Măcar jumătate din cât pot eu

Vorba lui Sartre, "uneori, sunt eu însumi martorul meu împotriva mea". Nemulţumirile Eului de care atârnăm o mulţime de chipuri, aşa cum într-un cuier se agaţă cu lejeritate nenumărate costume, devin pietre pe umerii celor care din zi în zi sunt tot mai convinşi de crezul lui Jankelevitsch: "a muri nu se învaţă". Şi cum să ajungă Celălalt să vadă în mine măcar jumătate din cât pot eu? Nici a privi nu se învaţă.

Pe cât sunt în vogă temele de psihologie comportamentală, pe atât omitem că o autentică cercetare porneşte de la propriul sine. Monoton, nemulţumirile Eului de care atârnăm o mulţime de chipuri, aşa cum într-un cuier se agaţă cu lejeritate nenumărate costume-vorba lui Weil, devin pietre pe umerii celor care din zi în zi, sunt tot mai convinşi de crezul lui Jankelevitch : « a muri nu se învaţă ».

Nu sunt poveşti de adormit copii, dar uneori e singurul coşmar pe care îl avem la îndemână pentru a contrasta cu el o realitate nestatornică : înainte de a trăi cu ceilalţi, trebuie să înveţi să trăieşti cu tine. Micul imperativ naşte într-o formă bizară un soi de ucenicie a sinelui : confruntaţi cu o sumă de posibilităţi, pagini şi alegeri, micii figuranţi de la capăt de rând sunt mimii supărărilor noastre, sineităţile care prin voce, conştiinţă şi chiar dorinţe, travestite într-un destin cu care împărţim un nume, un prenume şi un mod de viaţă. Logica e simplă :

Uneori, sunt eu însumi martorul meu împotriva mea. De exemplu, îmi dau seama că acum doi ani am scris o pagină care ar putea să-mi folosească. O caut şi n-o găsesc ; cu atât mai bine : eram pe punctul de a strecura, cedând lenei, o vechitură într-o lucrare nouă : scriu cu mult mai bine astăzi, m-am apucat să o refac. Când am terminat lucrul, o întâmplare face să-mi cadă în mână pagina rătăcită. Stupoare : în afară de câteva virgule, exprimam aceeaşi idee în aceiaşi termeni. Ezit şi apoi arunc la coş acest document perimat, păstrez versiunea nouă : are un nu ştiu ce superior faţă de cea veche.

(Sartre, Cuvintele, 1965, Editura pentru Literatura Universala,  p. 227)

Adevărul e că pentru un grafoman, asemenea mărturii sunt un monoteism palid căruia i te închini nativ : nu poţi trăi fără el, fără condei, fără zvâcul de cuvinte, dar pe de altă parte, ele sunt memoria neuitată a unei zile, cusătura pocnita a unui dintre costumele pe care le porţi schizoid, făcând parada Egologiei tale.

Împăcat poţi trăi rareori cu toate acestea. Trebuie umilinţă, puţin curaj şi statornicie : oamenii ca cel din povestea lui Sartre au nevoie de ei toată viaţa aşa cum sunt acum. Mereu, chiar dacă vor scrie despre alţii, paginile aşternute vor fi ale lor. Vor fi ei. Sunt – iată o potenţialitate împlinită- cronica lor de viaţă.

Dar a muri nu se învaţă. Şi oricât ai învăţa să trăieşti cu tine- dacă asta chiar ar fi cu putinţă- nu ai niciodată habar când se scutură costumele, când se deşiră. De aceea, scotociţi-vă sinele cu lejeritate : abia acolo, în cubul cioplit imperfect, în colţul său frânt, veţi găsi rostul a tot ce aţi învăţat ori aţi fost până acum. Abia atunci, începi să te suporţi pe sine. Atunci începi să creşti, să dospeşti ca om scuturat, ca laşi să pârguiască în tine cunoaşterea, responsabilitatea, până la iubirea de sine. Abia atunci, îl vei putea iubi pe celălalt. Cel puţin într-o cheie creştină, aceasta ar fi ordinea firii.

Când ieşi din scenă, brusc, subit, ca orice actor care îşi îmbrobodeşte cortina cu braţele, nu pentru că aşa scria în didascalii, ci pentru că aşa era demn de fiinţa lui de hârtie să sfârşească, îţi dai seama că viaţa şi moartea nu sunt momente, nu se pun în scenă cu premeditare, dar sunt opere de înfăptuit. Cam grea încercare.

Alaltăieri, îmi readuceam aminte o replică dintr-un serial la modă în America zilelor noastre : « you`ll never love yourself half as much as I love you” (“Nu vei putea niciodată să te iubeşti pe sine nici măcar jumătate din cât te iubesc eu”). Ador formula aceasta nu pentru elanul ei, nu pentru şarmul său omenesc, nu pentru minunea de a fi locuită de două suflete, ci din pricina faptului că pune înaintea iubirii Celuilalt iubirea de sine. Iar aici, prin iubire de sine îmi place să înţeleg vedere de sine. Pentru miopia sufletească nu s-a găsit încă leac.

Şi cum să ajungă Celălalt să vadă în mine măcar jumătate din cât pot eu?  Poate că nici a privi nu se învaţă.