„Trump, nu ai ce căuta în Scoţia să joci golf! Ce ai acum de făcut e să pleci de la Casa Albă!“ - îndemn scoţian neobişnuit şi umilitor la adresa liderului lumii libere

FOTO AFP

Nicola Sturgeon, prim-ministrul Scoţiei, îl sfătuieşte în acest sens pe Trump după ce, fie şi numai pe surse, s-a auzit de intenţa preşedintelui american încă în funcţie de a pleca în Scoţia exact în perioada 20 ianuarie pentru a juca golf pe la proprietatea sa din Turnberry, ceea ce, fireşte, l-ar pune în imposibilitatea de a asista la ceremonia instalării succesorului său Joe Biden.

Nimeni nu a confirmat la Washington programul unei asemenea vizite, dar administraţia aeroportului Prestwick din Scoţia a anunţat ziariştii scoţieni că a fost în mod oficial prevenită de sosirea pe 19 ianuarie a unui avion Boeing 757, folosit anterior de Trump în numeroase ocazii. Este vorba despre o versiune militară a modelului clasic, în mod normal repartizată flotilei alocate vicepreşedintelui, dar folosită pentru anumite deplasări atât de Preşedinte, cât şi de Prima Doamnă.

Motivul invocat de Nicola Sturgeon este că, ţara aflându-se sub carantină severă, sunt permise doar  intrările „cu scopuri extrem de importante“ care corespund activităţilor în sectoare esenţiale: „Nu permitem intrarea pe teritoriul Scoţiei unor persoane care nu au o motivaţie urgentă... iar a veni să joci golf nu este ceea ce aş considera motivaţie foarte urgentă“. A mai adăugat că, personal, speră ca planurile imediate ale lui Donald Trump să fie legate „de plecarea de la Casa Albă“.

Asta este esenţa sau doar suprafaţa unui joc cu mult complicat? Aş opta pentru a doua variantă în care, profitându-se de deruta completă a liderului de la Casa Albă, încep jocurile de coordonare pentru viitor, fireşte în primul rând în legătură cu noua echipă ce se va instala peste câteva zile la Casa Albă, dar nu numai. Şi aici lucrurile se deschid spre perspective complicate pe termen scurt şi înspre altele, interesante şi extrem de îmbârligate, pentru viitorul pe termen mediu.

Totul se petrece în contextul în care din spaţiul UK, de luni şi luni de zile, se dezvoltă o mişcare puternică de reject - nu cred atât la adresa SUA, cât a lui Trump personal, acum cât britanicii pot începe să măsoare realitatea rezultată din tragedia BREXIT, planul susţinut de Trump cu mult entuziasm, odată cu oceanul de laude entuziaste la adresa prietenului său personal Farage. Le-a devenit clar britanicilor că au fost lăsaţi baltă brusc şi total deoarece americanii nu aveau cum să-i preseze pe europeni pentru concesii oarecare din moment ce aceiaşi europeni sufereau de pe urma sancţiunilor economice americane din ce în ce mai dure. Le-a devenit clar şi că, chiar dacă ar mai vrea să se ţină de fabuloasa promisiune de susţinere economică, Trump nu mai avea ce să facă, blocat într-o criză economică şi socială creată de decizia sa personală de a lua în batjocură lumea medicală, OMS şi oricine îi spunea că era vorba despre o pandemie grabă şi nu de o „simplă răceală“. Cu conseicnţele tragice de acum.

Nu cred nici în conspiraţii, nici în intenţii răutăcioase ascunse între parteneri, mai ales cei pe care îi defineam ca prioritari pe linia strategică „Londra-Washington“. Consemnez doar, ca simplă întâmplare pe bază de concidenţă involuntară, că Marea Britanie transmite acum un mesaj foarte clar şi care loveşte în temeliile a ceea ce se numea cooperarea avansată de securitate cu SUA. Nu vă neliniştiţi, nu e vorba deocamdată de zicerile scoţiene. E vorba de ceva la care americanii, în cele mai rele visuri, s-ar fi aşteptat de la oricine în afara verişorilor britanici. Este vorba despre respingerea cererii făcute de Guvernul SUA pentru extrădarea lui Julian Assange. Aveţi aici decizia de refuz exprimată de un tribunal din Westminster, document istoric deoarece vă oferă un sumar al acuzaţiilor gravissime formulate de americani. Cererea de extrădare a fost refuzată pe motivul că Assange s-ar putea sinucide dacă este extrădat în SUA.

Lovitura pe care o încearcă acum prim-ministrul scoţian nu are (aproape) nimic de-a face cu SUA şi cu relaţiile de parteneriat euro-atlantic (cele grav afectate de dezvăluirile din Wikileaks şi ameninţate de „rezerva strategică“ deţinută încă de echipa lui Assange). Doamna Sturgeon este în plină campanie electorală pentru independenţa Scoţiei şi această întâmplare nefericită vine ca o posibilitate aproape nesperată, o trambulină care să-i permită un salt în uralele mulţimii entuziaste, mobilizând resentimentele istorice tradiţionale faţă de englezi şi îndepărtându-se de o filiaţie care a devenit jenantă.

Aceasta din urmă am auzit-o de nenumărate ori evocată ca un fel de insultă implicită atunci când într-o negociere politică în care era implicat şi un scoţian, în final, ultima remarcă era „voi, cu Trump al vostru“, aluzii la originile scoţiene ale mamei lui Trumup, pe numele său de fată Mary Anne MacLeod.

Familia acestei era, într-adevăr, originară din Tong, o mică aşezare de pescari situată în apropiere de Stornoway, singurul oraş de pe insula Lewis. Aceasta i-a permis lui Trump să invoce, când situaţia îi convenea, ascendenţa scoţiană echivalentă cu un titlu de mare mândrie deoarece clanul MacLeod este străvechi, respectat ca descinzând din legendarul Olaf cel Negru, ultimul rege al Nordicilor.

Ce face acum Nicola Sturgeon este o mişcare de PR politic de înalt nivel, mizând pe imaginea de personaj eroic care, în urmele intereselor superioare al Scoţiei, se poate ridica împotriva oricărei puteri superioare (temă fascinantă pentru orice scoţian) şi chiar împotriva unui care are sânge scoţian în vine, dacă nu se supune legilor pământului. Mai ales dacă persoana respectivă i-a sprijinit pe englezi în organizarea BRXIT, decizia pe care scoţienii nu au susţinut-o şi despre care Nicola Sturgeon vorbeşte ca despre o greşeală istorică de neiertat, justificare a cererii de independenţă.

Pe fond, există însă o singură întrebare care, deocamdată, nu are răspuns: cât de mult au afectat toate acestea climatul în relaţii bi şi multilaterale în întreg spaţiul occidental? Sigur că, la un moment dat, vom avea un răspuns, sperând la modul cel mai sincer că fisurile provocate să nu fie prea profunde şi că rupturile sociale din SUA să nu fie de durată şi, mai ales, să genereze fenomene similare în spaţiul european.

Oricum, vrem sau nu, am intrat deja în altă spirală spaţiu-timp, fără siguranţa că liderii politici (sau cei mai mulţi dintre ei) ştiu scenariul la care s-a lucrat începând cu momentul căderii Cortinei de Fier şi a cărui evoluţie a ajuns la maturitate. Adică la momentul în care încep să se plătească dobânzile cuvenite prin contract.