În imposibilitatea de a lista rezultate de guvernare sau programe politice care să ofere soluţii cel puţin credibile pentru reechilibrarea pieţelor economice, elementul cel mai facil şi cu şanse mari de aplicare la care apelează este invocarea unei primejdii iminente la adresa unităţii naţionale, la supravieţuirea statului-naţiune şi a valorilor sale fundamentale. Este nevoie, argumentează ei, de refacerea rapidă a „identităţii naţionale” pierdute din cauza efectelor dezastruoase ale mondializării şi acţiunii destructive ale unei civilizaţii dominate de acţiunile multinaţionalelor.

Iar unul dintre cei mai interesanţi factori de coeziune este, în partea noastră de lume, biserica  şi folosirea în beneficiul politic a sentimentului religios. Realitate din ce în ce mai bine speculată de politicieni în momentul în care, într-adevăr, Europa se află într-un pericol real de pierdere a identităţii sale organizaţionale, demografice şi religioase, totul devenind exponenţial mai grav odată cu apariţia valului enorm de migraţie musulmană care s-a revărsat asupra continentului nostru în ultima perioadă...

De unde şi tentaţia de a folosi din ce în ce mai multe referinţe directe la opoziţia Creştinism/Islam ca justificare majoră pentru demersuri politice de tipul celor adoptate recent de Polonia sau Ungaria, spre exemplu.


Este vorba doar despre simple elemente întâmplătoare sau, dimpotrivă, aceasta poate fi o tendinţă importantă, acum şi mai ales pe viitor, în zona estului european?

Mulţi sunt analiştii politici care susţin că a doua variantă de răspuns este cea exactă, bazându-se pe un fenomen în evoluţie constantă şi care capătă o amploare din ce în ce mai mare pe cea mai importantă piaţă de putere din această parte a lumii noastre: Rusia.

Kathy Rousselot sublinia că:

„Încă de la începutul anilor '90, se vorbeşte continuu despre o renaştere religioasă în Rusia, iar observatorii subliniază mereu rolul crescând al Bisericii ortodoxe în viaţa publică a ţării. În procesul care marchează întoarcerea Bisericii în prim planul social, o dată este deosebit de importantă: 25 aprilie 2007, ziua în care s-au desfăşurat funeraliile religioase ale lui Boris Elţîn, primul preşedinte al Rusiei independente, în maiestuoasa catedrală închinată lui Cristos Salvatorul (monument distrus de Stalin în 1931 şi reconstruit cu mare pompă în anii '90, simbol în sine al renaşterii religioase a Rusiei)... Asta părea să confere ortodoxiei un statut pe care-l pierduse cu 90 de ani în urmă, acela de religie de stat. Câteva săptămâni mai târziu, pe 17 mai, în aceeaşi catedrală, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Rusă din Diaspora (apărută în urma unei schisme care s-a produs în momentul Revoluţiei) se reconciliază sub privirea protectoare a lui Vladimir Putin, marele artizan al acestei apropieri de care s-a ocupat personal, probabil începând cu septembrie 2003”.

Rolul lui Putin începe să fie prezentat, treptat dar foarte interesant conturat, drept garantul unităţii bisericii ortodoxe şi, mai ales, al locului şi rolului său de reprezentant autentic al valorilor creştinătăţii ortodoxe, drept cel care deschid căile de dialog cu Vaticanul, cel care promite sprijin direct comunităţilor creştine persecutate de miliţiile islamice din Orientul Apropiat...

Nikolai Mitrohin de la Centrul pentru studii asupra Europei de est de la Universitatea din Bremen, spunea în acest sens pentru Religioscope (oct. 2014):

„Mi se pare că Putin încearcă să folosească valorile tradiţionale într-un mod foarte larg, mergând de la patriotismul militar la forme de xenofobie. O parte din strategia sa constă în a se sprijini pe Biserica ortodoxă, cu filozofia sa conservatoare şi cu organizarea sa instituţională: într-adevăr, în fiecare regiune, Biserica dispune şi pune la dispoziţie structuri care-i permit lui Putin să-şi difuzeze ideile pe care vrea să le promoveze. Biserica rusă este organizaţia care dispune de cea mai mare reţea socială din Rusia modernă. De fapt, în acest moment există un acord între Putin şi Biserică asupra principiilor ideologice majore, cel puţin în linii mari. Asistăm deci la convergenţa celor două interese... Biserica rusă are o strategie clară în ce priveşte relaţiile cu Occidentul, aşa cum se observă în discursurile Patriarhului Kiril, ale mitropolitului Hilarion de Volokolamsk, cel care conduce departamentul de relaţii externe al Patriarhiei Moscovei. În sânul Bisericii, există mai multe ideologii anti-occidentale diferite. Unora le e teamă de catolici, alţii îi detestă pe protestanţi etc. Dar toţi se regăsesc reuniţi în ostilitatea faţă de occident, privit ca ceva potenţial primejdios. Kiril lucrează şi la conceptul aşa-numitei lumi ruse, cea în care se regăsesc nu numai cei care vorbesc rusă, ci toţi ortodocşii, reuniţi sub aceeaşi umbrelă civilizaţională şi caracterizaţi prin dragostea lor faţă de Rusia... Iar Biserica ortodoxă rusă îşi caută acum prieteni europeni în cadrul unei tentative de creare a unei internaţionale conservatoare. Aceasta este una dintre cauzele pentru care se acordă foarte bine cu noul discurs conservator al lui Putin, cel care se prezintă ca ultim apărător al adevăratelor valori europene. În acest sens, ruşii au sentimentul că de află pe marginea unui fluviu, contemplând naufragiul pachebotului european”.

Foarte interesantă analiză deoarece deschide o cale spre înţelegerea unei politici ruse de mare complexitate şi care joacă în paralel pe paliere multiple dar supuse unei viziuni strategice puse în slujba idealului refacerii puterii şi capacităţii de influenţă pierdute după căderea Cortinei de Fier. O „Internaţională conservatoare”? De ce nu, având în vedere practica şcolii ruseşti de a forma, utiliza şi apoi distruge nemilos asemenea Internaţionale în funcţie de interesele sale istorice. De ce nu dacă, pe fond, apelul este acelaşi, cel de reunire a opresaţilor, nedreptăţiţilor sau ignoraţilor de către bogaţii lumii? De data asta, ca element de noutate, având ortodoxismul ca mesaj ideologic unificator şi, evident, Biserica Rusă ca exponent a ceea ce înseamnă dreapta credinţă şi drumul adevărat spre civilizaţie.

Se şi întâmplă asta? Iată ce afirma Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Alexei al II-lea, deja în martie 2003, cu ocazia unei vizite efectuate la Ministerul Afacerilor externe al Federaţiei Ruse:

„Într-o perioadă în care statele şi popoarele sunt din ce în ce mai interdependente, ţara noastră nu poate rămâne în afara proceselor europene şi mondiale. Dimpotrivă, trebuie să devenim unul dintre polurile acestei lumi, unul dintre centrele de luare a deciziilor. În acelaşi timp, Rusia trebuie să rămână ea însăşi; ea trebuie să-şi păstreze valorile civilizaţiei sale milenare. Biserica ortodoxă rusă şi diplomaţia rusă trebuie să acţioneze împreună pentru clădirea unei lumi multipolare, multiculturale, dreaptă şi liberă. Participăm împreună la elaborarea unor norme mondiale care să permită crearea unui sistem armonios de relaţii internaţionale”.

Este oare acum în curs o etapă nouă în cucerirea spaţiului ortodox de către Biserica rusă, în paralel cu mişcările politico-militare ofensive ale lui Putin vizând recuperarea gloriei pierdute, alimentând mişcări autonomiste în regiuni locuite de populaţie rusă majoritară (aşa numitele republici din estul Ucrainei, Transnistria) sau trimiţând semnale de forţă/prietenie către alte biserici ortodoxe, în special din spaţiul Mării Negre? În ce măsură încercările de renaştere a unui naţionalism ortodox pur şi dur sunt şi ele, direct sau indirect, stimulate de presiunea sau influenţa rusă? Situaţia este în plină mişcare, mai ales acum, după ce lumea creştinătăţii ortodoxe resimte efectele eşecului a ceea ce ar fi trebuit să fie Marele şi Sfântul Sinod Panortodox, boicotat tocmai de reprezentanţii bisericilor despre care se spune că s-ar afla în raza directă de influenţă a Moscovei.

Nu va trece mult timp până să vedem rezultatele, aproape cum suntem de zonele în care aceste mişcări atât de amestecate cu politica înaltă, încât pot reface zonele de putere, fără forţa armelor, doar printr-un joc inteligent în tradiţia marilor maeştri de şah.