provocate de situaţii sau vorbe pline de umor, este, de asemenea, sănătos. Râsul neîncrezător, de negare, nu e bun, e doar un reflex de apărare.

Eu sunt registrator medical, adică eliberez reţete medicale, concedii, adeverinţe, ţin evidenţa consultaţiilor, bolnavii care sunt cronici. Dar ştii ce? Eu mă manifest şi la serviciu. Zilnic, pe cuvântul meu de-onoare. Deci chiar râd în fiecare zi. Şi sunt genul de persoană care, dacă mi se-ntâmplă ceva, mă supăr o fracţiune de secundă, după aia mă gândesc: „Ia să vedem, ce se mai poate întâmpla mai rău de-atât?“. Adică mă amuz. A fost o perioadă mai grea, eram obosită, eraaammm aşaa, fără putere. Chiar m-am revigorat aici“ - Elena Narcisa Cubaci, 39 de ani

În lumea asta tristă trebuie să găsim un mijloc de a ne destinde, de a ne binedispune. Aici te poţi descărca negativ şi te poţi elibera. La noi nu e o cultură prea grozavă privind psihologia, psihiatria. Nu se prea ştie despre chestia asta. Eu ştiu, sunt psiholog, psihoterapeut, master în psihanaliză, sunt şi inginer.  Vin de astă-vară aici, în aceste ateliere îţi încarci bateriile, găseşti nişte resurse să te-agăţi de viaţă, să lupţi în continuare şi să depăşeşti momentele care oricum vor veni, momentele grele. Oricum vor veni într-o bună zi“ - Horia Drăgan, 54 de ani

Am aflat de la Alexandra de atelierul de terapie prin râs şi vreau să spun că mi-a plăcut. E a doua oară când vin şi cu siguranţă n-o să fie ultima. Eu sunt, într-adevăr, şi o fire mai optimistă, îmi place să gândesc pozitiv, dar activitatea de aici pot să spun că e de mare ajutor. Mi-au plăcut mult joculeţele Monicăi. Ştii?, câteodată chiar ai nevoie să râzi aşa, în hohote, fără să te intereseze de nimeni. Şi aici chiar poţi să faci asta. Sfârşitul lumii? Hai să fim serioşi! Sfârşitul cărei lumi? A mea, nu!“ - Dana Guebli, 27 de ani

E o diversitate, e un alt mod de a te destinde. Te eliberezi. Te eliberează şi râsul ăsta, care e provocat, până la urmă. Sunt la a treia şedinţă, pe care am avut-o gratuit, şi aşa e, nici mie nu-mi venea tot timpul să râd din suflet, recunosc. Uite, când eram toţi întinşi, Dana râdea de mama focului. „Da’ de ce râzi, măi, Dano?“, voiam s-o întreb. La început, da, e un râs provocat, cum a zis şi Monica, după care îţi vine natural. Şi creşte, creşte tensiunea aia tot provocată şi până la urmă izbucneşti şi tu“ - Alexandra Georgescu, 27 de ani.

Râsul, produs de import, din India

La sfârşitul anului 1930, Mircea Eliade şi-a petrecut o jumătate de an într-un ashram, pe un mal al Gangelui. Ashramul este un loc de ermitaj spiritual, mai pe româneşte, o aşezare indiană retrasă, cu un guru şi mai mulţi discipoli, care trăiesc doar prin meditaţie. Ei bine, într-un astfel de loc, Eliade, fascinat de filozofia indiană şi de sanscrită, a stat în sihăstrie. „Mi-am dat seama că trebuia să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiunea «istorică» a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine“, filozofa Eliade în volumul „Memorii (1907-1960)“.

Tot în India, tot într-un ashram a luat naştere şi ideea terapiei de vindecare prin râs în mintea psihologului Monica Adriana Burcea. A participat şi la meditaţii, exact ca în „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“, ne lămureşte ea. Doar că, spre deosebire de personajul Elizabeth, o femeie măcinată de criza de la 30 de ani din bestseller-ul american, Monica Burcea a stat „într-un ashram cu o capacitate mult mai mare, 2.000 de oameni încăpeau acolo“.

O altă deosebire este că Elizabeth l-a găsit pe El, la final, în cea de-a treia parte, „Iubeşte“. Iar Monica Burcea a găsit, în 2009, conceptul care avea să fie inovator în România, după cum ea însăşi spune: terapia de vindecare prin râs.

A studiat psihologia şi psihanaliza

Acolo, în ashram, Monica a văzut, practic, mai multe aspecte ale culturii indiene: ce înseamnă meditaţie, ce înseamnă tăcere, ce înseamnă yoga, ce înseamnă râs. Fiindcă în India, terapia prin râs, care acolo se cheamă yoga râsului, adună sute de oameni care, povesteşte ea, pur şi simplu intră instantaneu în stare şi râd. I-a plăcut foarte mult conceptul, mai ales că la ea venea şi „pe un fundal al studiului psihologiei, psihanalizei şi aşa mai departe“.

Şi Monica Adriana Burcea are un fundal de studiu amplu. Ea enumeră pe site-ul Centrului de Terapie prin Râs Mandarin numeroasele instituţii de învăţământ absolvite: Liceul Pedagogic Elena Cuza din Bucureşti, secţia învăţătoare-educatoare, Facultatea de Relaţii Publice Internaţionale, la Universitatea „Dimitrie Cantemir“, Facultatea de Psihologie de la Universitatea „Titu Maiorescu“, masterat „Business Administration“, la Academia de Studii Economice şi masterat „Psihanaliză şi Psihologie Psihanalitică“, la aceeaşi Universitate „Titu Maiorescu“, unde a studiat mai întâi psihologia.

„E ceva nou, vedem cum prinde“

Conceptul de yoga râsului nu a putut fi adus întocmai în România, fiindcă „ce se-ntâmplă, indienii având conceptul ăsta de câteva sute de ani, îl practică altfel. La ei e mult mai uşor să strângi un grup de câteva sute de oameni şi să-i transpui imediat în starea respectivă“.

În plus, a prelua conceptul de yoga râsului, cunoscut internaţional ca „laughing yoga“, înseamnă raportări, acte, afiliere la forurile internaţionale, respectarea riguroasă a unor principii etc. „Eu m-am gândit una la mână că laughing yoga oricum n-ar spune nimic românilor şi doi la mână, ideea de a sta să raportez, să iau legătura, nu ştiam cu cine şi aşa mai departe... Am zis să-i spun terapie prin râs, până la urmă. Pentru că e clar, e la obiect şi oamenii înţeleg despre ce este vorba. E ceva nou, vedem cum prinde“, ne-a explicat Monica Burcea.

Şi din luna iunie a acestui an aşa le-a rămas numele atelierelor săptămânale în care participanţii se joacă de-a gândăceii, de-a bros­cuţele ţestoase, de-a iarba şi „o răţuşcă stă pe lac“. Are succes terapia prin râs. Sunt persoane care au venit în fiecare joi, din iunie şi până în decembrie. Iar în fiecare săptămână li se adaugă noi participanţi, care plătesc 35 de lei pe şedinţa de aproape două ore de râs.

Nu trebuie să ne înveţe nimeni să râdem

Un copil râde, în medie, de 300 de ori pe zi, faţă de un adult, care râde doar de aproximativ 20 de ori în 24 de ore. Depinde însă foarte mult de personalitatea fiecăruia. Râsul este o reacţie impulsivă la un stimul. Deci nu este necesar să luăm lecţii ca să învăţăm să râdem, spun specialiştii.

Friedrich Nietzsche avea o teorie potrivit căreia omul a inventat râsul din cauza suferinţei lui profunde. Totuşi, neurocercetătorii moderni au descoperit că râsul nu doar că este comun tuturor oamenilor, ci este un reflex specific şi altor specii, de la gorile la şobolani.

Râsul forţat are efect minim

Cel mai mult râdem în timp ce conversăm cu alţi oameni, arată studiile, prin urmare râsul este un act profund social. Neurocercetătorul Robert Provine, de la Universitatea din Maryland, explica recent pentru publicaţia britanică „The Guardian“ că tindem să râdem mai mult atunci când ne plac oamenii care ne înconjoară sau dacă vrem ca aceştia să ne placă. Mai exact, râsul cel mai eficient pentru psihicul şi pentru fizicul fiecăruia dintre noi este cel natural, cu prietenii. Acest efect benefic este dat de producerea unui nivel crescut de endorfine în corp atunci când râdem. Endorfinele sunt acele substanţe care se eliberează în organism şi în timpul exerciţiilor fizice, în timpul actului sexual, al orgasmului, al consumului de alimente cu gust plăcut, mai ales dulci. Ele ne creează o stare generală de bine şi au chiar efect analgezic, conform celor mai recente cercetări.

Neurocercetătorul Robert Provine a constatat că râsul forţat are un impact cu o semnificaţie redusă asupra creierului uman, prin comparaţie cu râsul natural, apărut spontan, uneori împotriva voinţei noastre. „Contextul este totul“, spunea Provine. Iar contextul cel mai favorabil pentru o porţie de râs natural este o ieşire cu prietenii, crede el.

Autocunoaşterea este calea sigură spre succes

Descoperirea de sine, autocunoaşterea, dezvoltarea personală şi spirituală au atins de multă vreme proporţiile unui fenomen mondial. Specialiştii care împărtăşesc din secretele lor în aceste domenii spun că soluţia pentru a reuşi în viaţă este să gândeşti liber (think outside the box), să gândeşti pozitiv, să le zâmbeşti celor din jur, „ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se îndeplinească“, să-ţi urmezi visele, să te eliberezi de constrângeri. Concepte care iau prin surprindere an de an milioane de cititori din întreaga lume, dacă ţinem cont de faptul că majoritatea cărţilor de acest tip devin subit bestseller-uri.

Cuvinte ca „succes“, „alchimia emoţională“, „secretul realizării personale“, „puterea prezentului“, „arta de a reuşi în viaţă“, „putere nemărginită“, „ştiinţa îmbogăţirii“, „cum să-ţi schimbi viaţa“ par să garanteze succesul unei cărţi sau al unui atelier de autocunoaştere. Dacă subiectul cărţii duce cu gândul la spiritualitate şi face legătura cu divinitatea, rezultatele favorabile sunt şi mai sigure. De exemplu, cartea „Viaţa condusă de scopuri“, publicată de Rick Warren în 2002, a fost vândută în 30 de milioane de exemplare doar până în 2007. De altfel, acest volum este unul dintre cele care au apărut cel mai mult timp pe lista de
bestseller-uri a publicaţiei „The New York Times“.

Călătoriile iniţiatice, la modă

Din ce în ce mai multe persoane călătoresc astăzi în India, în Nepal, în Tibet, dar şi în Peru, pentru stagii de învăţături şi de iniţieri spirituale. Şi în România ia amploare acest fenomen, cazul Monicăi Burcea, psihologul psihanalist care predă terapia prin râs, este doar unul dintre ele.

De altfel, la noi există site-uri precum „www.calatorii-initiatice.ro“, care promovează şi chiar facilitează astfel de călătorii. „Iniţierea este o renaştere, mai bine spus adevărata naştere. Iniţierea face tranziţia de la cei care am fost la cei ce putem fi, de la existenţa limitată în corpul fizic la expansiunea în infinit, de la întuneric la Lumină. Iniţierea deschide în faţa noastră intrarea în lumile superioare“, scrie iniţiatorul Lucian Papuc, la secţiunea „Despre noi“ a site-ului.

 

 

citeste totul despre: