În ce măsură va afecta această apăsare fermă a pedalei unilateralismului american relaţia transatlantică? Îşi va relua Teheranul ambiţiile nucleare militare, pentru a obţine garanţia perpetuării regimului mollahilor? Cum vor specula Rusia şi China o nouă izolare a Iranului? Sunt întrebări ale căror răspunsuri depind de strategia americană. Partea bună e că, spre deosebire de situaţii precedente în Orientul Mijlociu, sunt indicii că, de această dată, există o strategie.

Preşedintele republican al Comisiei pentru forţele armate din Camera Reprezentanţilor, Mac Thornberry, avertiza zilele trecute că retragerea SUA din acordul nuclear ar reprezenta o greşeală dacă va lăsa loc unui vid îngrijorător. Republicanii din Congres, care criticau în 2015 acordul semnat de Obama, îl consideră, cu toate deficienţele sale, mai bun decât nimic. E un punct de vedere împărtăşit şi dincoace de Ocean.

Franţa, Germania şi Marea Britanie – semnatare, alături de SUA, China şi Rusia, ale acordului din 14 iulie 2015 – s-au declarat, imediat după anunţul lui Trump, determinate să aplice în continuare pactul şi să acţioneze pentru elaborarea unui plan mai larg, cu bătaie mai lungă în timp. Asta au încercat, în ultimele săptămâni, deplasându-se la Washington, preşedintele francez, cancelarul german şi ministrul britanic de externe. Fără nicio influenţă asupra liderului american, ceea ce constituie un eşec european. Nemulţumit, Emmanuel Macron avertiza aseară că „este în joc regimul internaţional al luptei împotriva proliferării nucleare”.

În aceste condiţii, devine probabil că liderul de la Casa Albă acţionează după modelul patentat în relaţia cu Phenianul: de la escaladarea tensiunii, la diplomaţia în forţă, pentru a determina cealaltă parte să se plieze exigenţelor sale. Ceea ce a reuşit, deocamdată, în cazul Coreei de Nord ar putea să fie aplicat şi în privinţa Iranului, mai ales dacă avem în vedere că politica externă a SUA este coordonată de fostul şef al CIA, Mike Pompeo, considerat artizanul destinderii inter-coreene. Vineri, noul secretar de stat se declara adeptul diplomaţiei forţei, argumentând: ”traversăm vremuri agitate, există o cerere de leadership puternic, este esenţial ca echipa noastră să se opună ameninţărilor cu curaj şi forţă”.

Rămâne de văzut cum va reacţiona Iranul. Primele semne sunt că va marşa, în viitorul imediat, pe „cartea legalistă”, pentru a evita izolarea. Un argument vor fi confirmările Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) că Iranul respectă acordul ce prevede, până în 2025, limitarea capacităţilor tehnice iraniene doar la scopuri civile şi controlul periodic din partea inspectorilor AIEA. Nu lipsesc, însă, ameninţările unor înalţi oficiali militari cu ieşirea din Tratatul din 1968 de neproliferare a armelor nuclere.

Au SUA şi Israelul un plan B pentru situaţia-limită a intrării Teheranului în linie dreaptă pentru obţinerea bombei atomice?

Dacă nu, ar însemna că asistăm la o nouă dezangajare pripită a Statelor Unite din Orientul Mijlociu. Un vid care ar profita militar Rusiei şi economic Chinei, după cum arată implicarea siriană a Moscovei şi suportul economic al Beijingului pe perioada precedentelor sancţiuni internaţionale.

Nu întâmplător, astăzi, premierul Benyamin Netanyahu s-a deplasat la Kremlin pentru a discuta cu Vladimir Putin situaţia din zonă, agravată de atacurile israeliene din Siria, din 9 şi 29 aprilie, în care au fost ucişi cel puţin zece gardieni iranieni ai revoluţiei. Israelul a transmis răspicat, de altfel, că va stopa expansiunea Iranului, care susţine mişcarea şiită libaneză Hezbollah, implantată în nordul şi centrul Siriei.  

Va conta decisiv în lunile care vin şi stricteţea Casei Albe în impunerea embargoului. Airbus, Total şi Boeing sunt pe cale să piardă contracte de miliarde de dolari. De aceea, azi, ministrul francez al economiei a calificat ca inacceptabil faptul că SUA se poziţionează ca ”jandarmul economic al planetei”.

Iar în Iran dificultăţile economice provocate de reinstituirea sancţiunilor ar duce la consolidarea poziţiei ultra-conservatorilor reuniţi în jurul ghidului suprem Ali Khameini. Reformele preşedintelui moderat Hassan Rohani sunt deja în impas: şomajul trece de 12%, inflaţia la produsele de larg consum a ajuns la 10%, iar tensiunile sociale au făcut cel puţin 25 de victime la începutul anului. E util să nu uităm, însă, că alegerea lui Rohani în 2013 a permis reluarea dialogului care a dus la acordul din 2015 şi la eliminarea sancţiunilor impuse de comunitatea internaţională încă din 2006 regimului condus pe atunci de radicalul Mahmud Ahmadinejad.

Există, aşadar, o cale pentru evitarea unei crize internaţionale cu consecinţe grave asupra păcii în Orientul Mijlociu, a relaţiei UE-SUA şi a preţului petrolului: renegocierea acordului cu Iranul, pentru menţinerea controlului internaţional asupra programului nuclear şi pentru a preveni derapajul vreunuia din actorii din regiune către opţiunea militară.

Donald Trump a deschis adevărata Cutie a Pandorei de care depinde statutul SUA în lume. Dacă diplomaţia forţei va aduce ordinea, câtă e cu putinţă, în regiunea nevralgică a planetei, atunci înseamnă că a făcut pasul corect, oricât de riscant ne pare azi.