Relaţia dintre NATO şi Turcia a fost una de tip win-win deşi a cunoscut numeroase tensiuni de-a lungul timpului, precum invazia Ciprului din 1974, sau chiar mai recent, divergenţele din 2003 privind intervenţia SUA în Irak sau cele legate de înlăturarea regimului condus de către Muammar Gaddafi.

Reasistăm acum la astfel de probleme ce par a separa Ankara de restul aliaţilor, iar dincolo de dialogul dur din ultimul an purtat de Erdogan cu fasciştii europeni, în frunte cu Angela Merkel, diplomaţia turcă declară că „priveşte cu neîncredere” decizia NATO de a se alătura coaliţiei anti-Daesh, decizie ce se traduce la Ankara prin acordarea unui sprijin direct forţelor kurde ce operează în Siria şi Irak.

Pe acest fond vine şi declaraţia lui Devlet Bahceli, liderul partidului naţionalist turc (MHP) şi aliatul politic fără de care Erdogan nu ar fi obţinut majoritatea parlamentară pentru a putea schimba Constituţia, care în urmă cu doar câteva zile afirma că NATO ignoră istoria şi se alătură „umăr la umăr” cu duşmanii Turciei. În tot acest timp, răspunsul venit de la Bruxelles a constat în afirmarea unui număr important de state care vor să boicoteze organizarea Sumitului NATO din 2018 la Istanbul.

Sigur, problema kurdă este în esenţă şi efectul unei politici externe dezastruoase duse de Turcia în Orientul Mijlociu imediat după Primăvara Arabă, iar unul dintre principalii vinovaţi este fostul ministru de externe şi fostul premier, Ahmet Davutoglu, care sub mandatele sale a reuşit să transforme politica de Zero Probleme într-una de Zero Prieteni, spre amuzamentul lui Bashar al Assad care preconiza acest lucru într-un interviu acordat presei internaţionale. Relaţiile cu Israel, Irak, Siria, Armenia, Cipru, chiar şi Grecia, au avut de suferit. Inclusiv în negocierile dintre SUA şi Iran privind acordul nuclear, Turcia nu a jucat vreun rol, aşa cum au făcut alte state din zonă, precum Iordania sau mai ales, Oman.

Regimul Erdogan este singurul care a supravieţuit unei lovituri de stat, într-o ţară în care din punct de vedere istoric armata a schimbat orice guvern care se abătea de la principiile şi valorile kemaliste. 

Viitoarea poziţionare a Turciei pe plan extern rămâne un subiect dezbătut, însă cea mai mare greşeală pe care o putem face în analizele de acest tip este să evităm o privire exhaustivă, mizând pe faptul că ipotezele pe care deja le cunoaştem ca fiind corecte, să fie într-adevăr valide.

În primul rând, regimul Erdogan este singurul care a supravieţuit unei lovituri de stat, într-o ţară în care din punct de vedere istoric armata a schimbat orice guvern care se abătea de la principiile şi valorile kemaliste. 

Loviturile de stat din 1960, 1971, 1980, 1997, au reuşit, cea din iulie 2016, nu.

În tot acest context, politica externă turcă va fi mai mult ca oricând influenţată de către dinamicile interne, într-o ţară în care referendumul privind schimbarea Constituţiei şi acapararea totală a puterii de către preşedinte, a scos în evidenţă un clivaj extrem de puternic în societatea turcă, acolo unde doar 51,36% dintre votanţi au susţinut schimbarea, în timp ce 48,64% au fost împotriva acesteia, iar numărul celor din urmă ar fi fost cu mult mai mare dacă zecile de mii de opozanţi aflaţi în spatele gratiilor, sau cei aflaţi în exil, ar fi votat.

Mai mult, harta electorală a demonstrat încă odată clivajul ce separă partea europeană de cea asiatică a Turciei. Tot la fel de important este faptul că marile centre economice ale ţării, Istanbul, Ankara şi Izmir s-au opus în mod covârşitor schimbării constituţionale.

Ţinând cont de toate acestea, strategia lui Erdogan de a menţine puterea se bazează pe trei mari paliere: eliminarea adversarilor politici, menţinerea unui discurs dur, naţionalist, pentru a atrage această parte a elecotoratului, de care va avea mare nevoie pe termen mediu şi lung, şi rezolvarea problemelor economice ale ţării, Turcia aflându-se în pragul recesiunii.

Paradoxul face ca evoluţiile din Orientul Mijlociu, poziţionarea NATO şi criticile venite din UE faţă de derapajele democratice de la Ankara, să îl constrângă pe Erdogan să schimbe discursul naţionalist care viza Rusia, începând cu toamna anului 2015, cu un discurs dur, anti-occidental. De aici au rezultat divergenţele continue cu Germania, Olanda şi nu numai.

În schimb, ţinând cont de problemele economice şi situaţia din Siria şi Irak, apropierea faţă de Rusia devine logică şi normală din acest punct de vedere.

Apoi, turismul, una dintre principalele ramuri ale economiei, a fost puternic afectat de pierderea turiştilor ruşi de după incidentul din noiembrie 2015, în care un avion militar rusesc a fost doborât de către forţele turce. Totodată, alegerea lui Trump în funcţia de preşedinte, promotor al unei politici protecţioniste, a expus Turcia extrem de mult ca urmare a dependenţei sale faţă de investiţiile şi valutele străine.

Într-o analiză pentru The Market for Ideas, am expus principalele probleme economice pe care Ankara le-a întâmpinat în ultimele luni, printre care:

  • scăderea cu 31% a investiţiilor externe în 2016
  • scăderea puterii de cumpărare a clasei de mijloc
  • creşterea inflaţiei la cel mai înalt nivel din ultimii 8 ani
  • creşterea şomajului la 11%
  • creşterea preturilor de consum cu pana la 11%, atingând de altfel cel mai mare nivel din ultimii 8 ani
  • creşterea deficitului de cont curent şi nevoia împrumutului pe plan extern
 

Toate acestea, l-au determinat pe Erdogan să ceară populaţiei în mod expres convertirea valutei în moneda naţională, Lira Turcă, sau aur, anunţând că ţara sa ia în calcul punerea în aplicare a unui plan prin care Turcia, Rusia şi China să efectueze schimburi comerciale în moneda proprie a fiecărei ţări. Acest plan nu s-a concretizat, cel puţin deocamdată, însă Erdogan va fi presat să menţină sprijinul tigrilor Anatoliei, acolo unde se regăseşte bazinul său electoral. Evident, justificarea declinului economic a fost realizată tot printr-un discurs naţionalist care a evidenţiat orchestrarea unor agresiuni externe.

Nu în ultimul rând, Erdogan va trebui să gestioneze lupta internă pentru putere, acolo unde beneficiază, cel puţin deocamdată de sprijinul lui Dogu Perincek şi al grupului condus de acesta.

Perincek este o persoană mai puţin cunoscută în media occidentală, însă puterea sa a devenit tot mai relevantă în Turcia după lovitura de stat din iulie 2016, fiind unul dintre artizanii schimbărilor de cadre din poliţie, armată şi serviciile de intelligence.

Există voci care susţin că influenţa sa este mai mare decât cea a lui Binali Yildiram, care a preluat funcţia de premier după demisia lui Ahmet Davutoglu.

Grupul Perincek este format din foşti judecători şi militari de rang înalt, printre care Colonelul (r) Hassan Ugur sau Ismail Hakki Pekin, fostul director al intelligence-ului militar turc, iar politic funcţionează sub umbrela Partidului Patriotic, care se bazează pe o ideologie ultra-naţionalistă, seculară, izolaţionistă, anti-occidentală şi, evident, pro-rusă.

Din punct de vedere electoral, Partidul Patriotic atinge un scor de 1%, însă relevanţa grupului Perincek pentru Erdogan este cu totul alta. În primul rând, grupul are o influenţă crescută asupra zonei seculare şi naţionaliste, mediind inclusiv apropierea dintre Erdogan şi partidul naţionalist, fără de care schimbarea Constituţiei nu ar fi reuşit. Nu în ultimul rând, grupul este principalul aliat împotriva Mişcării Gulen, ceea ce îl face extrem de important în calculele politice ale lui Erdogan.

Alături de grupul Perincek, Erdogan a reuşit o resetare a politicii externe, prin apropierea de Rusia şi Israel, tot acest grup fiind bănuit că mediază neoficial dialogul dintre Ankara şi Damasc.

Conform declaraţiilor publice, grupul Perincek a efectuat cel puţin patru vizite în Siria, acolo unde Ismail Hakki Pekin, s-ar fi întâlnit cu Mohammed Dib Zaitoun, Şeful Direcţiei Generale de Securitate din Siria sau Ali Mamlouk, Şeful Biroului Naţional de Securitate.

Ascensiunea grupului Perincek a culminat cu plasarea în funcţiile rămase libere din zona de justiţie, armată, intelligence şi poliţie după arestarea zecilor de mii de persoane pe fondul loviturii eşuate de stat, ceea ce a stârnit nemulţumirea conservatorilor din AKP, partidul de guvernământ al lui Erdogan.

Mesajul său este unul clar: Turcia este AKP, iar AKP este Erdogan, de unde, pe baza unei logici simple, rezultă că Turcia este Erdogan.

Implicit, o luptă ascunsă între conservatorii AKP, sprijiniţi de comunitatea Menzil din regiunea Nakhshibendi şi comunitatea suleymanistă, împotriva grupului Perincek a luat naştere.

În tot acest timp, Erdogan a preluat oficial funcţia de Preşedinte al AKP, arătând că este dispus să grăbească mecanismele politice pentru a profita de puterile depline. Dacă va simţi că poziţia îi va fi ameninţată, va recurge la alegeri anticipate pentru a deveni preşedinte cu drepturi depline. Mesajul său este unul clar: Turcia este AKP, iar AKP este Erdogan, de unde, pe baza unei logici simple, rezultă că Turcia este Erdogan.

În acest mod trebuie analizată poziţionarea externă a Turciei, Ankara urmând a face alianţe în primul rând pentru menţinerea actualului leadership, ceea ce ar putea produce numeroase surprize, întrucât politica externă s-ar putea să nu fie întotdeauna bazată pe alianţe naturale sau produsul unor raţiuni de ordin geopolitic, ci mai degrabă rezultatul unor interese de supravieţuire a noului Sultanat. 

Doar într-un asemenea mod se poate pune sub semnul întrebării viitorul Turciei în NATO, iar pentru toate acestea Occidentul va trebui să gândească cu maximă atenţie dialogul şi relaţia bilaterală cu Ankara.

În final, dacă proiectul politic al lui Erdogan eşuează, există riscul ca însăşi Turcia să se afunde într-o criză internă, ceea ce va transforma un stat furnizor de securitate într-un generator de insecuritate regională.