Mărturiile a trei protestatari turci

Am întrebat trei tineri din Instanbul – un inginer industrial, un creator de publicitate şi un student la Aeronautică - ce-i mână în luptă în fiecare după-masă, când o iau către Piaţa Taksim pentru a protesta faţă de guvern cu riscul de fi bătuţi, gazaţi şi împuşcaţi cu gloanţe de cauciuc de către poliţie.

De o săptămână, sute de mii de tineri ies în stradă în fiecare zi în marile oraşe ale Turciei pentru a protesta împotriva guvernului lui Recep Tayyip Erdogan. Totul a început marţi, 28 mai, când un grup relativ mic de persoane a „ocupat” Parcul Gezi din Piaţa Taksim din centrul Instanbului în semn de protest faţă de planul anunţat de către autorităţi de a tăia copacii şi de a pune în locul lor un mall şi o moschee. Trei zile mai târziu, exasperate de tenacitatea „ocupanţilor”, autorităţile au ordonat poliţiei capitalei să facă uz de forţă pentru a goli parcul. 

Deşi televiziunile naţionale nu au spus oamenilor ce se întâmplă în Taksim, o ţară întreagă a aflat prin intermediul reţelelor de socializare că protestatarii erau trataţi cu gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc. Violenţa disproporţionată de care au dat dovadă poliţiştii i-a înfuriat pe mulţi turci cărora iniţial nu le păsase prea mult de problema Parcului Gezi. A doua zi, zeci de mii de tineri au sosit în Piaţa Taksim. Valul demonstraţiilor a cuprins rapid şi restul oraşelor mari din ţară. Trei oameni au murit până acum în încleştările cu poliţiştii, iar protestele continuă şi la această oră.

Am discutat deunăzi prin email şi Skype cu trei participanţi extrem de activi la protestele din Instanbul. Citiţi, mai jos, poveştile lor. La sfîrşitul materialului, veţi găsi câteva linkuri (sper eu) interesante.

Artun Topcudere, 32 de ani, creator de publicitate

„Protestez pentru că nu mai vreau să mă conducă acest guvern. Protestez pentru că acest guvern face uz excesiv de forţă cu ajutorul poliţiei. Mi-e teamă că vor continua să-mi elimine libertăţile”.

„Am văzut pe reţelele de socializare ce le-a făcut poliţia protestatarilor şi asta m-a făcut să ies şi eu în stradă.

Joi seara, împreună cu câţiva prieteni, am hotărât să ne alăturăm protestatarilor. A doua zi, pe la 7 seara, am plecat către Piaţa Taksim. Mijloacele de transport în comun fuseseră oprite, aşa că am luat-o pe jos. Curând am văzut că nu eram singuri – cel puţin 5.000 de oameni se îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi noi. Cam la un kilometru distanţă de Taksim, poliţia a tras cu gaze lacrimogene după noi. Unii dintre cei prezenţi la faţa locului erau protestatari cu experienţă şi s-au apucat să-i împingă pe poliţişti înapoi către piaţă”.

„Din grupul meu de prieteni, doar eu şi cu prietena mea am reuşit să ajungem în Taksim, folosindu-ne de nişte străzi lăturalnice. Ne-a luat două ore să ajungem acolo. În jurul pieţei erau deja vreo 10.000 de oameni. Poliţia a tras după noi cu gaze lacrimogene toată noaptea. Când oboseam, fugeam pe câte-o straduţă laterală. Oamenii ne primeau în casele lor. Într-una din casele în care am ajuns era un doctor. Doctorii se coordonau unul cu altul prin telefon; încercau să fie peste tot unde era nevoie de ei. Am stat în acea casă vreo jumătate de oră. Am băut un ceai, ne-am odihnit şi apoi ne-am dus înapoi la protest. În Taksim, poliţia a tras din nou cu gaze lacrimogene după noi. Şi tot aşa toată noaptea”.

„Aseară a fost înghesuială în Taksim. Poliţia plecase de-acolo şi eu am ajuns doar pe la 3 dimineaţa. Am auzit că ar fi fost un milion de oameni acolo, dar nu pot să confirm asta. Eu fusesem în Beşiktaş [cartier al Instanbului – n.red.] unde auzisem că lumea se luptă cu poliţiştii. Am fost la lucru dimineaţa şi cum am terminat lucrul m-am dus în Beşiktaş. M-am dus să-i sprijin pe cei care se luptau cu poliţiştii. Ne-au gazat de vreo patru sau cinci ori. Nu eram foarte mulţi – vreo 1.000 - aşa că poliţia a reuşit să ne disperseze”.

„După unul dintre episodele cu gazele lacrimogene, m-am ascuns împreună cu alte trei persoane într-un restaurant şi-am aşteptat să se risipească gazele. Un poliţist a intrat în restaurant. Arăta înfricoşător; avea o mască de gaze pe faţă. Mi-a fost frică. Credeam că mă va aresta. Dar el a spus doar <Îmi pare rău. Eu sunt din Konya [oraş din centrul ţării -  n.red.]. Habar n-am de ce protestaţi. Eu îmi câştig doar salariul. Încă o dată, îmi pare rău>. Asta ne-a spus”.

„Vreau ca prim-ministrul să-şi dea demisia. În afară de asta, am reuşit deja să facem ceea ce ne-ampropus. I-am arătat că nu ne este teamă. Eu am 32 de ani. N-am fost niciodată un activist. N-am ieşit niciodată în stradă înainte. La fel şi prietenii mei – niciunul dintre noi n-a mai ieşit în stradă pentru chestii de genul ăsta. Acum Erdogan ştie că suntem aici şi îi este frică de noi. Nu cred că-şi va da demisia. Dar măcar a recunoscut că poliţia a făcut uz excesiv de violenţă şi a spus că se va potoli”.

„Protestatarii nu sunt cu-adevărat organizaţi. Încearcă să comunice unul cu altul pe telefon. (Telefoanele, reţeaua 3G şi Internetul funcţionează peste tot). Ei discută unul cu altul despre ce se întâmplă, dar n-am văzut niciun fel de mişcare organizată”.

„Vom continua protestele. În seara asta mă duc înapoi în Taksim. Vrem să-i arătam [lui Erdogan – n.red.] că suntem aici. Cred că avem sprijinul a cel puţin 30-35 de milioane de oameni – al celor care nu l-au votat pe Erdogan. [Turcia are o populaţie de 75 de milioane şi jumătate de oameni – n.red.]”.

Özgür Akarsu, 33 de ani, inginer industrial, lucrează pentru o companie de telcomunicaţii cu sediul în Piaţa Taksim

„Luni, activiştii au montat corturi ca să păzească copacii din parc. Poliţia a acţionat foarte violent şi a tras cu gaze lacrimogene către activişti la ora 5 dimineaţa. Violenţele poliţiei au provocat o răscoală de proporţii istorice peste tot în Turcia. Oamenii s-au organizat prin intermediul Facebook şi Twitter. Toate posturile de televiziune s-au făcut că nu văd nimic. Cu vreo două excepţii, toate sunt cenzurate masiv”.

„Fiecare atac violent împotriva protestatarilor i-a determinat pe alţii să iasă în stradă. Vineri şi sâmbătă oamenii au ocupat pieţele principale a trei oraşe mari din ţară. Poliţia a reacţionat din nou violent dar era prea târziu ca să înăbuşe mişcările de masă. Oameni aparţinând tuturor claselor şi având diferite ideologii politice, partide, organizaţii şi independenţi (ca şi mine) au organizat rezistenţa”.

„Ieri după-masă, am reuşit în sfârşit să ocupăm toate pieţele. Am fost în Piaţa Taksim împreună cu mai bine de 2 milioane de oameni. De ieri, Piaţa Taksim este sub controlul poporului”.

„Azi, Mişcarea de Solidaritate, care organizează protestele, a comunicat guvernului patru revendicări:

·      Anularea planului de construcţie pentru Parcul Gezi.

·      Demisia ministrului de Interne, a adjunctului Poliţiei şi a câtorva alţi membri ai guvernului care sunt responsabili pentru violenţe.

·      Eliberarea tuturor protestatanţilor care au fost arestaţi.

·      Anularea interzicerii protestelor şi demonstraţiilor pe teritoriul Turciei.

Mai presus de orice, pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, această revoltă reprezintă un urlet de furie la adresa unui guvern conservator neo-liberal care ne distruge viitorul, viaţa şi mediul înconjurător din 2002 încoace. Au fost la început un partid liberal democrat care vroia ca Turcia să acceadă la UE. Şi mulţi oameni i-au sprijinit împotriva unor posibile lovituri de stat militare. Dar acum avem o dictatură mai rea decât oricare alta din istoria republicii turce”.

„Joi dimineaţa, ne-am uitat cum poliţia i-a atacat pe activiştii din Parcul Gezi. În acea seară, m-am dus în parc împreună cu soţia mea. Era ca la carnaval. Vreo 5.000 de oameni cântau şi scandau. Dar în dimineaţa următoare, poliţia a atacat din nou cu o cantitate imensă de gaze lacrimogene. Am fost şocaţi pentru că protestul fusese cât se poate de paşnic. Vineri, poliţia ne-a atacat iarăşi din trei direcţii diferite. Am aflat că un parlamentar a fost rănit în acel atac. Am simţit pe pielea mea efectele gazelor lacrimogene. A fost foarte dureros. N-am putut respira minute întregi şi m-am întors la birou cu ochii înroşiţi”.

„După acest episod, am fost încontinuu în stradă. Se duceau lupte pe fiecare stradă care dă în Piaţa Taksim. Am intrat în piaţă într-o mulţime imensă de oameni. S-a format o mişcare spontană, fără o autoritate centralizată. În linia întâi erau militanţi socialişti, apoi suporteri ai echipelor de fotbal, grupări anarhiste, grupări kemaliste, activişti LGBT, artişti faimoşi şi multe persoane normale, fără nicio afiliaţie. Oameni şi-au pus la dispoziţia lor casele, i-au hrănit şi le-au dat ajutor medical”.

„Sâmbătă am intrat în sfârşit în Piaţa Taksim, iar poliţia s-a retras. A fost o victorie. Dar oamenii erau circumspecţi. Militanţii au construit baricade pe fiecare stradă ca să se apere împotriva unei posibile operaţiuni poliţieneşti. Azi, duminică, era o mulţime imensă de oameni în Piaţa Taksim, cu steaguri, cântece, sloganuri – sloganuri nu numai împotriva lichidării Parcului Gezi, ci şi împotriva guvernului şi mai ales împotriva lui Tayyip Erdogan”.

„Erdogan rămâne arogant şi anti-democratic şi a ameninţat protestatarii. Această mişcare de protest a depăşit, zic eu, stadiul de apărătoare a unui parc şi devenit apărătoarea ţării înseşi”.

„Printre protestatari, există şi câteva grupări minore de rasişti militarişti. Fiind cu toţii împotriva actualului guven, ni s-au alăturat şi ei la proteste. Ei încearcă să se folosească de sentimentul de furie al poporului în propriile lor scopuri. Dar eu cred că această mişcare are un potenţial imens de a crea o Turcie mai democratică şi mai egalitariană”. 

Caner Akin, 21 de ani, student la Facultatea de Aeronautică a Universităţii Tehnice Instanbul

„Majoritatea protestăm pentru drepturile noastre fundamentale: familie, liberă expresie, etc. Oamenii ies în stradă pentru că nu se mai bucură de drepturile lor civile în această ţară”.

„Eu m-am alăturat protestelor vineri după-masă, împreună cu prietenii mei. Oamenii şi-au dau seama că dreptul de a protesta împotriva construirii unui mall în centrul Instanbulului nu le este garantat de către acest guvern. Acum cinci zile, poliţia i-a atacat pe protestatari. A intrat în parc cu buldozerele şi a dat foc la copaci. Şi toate acestea în ciuda faptului că proiectul de construire fusese anulat oficial. Poliţia a încălcat legea de fiecare dată când a acţionat împotriva protestatarilor. Iar când oamenii au văzut asta, au ieşit în stradă. Iar cei care au stat acasă au făcut gălăgie bătând cu lingurile în oale şi au stins şi aprins încontinuu luminile. Fiecare contribuie la proteste cum poate”.

„Azi dimineaţă, m-am uitat la televizor şi am văzut că ştirile erau incredibil de subiective. Nu spuneau ce se întâmplă cu adevărat. Dau pe post doar imagini şi retorică anti-protestatari. Iar asta îmi dovedeşte că am construit un stat orwellian. Libertatea presei nu există. Dacă ea nu va fi garantată de către stat, nu va fi deloc bine. Aşa că scopul principal al protestatarilor este să-şi recupereze drepturile democratice fundamentale”.

„În ultimele trei zile, s-au auzit sloganuri în Parcul Gezi prin care se cerea demisia primului ministru. Eu sper că această situaţie va avea o concluzie de natură democratică. Sper că se va concretiza în alegeri democratice. Binenţeles, oamenii strigă sus şi tare că cer demisia guvernului. Dar eu cred că aceasta este doar expresia furiei pe care o simt la adresa acţiunilor de natură fascistă întreprinse de către autorităţi, şi nu o intenţie de a face ceva propriu-zis”.

„Azi la 6 dimineaţa, când eu am plecat acasă ca să mă culc, au sosit grupuri de tineri care au început că facă curăţenie în piaţă. Asta este foarte important pentru noi, pentru că nu suntem vandali şi nu vandalizăm nimic. Protestăm doar, la modul democratic. Aşa că facem curăţenie. S-au montat şi câteva corturi în parc şi în piaţă unde se oferă mâncare – aşa cum a fost şi la Occupy Wall Street. E bine că toate acestea au loc acum în Turcia, însă din păcate presa naţională nu arată absolut nimic din toate acestea. E pur şi simplu incredibil”.

„Ieri, mergeam către Piaţa Taksim, împreună cu o mulţime de oameni de toate vârstele. Şi brusc cisternele poliţiei au pus furtunul pe noi – pe bătrâni, copii, toată lumea. Ne-am refugiat într-o moschee, sperând că ne vor lăsa în pace acolo. Dar au pus furtunul pe noi chiar şi în moschee. A fost incredibil. Ne-a dovedit cât de mult îi urăsc poliţiştii pe cetăţenii acestei ţări. E de necrezut”.

„În momentul de faţă, sunt pesimist. Posturile TV dau informaţii false şi prezintă un punct de vedere anti-protestatari. Oamenii nu ştiu ce se întâmplă, aşa că nu văd nicio concluzie paşnică la orizont. Nu ştiu ce se va întâmpla”. 

Resurse:

·      Imagini foto şi video de la proteste.

·      Ca şi Ceauşescu, Iliescu şi mulţi alţi lideri înaintea lui, Erdogan i-a numit pe protestatarii din piaţă „golani”. Termenul folosit de către prim-ministrul turc, çapulcu, a dat naştere la verbul „a chapaulla” folosit la modul colocvial pentru a descrie protestul împotriva unui regim autoritar.

·      Christiane Amanpour, celebrul reporter CNN, explică, într-un video, cauzele protestelor din Turcia.

·      E Turcia o ţară democratică? – o analiză Foreign Policy. (Răspunsul lor: da şi nu.)