„Maskirovka” şi „provokaţia”, lentilele din lumea lui Putin
0
Lui Vladimir Putin îi place să asocieze Rusia de astăzi cu vechiul Imperiu Rus şi, într-un fel, are dreptate. Imperiul Rus a fost cel mai represiv stat din era sa, cu cea mai perfidă poliţie de stat - Ohrana.
Revoluţionarii ruşi, bărbaţii şi femeile care aveau să înfiinţeze statul sovietic, au fost „educaţi” cu metodele sale. Nu erau vânaţi pur şi simplu, ci prinşi, adesea fără ştirea lor, într-un complicat dans de incriminare. Ohrana era specializată în provocări. Ştia cum să-şi pună duşmanii să muncească pentru ea, scrie istoricul Timothy Snyder în „The Atlantic”.
Munca de spionaj presupune să afli lucruri. Contraspionajul înseamnă să faci acest lucru dificil pentru alţii. La marginea îndepărtată a contraspionajului se află operaţiunile concepute nu doar pentru a deruta lumea, ci şi pentru a o schimba - în rusă... „maskirovka” sau „provokaţia”. CEKA, aşa cum era cunoscut aparatul de securitate al bolşevicilor, a preluat şi a extins aceste metode ale Ohranei. Ideologia comunistă le-a dat o nouă faţă - nimeni nu a fost vreodată nevinovat; totul este legat de lupta de clasă într-un fel sau altul; învrăjbirea oamenilor este justificată.
Prin prisma tradiţiei şi ideologiei, organele sovietice erau superioare omoloagelor lor occidentale. La începutul anilor 1920, când statul sovietic era vulnerabil la presiunile din exterior, CEKA a condus o operaţiune numită „Încredere”. Agenţii săi au plecat în străinătate pentru a se prezenta ca membri ai unei organizaţii conspirative din interiorul Uniunii Sovietice. Ei le-au spus serviciilor secrete europene că pot doborî regimul sovietic şi au nevoie doar de bani pentru acest „plan”. Această minciună a asigurat valută pentru CEKA şi a descurajat statele europene să intervină în Uniunea Sovietică într-un moment în care o intervenţie ar fi făcut diferenţa.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, NKVD (cum era cunoscută pe atunci poliţia de stat sovietică) a fost mai „formidabilă” decât Gestapo. După invazia germano-sovietică din septembrie 1939, Polonia a fost împărţită între cele două puteri şi a devenit un fel de experiment pentru serviciile lor secrete. Sub ocupaţia germană, rezistenţa poloneză a continuat chiar dacă Gestapo curma piste, efectua arestări, tortura şi/sau ucidea inamici. Sub ocupaţia sovietică, rezistenţa poloneză nu a existat. După ce efectua o arestare, NKVD îşi transforma duşmanul în agent. Trimiterea acestuia în Gulag sau executarea lui avea loc abia după încheierea misiunii.
Metoda maskirovka, sau înşelăciunea, a produs adesea costuri teribile. Când politica de colectivizare a lui Stalin s-a soldat cu o foamete în masă în Ucraina, dictatorul sovietic a dat vina pe o operaţiune a serviciilor poloneze. Acest fel de a se disculpa era de-a dreptul caraghios, dar mulţi oameni l-au crezut. De pildă, scriitorul Arthur Koestler, aflat în acea vreme la Harkiv, credea în propaganda potrivit căreia ţăranii cu burţi bombate din cauza foametei erau doar nişte provocatori.
Fost ofiţer KGB, Vladimir Putin este un moştenitor al acestei tradiţii. El era aproape necunoscut în august 1999, când Boris Elţîn l-a ales ca succesor, având o rată de aprobare de doar 2%. În luna următoare, cel puţin patru bombe au însângerat Rusia. Putin s-a grăbit să dea vina pe „teroriştii ceceni” şi a început un război împotriva lor. Rata sa de aprobare a crescut brusc la 45%. La 22 de ani distanţă, încă nu există nicio dovadă că bombele respective au fost detonate de ceceni. În schimb, au apărut elemente despre implicarea FSB-ului (fostul KGB). Însă dezvăluirea acestor elemente nu l-au împiedicat pe Putin să câştige alegerile prezidenţiale din primăvara anului 2000 şi să conducă de atunci Rusia.
Progresele tehnologice ale secolului XXI au fost folosite în aşa fel de oamenii lui Putin încât să servească activităţilor lor. Datorită reţelelor sociale, invazia dusă de Putin împotriva Ucrainei în 2014 a fost un triumf al provocării postmoderne. Dacă erai de stânga, auzeai că Ucraina este nazistă; dacă erai de dreapta, ţi se spunea că este gay; dacă erai de extrema dreaptă, ţi se spunea că este evreiască. Astfel de poveşti emise pe reţele subordonate Kremlinului i-au împiedicat pe occidentali să vadă un adevăr simplu, şi anume că o ţară a invadat o altă ţară, i-a luat din teritoriu şi a ucis şi strămutat civili. Încurajată de succesul din Ucraina, Rusia a aplicat aceleaşi tehnici la referendumul privind ieşirea/rămânerea Marii Britanii în UE şi la alegerile prezidenţiale din Statele Unite, cu rezultate similare. Internauţii britanici şi americani au avut de-a face cu conturi fictive şi au întreprins acţiuni pentru o mână ascunsă: maskirovka digitală.
Provocarea poate deveni o condiţie necesară acţiunii. Putin a comasat trupe la graniţa cu Ucraina, dar nu are (încă) o poveste pentru invazie pe care s-o spună poporului rus. Ruşii par să nu creadă într-o invazie şi dau de înţeles că nu ar susţine-o dacă ar fi văzuţi ca agresori, ceea ce îl face vulnerabil pe Putin. Nimeni nu ştie ce va face de fapt Putin sau de ce anume. S-ar putea să se fi pierdut în mitul său despre unitatea ruso-ucraineană şi chiar să-şi imagineze că va avea parte de glorie eternă invadând Ucraina pe logica că este fratele Rusiei şi că ucrainenii trebuie să îşi reamintească acest aspect. Aşadar, Putin are nevoie de o iluzie eficientă pentru a invada Ucraina, o iluzie care să-i „convingă” pe ruşi că asistă la cu totul altceva decât la o agresiune.
Indiferent dacă va fi sau nu un război la scară largă în Ucraina, americanii ar trebui să-şi amintească de faptul că provocările există şi funcţionează la mai multe niveluri. Administraţia Biden a rezistat presiunii psihologice şi chiar a avut un succes fără precedent în a expune scenariile ruseşti de provocare în Donbas, făcându-le astfel mai greu de realizat.
Acest lucru i-a lipsit pe ruşi de avantaje tactice şi de căi de propagandă. Creativitatea şi conştientizarea istorică a administraţiei Biden au făcut războiul mai costisitor pentru Rusia. Desigur, am putea lua în considerare şi un alt aspect, şi anume că mobilizarea de trupe (sau chiar o invazie) ar avea menirea să ne abate atenţia de la altceva, scrie Timoty Snyder, profesor de istorie la Yale şi autor al mai multor cărţi despre Rusia, Ucraina şi Uniunea Sovietică.
Se încarcă comentariile...
