O emisiune Tv foarte prizată în mediul intelectual franco-german (dezbaterea de seară 28 minute, pe canalul Arte, 15 ianuarie a.c.) a fost extrem de critică – şi ironică pe alocuri – cu Polonia, unii dintre cei din studio acuzând această ţară (mai bine spus, noul guvern de acolo) de “un complex al victimei” şi de faptul că sfidează mai nou Uniunea Europeană deşi în ultimii ani şi-a bazat stabilitatea economică tocmai pe banii europeni.

1. Care e problema? 

Problema este că nu prea avem motive de bucurie, deşi România pare a strânge acum saci în căruţă - de genul celor pe care unii vecini ai noştri par a-i pierde, din căruţele lor. În spiritul realismului politic pe care vi-l sugerez, să privim harta, spre Nord. Chiar dacă nu avem graniţă comună, Polonia este un important vecin al nostru. Prinsă, de la începutul acestui an, între criticile Bruxelles-ului (care sugerează tentaţia guvernului polonez de a-şi impune controlul asupra structurii administrative, sistemului de justiţie şi presei locale) şi protestele de stradă ale opoziţiei, la fel de prinsă între polemicile reluate cu unii oficiali germani şi o veste proastă venită dinspre agenţia de rating Standard & Poorʼs (care a coborât în ianuarie cotaţia Poloniei de la A- la BBB+), noua conducere conservatoare de la Varşovia (partidul Legii şi Justiţiei, de dreapta, PiS) traversează momente delicate ‒ la doar câteva luni după victoria sa clară în alegerile din octombrie 2015.

Aşadar, vecinul nostru din Nord a început anul cu migrene. La Vest, situaţia Ungariei condusă de guvernul Orban nu are nici ea multe nuanţe de roz. Încă suficient de populari la Budapesta, de ani de zile dl Viktor Orban şi colegii săi sunt priviţi drept copiii rebeli ai UE, relaţiile guvernului cu administraţia Statelor Unite au avut deasemenea câteva momente de cumpănă, iar apetenţa premierului maghiar ‒ declarată în vara lui 2014 ‒, pentru „democraţia iliberală” i-a adus şi mai multe critici[1]. În Sudul nostru, cealaltă membră vecină din UE, Bulgaria, a trecut în ultimii ani printr-o succesiune de crize politice (din păcate, puţin comentate la noi – semn al unei superficialităţi în a ne urmări vecinii!).

Dacă de Bulgaria ne leagă o “complicitate” mai veche (nedorită nici de ei şi nici de noi ‒ tandemul Rythm & BluesRomânia şi Bulgaria, laolaltă intrat în NATO & UE şi judecat încă la pachet de mulţi analişti sau funcţionari europeni), Ungaria şi Polonia păreau a fi, după căderea regimurilor comuniste, cazurile de succes ale Europei Centrale şi de Est. Ungaria (mai ales în primele două decenii) şi Polonia (până de curând) păreau detaşate de plutonul oriental, în sensul pozitiv al termenului. Chiar dacă Grupul de la Vişegrad[2] nu pare a mai avea coeziunea din primul său deceniu de existenţă – vezi poziţiile diferite pe subiecte cum ar fi relaţiile cu Rusia, în ultimii doi ani ‒, Ungaria şi Polonia au beneficiat, în ochii europenilor vechi, de un statut şi de o legendă la care România doar spera.

În urma recentelor evoluţii, situaţia pare a se schimba. Cu o Ungarie şi Polonie devenite subiecte de dezbateri europene, România ajunge în situaţia de a fi noul posterchild, cazul fericit al Europei de Est (vezi recenta analiză a lui Robert D. Kaplan). Cu stabilitate politică şi macroeconomică, cei mai echidistanţi analişti europeni prognozându-i pentru 2016 o creştere peste media europeană, România s-a evidenţiat pozitiv[3] încă de la alegerile europene din 2014, ca fiind singura ţară din zonă în care partidele populiste, eurosceptice sau xenofobe n-au contat în alchimia politică[4]. Din motive pe care am încercat să le prezint săptămâna trecută, România nu a cunoscut în ultima jumătate de an, pe propriu-i teritoriu, problema refugiaţilor (cu care Ungaria s-a confruntat din plin, născând reacţii diverse pe plan local şi în plan european), iar schimbarea de guvern de la Bucureşti din noiembrie 2015 a produs infinit mai puţine dileme la Bruxelles (dimpotrivă!) în comparaţie cu schimbarea politică de la Varşovia.

2. Context geopolitic

Totuşi, aceasta nu este decât o latură a problemei. Cum voi încerca să argumentez, România nu are deloc de câştigat din aceste crize ale vecinilor. M-am referit mai sus numai la vecinii din UE, dar dacă privim mai departe ‒ spre nesfârşitele zbateri de la Chişinău, spre indecizia Serbiei (prinsă într-o balanţă politico-istorico-economică între UE şi Rusia), spre aşteptarea din Ucraina (în care Godot este numele unor reforme întârziate) sau spre tendinţele contradictorii din Turcia etc. ‒ vedem că orizontul rămâne destul de neclar în zona noastră extinsă. E drept că, strict în momentul de faţă, România este mai pozitiv-predictibilă decât Ungaria sau Polonia, dar consecinţele negative ale impasului în care se află vecinii nu ne pot ocoli. În acest caz, nu ne putem dori „moartea caprelor vecinilor”. Din cel puţin cinci motive:

i) criza relaţiei dintre Polonia şi UE, adăugată după cea a Ungariei, va reanima discursul celor care oricum spun că extinderea Uniunii s-a făcut prea repede şi că toate ţările estice aveau păcate de fond pe care nu le-au remediat. Un oarecare discurs nostalgic referitor la fosta Uniune cu 12 membri a fost constant prezent în media occidentală[5], iar acum este reactivat. Pe acest fond şi sub presiunea dorinţei de a menţine Marea Britanie în UE, tot mai mulţi pot înclina spre ideea unei Uniuni cu două viteze – o idee care nu este benefică României, pe termen mediu şi lung.

ii) situaţia Poloniei ne afectează într-un mod particular: pe flancul estic al NATO şi UE, Polonia este aliatul natural al României. În noul context geopolitic, ceea ce se întâmplă pozitiv într-una dintre aceste două ţări este benefic şi pentru cealaltă – şi reciproc: criza uneia o fragilizează şi pe cea de-a doua. Noul guvern polonez, în momentul de faţă, nu se poate sustrage crizei din relaţia cu Federaţia Rusă (ca şi noi, ca şi o bună parte din lumea occidentală), dar pare a fi deschis un front polemic şi spre Germania (ceea ce României nu-i foloseşte – şi rămâne de văzut dacă şi cum îi va fi benefic Uniunii Europene).

iii) situaţia Ungariei e mereu importantă pentru România, din motive pe care le cunoaşte oricine cât de cât iniţiat în istoria bilaterală. Apetenţa unor electori maghiari (inclusiv tineri) pentru partidul Jobbik nu este o veste bună a ultimei decade, iar apropierea anului 2018 – şi a centenarului aferent – ar putea sensibiliza unele extreme ale politicii de la vecinii noştri. În acest sens, nu sunt excluse nici unele provocări induse – venite nu neapărat de la Budapesta, Sfântu Gheorghe sau Bucureşti. Tot ce le mai lipseşte (în sens negativ, desigur) României şi Ungariei acum şi în anii următori ar fi o radicalizare a dezbaterii despre anul 1918 – rezultatul nu ar putea fi decât apariţia/dezvoltarea unor curente de extremă în politica românească, cot la cot cu mişcări similare maghiare, care există deja.

iv) în privinţa climatului european, realismul politic ne invită să nu ne facem iluzii: problema islamismului (cu manifesările sale radicale) şi a islamului politic (care poate îmbrăca forme mai moderate sau mai extreme) va fi una de durată. Ea agită de decenii Orientul Mijlociu, a intrat într-o nouă paradigmă prin revoluţia islamică din Iran (1979), după 1990 ‒ pe fondul evoluţiei demografice - a devenit un factor de luat în seamă în spaţiul occidental sau în Rusia caucaziană, iar odată cu “primăvara” sau “renaşterea” arabă din 2011 ea a căpătat noi dimensiuni, pe care lumea occidentală nu le anticipase. În aceste condiţii, în Europa tipul de discurs a) naţionalist, b) izolaţionist din punct de vedere identitar şi c) liberalo-sceptic (inclusiv euro-sceptic, în interiorul UE) are încă un viitor în faţă. Actualul conservatorism polonez, ca şi iliberalismul premierului maghiar, sunt potenţial consonante cu ceea ce se întâmplă în Franţa (Frontul Naţional), Germania (Alternativa pentru Germania), Anglia (UKIP) sau în unele dintre statele nordice. Desigur, între toate aceste mişcări există diferenţe majore – dar mesajul din subtextul acestor evoluţii este că, impulsionată de problema migraţiei din ultimul an, politica europeană se poate dezechilibra în viitorul previzibil spre dreapta (în primul rând la nivel statal, iar mai apoi, poate, şi la nivel comunitar – în măsura în care Uniunea Europeană va dăinui aşa cum o ştim azi şi dincolo de aceste şocuri).

v) în fine, în Ungaria sau Polonia (dar şi în România şi alte ţări ‒ sau, la fel de notabil, în Rusia), cultura conspiraţionistă a devenit parte integrantă a discursului public propriu reţelelor de socializare ce oferă generaţiilor active o bună parte din “informaţia” zilnică. La sfârşitul secolului XIX, în Anglia lui Conan Doyle sau în România lui I.L. Caragiale, un eveniment era acceptat drept real dacă despre el se scria în ziare. În prezent, ziarele nu mai au această prezumţie de credibilitate. De fapt, pe fondul cvasi-dispariţiei presei scrise şi al tabloidizării televiziunilor, reţelele de socializare suplinesc alte surse de informare. Temele conspiraţionist-naţionaliste înfloresc în mediul virtual maghiar, după cum teoriile complotului agită versiunile din Polonia referitoare la teribilul accident de avion de la Smolensk, din aprilie 2010. La fel, în România mediului virtual “informaţia” conform căreia ţara e condusă de un “guvern Sörös” e mai frecventă acum decât ştirile despre victoriile (e drept, tot mai rare) ale Simonei Halep. Pe reţelele de socializare româneşti declaraţiile “rebele” ale unor oficiali maghiari sau polonezi sunt prezentate adesea drept dovezi de curaj – desigur, şi cu aportul unor site-uri dedicate manipulării antioccidentale. Pe termen mediu şi lung, în lipsa unui reper media de necontestat (puţin probabil să apară în curând), această omniprezenţă a culturii conspiraţioniste nu poate rămâne fără urmări.

3. Există o concluzie? 

Aceste argumente – şi altele posibile ‒ mă fac să cred că România nu are niciun motiv de bucurie de pe urma rebeliunii anti-Bruxelles a celor doi vecini ai săi. În mod ideal, România este avantajată atunci când vecinii săi – inclusiv Rusia ‒ au sau pun cât mai puţine probleme în raport cu Uniunea Europeană, în a cărei continuitate şi stabilitate (şi) ţara noastră este interesată în mod direct. Dar acum nu suntem într-o situaţie ideală. Altfel spus, orice tensiune care se manifestă la Bruxelles are un efect de ecou care nu e deloc benefic zonei noastre orientale. Iar în ceea ce ne priveşte, voi abandona o clipă ideea clasei cu elevi din titlu (care ar putea sugera că profesorul se află în altă parte) şi vă propun să ne gândim la parabola unei echipe de fotbal: chiar dacă tu eşti un jucător în plină formă, este puţin probabil să devii golgheter în condiţiile în care coechipierii tăi par fie accidentaţi, fie predispuşi la cartonaşe galbene.

 

PS. Este de la sine înţeles că opiniile exprimate pe acest blog aparţin autorului şi nu pot fi asociate cu nici o instituţie din care acesta a făcut sau face parte.


[1] De la săptămânalul cu impact transfrontalier The Economist până la emisiunea GPS a lui Fareed Zakaria de pe postul TV CNN.

[2] Creat în februarie 1991, în care România a dorit să intre de la început, dar membrele fondatoare nu au fost deloc entuziasmate de idee.

[3] În mai 2014, am fost printre cei consultaţi de jurnalistul francez Marc Semo (Libération) despre această particularitate românească; prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost “cum se face că extremele politice par a nu-i mai tenta pe români” – vezi http://www.liberation.fr/planete/2014/05/18/roumanie-l-extreme-droite-depassee_1020336.

[4] Evident, nimic nu ne asigură că această situaţie ar rămâne inevitabil neschimbată în viitor.

[5] Vezi sperietorile reprezentate de “instalatorul polonez” în 2005 sau de “invazia română şi bulgară” în Anglia, în 2013-ʼ14.