Capcana unor standarde înalte: „Pentru mine era firesc să îmi forţez limitele pentru a excela în tot ce fac”

Uneori este important să încercăm să ne depăşim limitele, cât timp acest lucru înseamnă noi experienţe, provocări acceptate, eforturi în atingerea unui obiectiv. Totodată, este sănătos să ne şi (re)cunoaştem limitele şi să ni le acceptăm. Chiar dacă suntem admiraţi pentru că avem standarde înalte, ba chiar le considerăm un deziderat, există şi dezavantaje, atunci când acestea devin nerealiste.

Presiunea lui „trebuie”

Uneori ne spunem explicit că „trebuie” să facem anumite lucruri (chiar dacă nu corespund nevoilor, dorinţelor sau resurselor noastre), alteori însă acest „trebuie” este un mesaj preluat de la cei din jurul nostru, ale căror aşteptări au fost proiectate pe noi.

„Pentru mama cel mai important lucru era să învăţ bine. Atunci o vedeam mulţumită, atunci simţeam că sunt importantă pentru ea. Prin urmare, am fost mereu o elevă premiantă. La o primă vedere, e ceva de care să fiu mândră. La o privire mai amănunţită, simţeam că nu exist dacă nu fac performanţă.

Ajungeam la adevărate depresii dacă aveam vreo notă de 8. În mare parte pentru că ştiam că doar aşa o pot face pe mama fericită şi nu voiam să îi văd dezamăgirea. Pe care, de altfel, şi-o manifesta... Ştiu că îmi voia binele, dar nu este simplu să creşti cu o astfel de presiune. Nici să trăieşti în continuare cu ea,” relatează Diana, 38 de ani.

Deseori, ajungem să avem standarde înalte pentru că în copilărie am fost recompensaţi pentru performanţă. Atunci am simţit că suntem valoroşi pentru părinţi, că îi mulţumim, că suntem importanţi.

Copiii care nu primesc suficientă afecţiune, ai căror părinţi alunecă în panta neglijării emoţionale, vor fi înclinaţi către perfecţionism: performanţă, muncă în exces, nevoia de a-şi demonstra valoarea, de a-şi câştiga locul în lume.

Standarde înalte nefireşti

Standardele sănătoase se referă la a ne cunoaşte propria valoare, la a avea o stimă de sine bună şi o imagine de sine pozitivă. Pe scurt, să ştim că merităm lucruri bune şi să nu facem compromisuri când vine vorba de starea noastră de bine.

Vorbim despre standarde înalte nefireşti atunci când totul din jurul nostru se rezumă la acţiune, la muncă, la succes. Atunci când părem să nu ne putem opri, când nu ştim să facem pauză, când workaholism-ul este normalitatea noastră, iar relaxarea pare un chin. Sau, o putem accepta, dar în doze mici. Altfel, vine însoţită de vină, sentiment de inutilitate, teama că putem pierde ceva important dacă nu rămânem în acţiune.

Relaţiile noastre au de suferit, nu suntem prezenţi nici pentru noi, nici pentru alţii. Nefirescul este dat de iluzia de normalitate în care ne îmbrăcăm acest stil de viaţă.

„Uneori consider şi somnul timp pierdut. Îmi doresc să fac performanţă în cariera pe care am ales-o, sunt conştient de concurenţă, îmi dau seama că am multe lucruri de învăţat şi nu îmi permit să pierd ritmul sau să scad intensitatea. Ar fi o delăsare care m-ar revolta.

Îmi dau seama că sunt obosit pentru că sunt furios mai mereu şi anxios. Mi se pare că nu am destul timp şi mereu găsesc sarcini noi de îndeplinit, obiective noi de atins. Dar tocmai pentru că îmi doresc să am succes în carieră cred că asta am de făcut. Nu ştiu cum să fiu altfel”, povesteşte David, 32 de ani, recent diagnosticat cu burnout sever, hipertensiune şi atacuri de panică.

Pericolul asupra sănătăţii

Standarde înalte nerealiste pot provoca o serie de probleme de sănătate mintală, dar şi fizică. Presiunea sub care ne trăim constant vieţile duce la anxietate, depresie, insomnii, atacuri de panică. Tot această presiune ne menţine în stres cronic, trăind constant deconectaţi de nevoile noastre, pe care ajungem să le considerăm slăbiciuni.

În timp, ajungem la hipertensiune şi alte probleme cardiovasculare mai serioase, la obezitate, dureri lombare, ulcer, colită, artrită, astm, colon iritabil sau migrene. Altfel spus, corpul nostru va începe să manifeste ceea ce noi reprimăm: nevoia de pauză, de odihnă, de relaxare, de atenţie la noi înşine.

„Am pus frână abia când am constatat că m-am îngrăşat 20 kilograme. Da, poate suna ciudat, dar până acolo m-am ignorat, am evitat oglinzile, am mâncat ca să mă liniştesc sau să simt că am energie pentru a-mi duce sarcinile până la capăt. Lucram de dimineaţa de la 8.00 până la 22.00 sau mai târziu în fiecare zi, inclusiv în weekenduri. Iar adevărul este că nu eram mulţumită de realizările mele, nu reuşeam să mă bucur de nimic.

Mereu apărea un nou obiectiv de atins şi apoi un altul. Nu m-am oprit să mă bucur de nimic. Păream să nu am resurse pentru aşa ceva. Pentru mine este firesc să am standarde înalte. Cum alfel? ...Nu mi-a fost uşor să mă opresc, să reduc volumul de muncă, să îmi fac timp pentru mine. Încă mai am sentimente de vină, încă simt că am capitulat, că sunt laşă, că ar trebui să fiu mai capabilă. Dar încerc să am răbdare cu astfel de gânduri, şi încă învăţ să îmi vorbesc şi altfel,” povesteşte Alexandra, 44 de ani.

Capcana unor standarde înalte

Standardele nerealiste duc la emoţii negative constante. Oboseala acumulată, dublată de incapacitatea de a ne bucura de propriile realizări pentru că ne mutăm brusc atenţia asupra altui obiectiv de atins, sunt o combinaţie a nefericirii.

Deseori simţim presiunea timpului şi suntem nesatisfăcuţi de succesele avute. În consecinţă punem şi mai multă presiune pe noi, deşi suntem epuizaţi. Sperăm să atingem perfecţiunea dorită, să avem rezultatul acela care ne va aduce, într-un final, satisfacţia căutată. Care pare să nu mai vină, însă.

Continuarea articolului, aici