Facebook dixit. În lumea lui "Io&U" la anii ăştia

"Nevoie avem doar de cele necesare într-o lume în care nimic nu e sigur". Ah, da, cum era butada dlui Ponta?"Şi când zic că e sigur, nu înseamnă că e cert".Dar pe Facebook, aici, în lumea lui "Io&U", lucrurile acestea nu există. La anii ăştia, orice femeie are secretul ei cu Dumnezeu, ierţi dar nu prea uiţi, şi greu apuci să îţi dai destinul la share, făcând cu cineva "o viaţă de om"."Facebook", "alegeri", "nevoi" şi "supravieţuire":o lume nouă.

Zăresc la o prietenă, pe „reţeaua de chipuri”, că de, Facebook e a doua noastră realitate (şi aici mă includ şi pe mine, drept dovadă că în bara mea stă minimizat butonul care te aduce în lumea celor care stau la grămadă, Facebook- chit că aici politica  e „mai mult face, mai puţin book”), cel mai frumos status din dimineaţa asta:

“La 8 ani îmi doream un căţel. La 10 ani îmi doream pantaloni evazaţi. La 12 ani îmi doream să-mi ondulez părul. La 14 ani îmi doream un băiat numit Robble. La 16 ani îmi doream un autoturism. La 20 de ani mi-am dorit să fac alegeri greşite. Acum îmi doresc totul. Nevoie am însă doar de cele necesare pentru a supravieţui.”

Colega pusese “la perete” câteva cuvinte dintr-o carte pe care nu o desluşisem, dar care părea că vorbeşte pentru majoritatea sileuetelor feminine din generaţia noastră. La o adică, nu neapărat ordinea aceea era prioritară, dar de la 20 încolo, lucrurile nu se mai zbat între alb şi negru, între bine şi rău, între “once upon a time” şi “let`s live happily ever after”.

E vârsta la care începi să te mândreşti chiar cu privilegiul de a trăi într-o lume tărcată, cu tot ce e mai naiv şi tot ce e mai dur, în care singura cale de mijloc e fericirea între tot ceea ce e necesar şi tot ceea ce e suficient pentru a supravieţui. Sunt anii în care orice femeie are secretul ei cu Dumnezeu, în care ierţi dar nu prea uiţi, în care „Robble” e doar o nălucă nereuşită lângă care n-ai avea încredere să faci de aici înainte ceea ce bunica îţi tot articulează cu toiagul în podea, rostind sa-ca-dat!!! „o viaţă de om”.  

Dacă ai avut şansa şi neşansa de a trăi 20 mai devreme, în contradirecţiei biologice, atunci vei înainta în vârstă simţind întotdeauna că parcă ai trăit mai mult decât ţi-a fost dat. Te consolezi ştiind că aştia sunt anii în care metropola pare sufocată, doar pentru că toţi oamenii seamănă şi vezi în ei indigouri nereuşite ale unor caractere pestriţe, bulevardul e loc de fugă şi nu de promenadă, între două joburi şi vreun frate mai mic cu mulţi ani pe care trebuie să îl salţi de la grădiniţă, corpul tău un suveran din ce în ce mai barbar, căruia nu îi ajung turele de cross făcute cu câinele pe înserat, în parcul din apropierea blocului.

Treptat, apar stickerele pe frigider cu „nu uita să îţi iei pastila” sau „deadline: plată factură!!!”, semn că uiţi chiar şi ceea ce era „necesar”, genţile de umăr din ce în ce mai mari, mici trollere cu baretă în care îţi cari biblioteca până la facultate, discuţiile pe fugă cu părinţii şi de obicei, făcute într-un taifas telefonic numai cu unul dintre ei, mai puţin obosit şi dornic de vorbă. Iar când vrei să ştii de toţi ceilalţi cu remuşcare, Facebook, globul de cristal cu lume plată de ecran, îţi spune cum se face de iubirea-i complicată, dar nu îţi dă soluţii, cine cu cine e la crâşmă ori câte frustrări pe status are X Friend (prieten, prieten, dar nu l-ai văzut decât de vreo două ori toată viaţa, şi asta în cazurile cele mai bune).

Te bucuri când mai dai de câte o pagină de literatură sau de o cronică de film. Dar singurătatea ţi-o faci cu mâna altora (ori te minţi că se întâmplă astfel ca să poţi trăi cu tine) şi ţi-o creşti cu mâna ta. Bineînţeles, te simţi singur printre toţi cei mulţi şi „virtualizaţi”. Mai apoi, vezi însă în sociologia Facebook-ului relaţiile „U şi Io” deplânse şi scotocite public, încât te întrebi cum mai e treaba cu singurătatea când toţi o strigă „după wall”.

Te întrebi, înainte de culcare, care sunt alegerile greşite pe care ţi-ai dori să le faci, alegeri care nu încep neapărat cu cei douăzeci de ani dar care te ispitesc nativ o viaţă întreagă. O să îţi dai seama că lucrurile stau altfel când îţi vei dori să faci greşeli, dar nu să le repeţi pe cele deja comise. Te întrebi dacă eşti mulţumit cu tine sau cel puţin împăcat cu propria ta conştiinţă. Cred că ultima parte este de fapt una autentică, una care merită un „cel mult”. De ce? E greu să trăieşti într-o lume de share-uri, într-o epocă a publicităţii negative, a comunicării de secundă, a maselor fremătânde. E incomod să trăieşti printre avataruri şi să vezi că LadyX şi The worrior of internet, nişte oameni în fond, la capăt de ecran, îţi spun că ei vor can-can şi tu eşti prea boem pentru lumea asta. Pentru unii dintre ei, nu ai scrie decât trei cuvinte: Face a book. O reţea mai şmecheră, pentru o lume mai bună.

Dar şi ei îşi doresc un „mai bine” foarte impersonal şi de gloată, un soi de elan revoluţionar de forum, pentru care ar spune bogdaproste dacă l-ar trăi şi în realitatea imediată. Tu mai scrii deseori despre astea, dar cine să le vadă...

Dacă scrii tehnic, eşti un idiot şcolit tocilăreşte şi nears de războaie, neciuruit de foamete, nechinuit la marginea patului. Dacă scrii  sufleteşte, eşti un neadaptat. Stai liniştit, când am zis „idiot”, cu siguranţă eşti departe de prototipul lui Dostoievski.

Lumea ar trebui să înţeleagă că suntem ceea ce mâncăm, gândim, iubim şi ceea ce ne rugăm pentru a avea. Mai simplu spus, nefabulatoriu, cum ar zice unii, nu poţi să îi zici unuia să fie ziua avocat şi noaptea derbedeu, să îşi lase cultura la uşă, cum agaţă problemele de la serviciu, şi în timpul liber să fie un oarecare. Unul, cel puţin digerabil. De asta oamenii trăiesc triaţi, se aleg mutual în funcţie de caracter şi principii morale ori valori, cresc împreună sau se despart.

Dar în lumea lui „Io &U”, lucrurile acestea nu există.

De aceea, dacă ar fi să rescriu ultimele trei rânduri din statusul cu pricina, aş spune astfel:

La 20 de ani mi-am dorit să fac alegeri pentru toată viaţa.
Acum îmi doresc puţin.
Nevoie am însă doar de cele necesare pentru a supravieţui într-o lume în care nimic nu e sigur.”

(e cel puţin un stil de viaţă care merită dat "la share")

Ah, da. Cum era butada dlui Ponta ? « Şi când spun sigur, nu înseamnă că e cert »