Cireşul ningea alb lângă o casă nelocuită, iar eu aşteptam cuminte cocoţată pe laviţa din fundul grădinii...
 
- Mă uit la zâne, mătuşa.
 
- Şi ce fac zânele?
 
Mâinile mătuşii se afundau regulat în aluatul pufos, cuptorul căsca hulpav ochi incandescenţi...
 
- Zânele dorm, mătuşă. La noapte însă au să vină cu conduri de aur şi rochii de mătase şi vor dansa.
 
O pâclă albă, densă ne învăluia lăsând luminii doar ici colo o ramură de cireş... Mirosea a pâine caldă...
 
Aşa am petrecut o vacanţă întreagă: cocoţată pe băncuţa din fundul grădinii, scrutând casa nelocuită şi citindu-i mătuşii poveştile pitulate în ramuri de cireş...
 
Aveam vreo 25 de ani, când, revenită în sat, mătuşa cu sufletul la gură mi-a dezvăluit că stăpâna casei zânelor venise în sat. Mai mult, mă aştepta în vizită.
 
Vestea m-a umplut de bucurie. Doar o clipă. Clipa de dinainte să realizez că îndată ce voi trece pragul casei, magia va lua sfârşit. Că zânele vor face implozie instantaneu şi se vor dispersa în aer ca bulele de săpun pentru a lăsa locul unor peşti de sticlă rânduiţi simetric pe o policioară.
 
Cu un zâmbet şi un refuz politicos, am salvat cuibul de zâne şi i-am blocat realităţii binare accesul în ultimul bastion al magiei din sufletul meu.
 
Moş Crăciun, din păcate, nu a avut aceeaşi soartă. A murit într-o recreaţie, tranşat în felii de adevăr de colega mea de bancă. Mai târziu, uzat şi abuzat de comercianţi l-am văzut, palidă mârţoagă fâlfâind pe bulevarde sub un morman de bulendre roşii.
 
Iepuraşul cel cu ouăle de Paşti are încă blăniţa albă. Nu a coborât încă cu totul în stradă şi nu şi-a despuiat toţi dinţii în zâmbete de vitrină. Mai e încă cu o lăbuţă în nevăzut şi noaptea cea înstelată mai învăluie încă ţopăiala lui în mister. În jurul lui mai sunt încă spaţii neinvadate de mâna comercianţilor. Spaţii pe care copiii pot cultiva seminţele propriei lor imaginaţii. Câtă vreme?
 
Mânaţi de dorinţa legitimă şi chiar lăudabilă de a le oferi mugurilor de om o copilărie magică, încarnăm în plastic şi  poliester ceea ce în imaginaţia copiilor e ţesut cu pudră de stele. Defrişăm visele copiilor pentru a planta în locul personajelor imaginate de ei bibelourile propriei noastre lumi.
 
Uităm prea des că ingredientele primordiale ale magiei nu sunt jucăriile extraordinare, nici personajele coborâte din constelaţia poveştilor, ci imaginaţia copilului şi lungul drum al aşteptării. Magic nu e ceea ce posedăm, ci ceea ce ne incită să visăm, să explorăm, să deschidem larg aripile imaginaţiei şi să ne avântăm departe, tot mai departe de realitate.

Magic e ceea ce rămâne parţial învăluit în mister. Magic e ceea ce e înconjurat de nevăzute şi fragile spaţii vide. Magia începe acolo unde ochii nu mai pot vedea, unde urechile nu mai pot auzi, unde mâinile nu mai pot atinge.
 
E bine să le dăm copiilor temelie şi proptele pentru imaginaţie, dar e toxic să visăm în locul lor. Să punem plastic acolo unde ei au clădit cu aur, să răsfirăm sticlă pisată peste locul în care ei au visat cu diamante.
 
Iepurele de Paşti, la fel ca Moşul cel bun, ca zâna Măseluţă şi ca toate celelalte personaje bune şi generoase sunt necesare pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, pentru stimularea creativităţii şi imaginaţiei lor.

Tocmai de aceea e bine să lăsăm iepurele, moşii şi zânele cu un picior în nevăzut şi să nu îi servim tranşaţi, gata de mestecat, la fiecare colţ de stradă, ca vata pe băţ.