Metroul ca şcoală de viaţă

copyright metrorex

Indivizii învaţă nu să calce pe alţii în picioare, ci să le găsească compania insuportabilă. Şi să înrăutăţească lucrurile din nerăbdare. Treptat, oamenii trec de la precauţia naturală în faţa străinilor la neruşinarea mai mult sau mai puţin la fel de naturală. Este un psihiatru pentru cei care nu îşi permit un profesionist.

Vă povestesc ceva ce am văzut în Bucureşti. Oamenii se luptă mut la metrou. Toată lumea ştie că se intră în şi se iese din vagoane pe uşi. Şi cam atât. Rezultatul este cere ceva reflecţie. Nu ştiu dacă lumea vorbeşte despre asta. Sunt convins că sunt destule poveşti comice şi mai multe care nu sunt deloc amuzante. Vă invit să le împărtăşiţi în secţiunea de comentarii. Până atunci, aş vrea să vă fac să vă îngrijoraţi. Ştiu că nimeni nu are nevoie de mai multe griji decât are, mai ales nu de grijile altora, dar nici eu nu am de ales, nici dumnevoastră--cel puţin dacă trăiţi în Bucureşti.

Am observat două lucruri în ultimii ani. Primul, observat când m-am întors în Bucureşti acum câţiva ani, este că oamenii nu fac loc la uşi. Fotografii care fac o meserie din obsesia faţă de celebrităţi şi oamenii care sunt obsedaţi pe gratis se poartă aşa când se apropie vreunul dintre personajele semi-divine. În cazul acela, trebuie că distanţa fie cât de mică faţă de personajul adorat este resimţită foarte dureros--suntem, în fond, limitaţi de umanitatea noastră şi nu putem fi zei. La metrou, înghesuirea asta, din contră, sugerează că ne pierdem umanitatea degeaba, nu că am schimba-o bucuroşi pentru ceva exaltat.

Ştiu că lumea spune că dacă te gândeşti numai la tine, îl vei călca în picioare pe cel de lângă tine şi este corect. Dar cred că adevărul mai cere ceva--oamenii care se înghesuie la uşi se poartă somnambulic--nu se mai gândesc nici măcar la ei înşişi. De cealaltă parte a uşilor nu îi aşteaptă nimic special. De partea asta, sunt oameni. Le-ar fi ruşine să se vadă astfel dacă cineva i-ar înregistra--şi probabil că mai devreme mai degrabă decât mai târziu statul se va ocupa şi de asta...

Al doilea, observat mai recent, este că oamenii din vagoane blochează treptat uşile dinăuntru. Asta este o scenă comică. Mut, oamenii sunt surprinşi că persoana din faţă nu se mişcă, deşi s-au deschis uşile. Omul, perplex, se uită într-o parte, în cealaltă, să caute o alternativă. Oamenii care au pe unde ieşi nu se uită la el. Ocazional, în metrou, vezi pe cineva că întreabă pe altcineva dacă intenţionează să coboare la următoare staţie. Întotdeauna este o situaţie ciudată. Nu îţi vine să te uiţi în ochii unui necunoscut. Uneori te trezeşti vorbind spatelui unui om, de nu direct urechii.

Îmi închipui că în astfel de momente, folosul unor reguli cunoscute de toţi şi respectate din obicei devine evident. Ce bine ar fi să ne purtăm ca oamenii civilizaţi. Pe de altă parte, se ştie că oraşele mari nu sunt o şcoală de maniere. Este mult mai uşor să te descurci cu oamenii necunoscuţi când nu trebuie să le vorbeşti. Intimitatea forţată a vagonului de metrou este în mod inevitabil neplăcută şi nu există nici un fel de a transforma evenimentul într-o petrecere. Probabil că situaţia arată ceva urât despre noi; probabil ăsta este genul de mic detaliu care deprimă oamenii care văd sfârşitul civilizaţiei apropiindu-se.

Văd mereu oameni care apasă obsesiv butonul de deschidere a uşii, fie dinăuntru, fie dinafară, deşi luminează când devine activ şi majoritatea timpului uşile se dechid automat. Nu am văzut niciodată un asemenea om uitându-se în jur, ca să spun aşa, pentru a fi aplaudat sau aprobat sau pentru a-şi vărsa năduful--în fond, mai toţi oamenii se grăbesc, trebuie să ajungă undeva şi nimeni nu vrea să fie prizonier într-o cuşcă metalică. Într-un fel absurd, aceşti oameni sunt eroii vremurilor noastre, indivizii extraordinari care se opun dominaţiei tehnologiei asupra vieţii noastre, moştenitorii înaintaşilor care repară televizorul cu palme pline de pasiune.

Probabil că lucrurile nu pot sta altfel. Oamenii circulă cu metroul pentru că trebuie să ajungă undeva, nu pentru că vor să vadă alţi oameni, aleşi la întâmplare, care la rândul lor vor să ajungă undeva şi nu să îşi întâlnească semenii. Scena este de asemenea natură încât e poate mai bine că oamenii nu o surprind. Dar adevărul este că fiecare are ocazia să ajute pe cineva de alături în metrou. Românii învaţă să fie independenţi şi furioşi în maşină. Aceea este şcoala de cetăţenie, cu bine şi cu rău. Cu metroul circulă nefericiţii fără maşină. Ce învaţă este să rabde cu falca încleştată până îşi iau maşină...