Iubirea metodică

Aţi simţit vreodată cum în inerţia unui dialog leneş cu un cunoscut, cantitatea cea mai mare de piper e revendicată de subiectele închinate plăcerilor (ne)vinovate, dramelor imperfecte pentru a susţine cruciada fericirii?Date pe goarnă cu descântarea ceştii de cafea,ele ne deschid un taifas despre iubirea metodică.Or, asta nu-i iubire.Nu e nici pe departe cel mai inspirat articol de duminică.Are însă spiritul lui de cafea şi pretenţia sa de piper

Aţi simţit vreodată cum în inerţia unui dialog leneş cu un cunoscut, cantitatea cea mai mare de piper e revendicată de subiectele închinate plăcerilor (ne)vinovate, micilor drame personale, toate veridice şi autentice, dar imperfecte pentru a susţine cruciada fericirii?

E o luptă de supravieţuire, în care fiecare se apără cu ce are. Numai că sutele de strategii, reţete şi experienţe flagrante, date pe goarnă cu descântarea ceştii de cafea ne fac să pornim un taifas laic despre iubirea metodică. Or, asta nu-i iubire. Şi se mai adaugă ceva.

Noi, mai uşurel cu iubirea, vorba nu ştiu cui; s-ar putea să îi priască numai un altfel de eter. Pe aici, pe pământ, viaţa se scrie despre dragoste, căci la atât ne pricepem. E un punct de vedere cu care nu fusesem niciodată de acord, ba chiar construisem o teorie foarte înstărită în detalii despre felul în care un om se poate îndrăgosti de mai multe ori în viaţă şi poate iubi o singură dată.

Între timp, nişte conjuncturi, nişte cafele şi nişte indivizi au complotat sudând o pledoarie care m-a făcut să îmi pun concentrice semne de întrebare în privinţa lui a putea, lăsându-l în pace pe a iubi. E posibil ca el să fie copilul problemă al sufletelor noastre. Râsul cel mai mare e provocat de faptul că spunem, cu mâna pe inimă, că îl iubim-deh!, ca pe orice vlăstar- dospind cercul vicios cu încă o amăgire de sine. Fabula asta este despre limite.

N-am soluţii, iar problemele nu cred că sunt prea relevante. Nu ale mele, fireşte. Asta nu înseamnă că nu am nişte hint-uri.  Nu cred în fericirea en-gros, în schimbarea la faţă a celor care se leapădă de sine cu fiecare aventură îmbolnăvită, în dispoziţii afective iremediabile. Dar cred în cele autentice, ceea ce nu e puţin lucru. Mi-am  pus încrederea oarbă, ca Toma, după ce am dibuit cu mâna nişte realităţi pe care eu le bănuiam croşetate cu multă fantezie, în oameni care se flagelează în confortul unei iubiri impersonale, în care celălalt apare şi dispare obiectual, sau mai rău decât atât, nici nu e nevoie să facă ceva, pentru că te poţi descotorosi uşor de el. Mai am, în pomelnicul de realităţi, adunate, indivizi care fac pentru că trebuie să facă (o casă, un copil, o reputaţie de ochii lumii, un drac), şi care desfac din egoism- genul acela de băgăcioşi scuzabili, „spărgătorii de case” sau, în versiunea jargonului elegant, „hoţii de inimi”. Mai ştiu convenţionali care îşi refulează neajunsurile în coabitări peticite, oameni care îl ţin de mână pe Celălalt cât să nu îi dea drumul, la fel de bine cum am luat aer de la nişte feţe populare care visează la împlinire trăind întotdeauna cu pofta pentru neatins, pentru prohibit, pentru utopii.

Dar ce contează pe cine ştii dacă nu te-ai dumirit despre ce vorbeşti cu el. Să zicem, din nou, despre limite.

Nu cred în oamenii care spun că o iubire perfectă înseamnă o memorie proastă şi un corp sănătos, pentru că „perfect”, în acest caz, nu are un sens comun. Nu cred în poeziile despre iubirea egalată cu un cross afectiv şi nici în  dragostea amânată ca decapitarea din Palatul Sultanului, cât timp poveştile Seherezadei au sens. Nu cred că iubirea şi-a câştigat dreptul la amânare, dar am sentimentul că nu toţi au înţelepciunea de a o recunoaşte. Pentru că nu cred în oameni care nu pot să iubească. Sunt reali numai cei care nu înţeleg ce e iubirea. Iar până la finalul paginii, veţi putea spune că am dat motive suficiente pentru a spune că noi toţi existăm.

Limitele sunt despre credinţe, aşa încât nu am greşit când am spus în ce cred şi ce refuz să asum ca fiind veridic. Auzeam o melodie zilele trecute care îndemna la recunoaştere: a iubi se ţipă. Recunosc că îmi displac polifonia, parada de impresii şi dragostea vocală. Pare bizar să te dezici de ele după ce ţi-ai băut ceaşca de fluturi. În litera negocierii graniţelor însă, a putea are momente în care devine vocal. Unul dintre ele e acela când priveşti în faţă şi îţi spui fără prudenţă: iată un om pe care l-aş putea iubi; şi nu mi-e frică să cred asta. Pentru că nu există blazare mai grea pe pământ şi idee mai palidă şi păgână decât a crede că nu vei putea iubi vreodată, după câteva îndrăgostiri trufaşe. Aşa apar modurile de viaţă dandyste şi ocazionale, plăcerile vinovate, micile îngăduinţe pe care fiecare şi le girează cu experienţele din urmă: din confundarea conturului cu miezul- pentru că cel mai comod e să priveşti doar o dată, şi întotdeauna cu compătimire faţă de sine. Iar când pe Celălalt îl scoţi de la inimă, doar pentru că a făcut cumva ca povestea să nu aibă un happy-end de consum, ar trebui să îţi dai seama că iubirea nu e un meşteşug pământesc: căci a iubi înseamnă a rămâne tu în altul şi altul în tine. Sensul lui a iubi pe altul ca pe tine însuţi dispare: când nu-l mai vezi, când nu-l mai ştii, când nu îl uiţi- pentru că de iertat, întru orgoliu şi demnitate sorcovită, toţi sunt în stare. Sau nu?! Dovada: „cu ce-am greşit?” e proba recunoaşterii unui vicleşug anunţat la început şi recuperat acum, pentru a ne închide pledoaria vicioasă ca la carte- iubirea metodică.

Şi ca orice actori din drama asta populară, toţi suntem oameni minunaţi şi nici unul nu poate să facă minuni (cumva, discuţia se restrânge, din nou, la limite). Îi spuneam unei prietene în seara asta, glumind pe marginea subiectului, că eu încă mai cred în Alice în Ţara Minunilor. O să ne izbăvească pe toţi. Replica a venit natural, contrazicând inconştient orice spirit metodic, semn că aveam, în felul meu nechibzuit şi prost, dreptate: „Dar şi în lumea ei soluţia ţinea de magie şi de relativitate, nu de logică, cât de logician o fi fost Caroll”.

Nu e nici pe departe cel mai inspirat articol de duminică. Are însă, cu siguranţă, spiritul lui de cafea şi pretenţia sa de piper.