Semnale consistente vin şi în perspectiva relansării negocierilor pentru reconstrucţia relaţiilor globale şi pentru relansarea temelor europene, reenergizând proiectul european. Dar şi pe relaţiile bilaterale complicate apar zorii speranţei sau măcar simbolurile scenariilor constructive.

Astfel, dacă unica veste bune în relansarea acordurilor de pace – după glisarea teribilă a lumii spre acorduri de încetare a focului, şi acelea nerespectate, şi către acorduri de deconflictualizare, evitarea escaladării şi a stabilirii regulilor de angajare – este acordul din Columbia cu FARC-ul, astăzi modul serios şi ferm, dar în spaţiul bunelor practici, aplicat de Spania pentru eliminarea separatismului catalan anunţă o prăbuşire a legitimităţii şi o implozie a internaţionalei separatiste. Într-adevăr, ca stat serios şi solid, bine pe picioarele sale, Spania a aplicat mecanismele economice şi juridice, constituţionale şi ale statului de drept prin care a fost delegitimat separatismul şi s-au întrevăzut costurile reale ale aventurii separatiste.

La nivel bilateral, Turcia face ocheade Germaniei, aşteptând formarea guvernului de coaliţie pentru a recompune o relaţie obligatorie, chiar dacă semnalele Berlinului anunţă nevoia unor acte directe şi concrete pentru eliberarea cetăţenilor germani din închisorile turce. Apoi, în relaţia Rusia-SUA, America anunţă precondiţiile relansării relaţiei pe baza soluţionării convenabile şi pe regulile cunoscute, ale suveranităţii şi integrităţii teritoriale, a problemei Ucrainei, în timp ce e conştientă de războiul informaţional şi ingerinţa în alegeri, în SUA şi toate statele partenere şi aliate autentic democratice, dar asumă că un rol în rezolvarea şi detensionarea pe această tematică e mult mai dificil, deci nu o introduce la condiţionările absolute, ci doar în dezbaterile bilaterale de perspectivă.

La nivel global, se redefinesc temele divergenţelor între conservatori şi liberali pe baza valorilor îmbrăţişate, dar mai ales a intereselor din sfera schimbării dramatice de generaţie a mixului energetic care se desfăşoară în această perioadă, cu impact major la adresa capabilităţilor militare, produse încă în formatul dependenţei de hidrocarburi. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm dilema pro-europenismului în Republica Moldova, acolo unde criza „pro-europenismului” cu adevărat european se desfăşoară între putere şi opoziţia din stradă, care riscă să ofere un cadou pro-ruşilor socialişti dacă lucrurile nu se schimbă dramatic până la finalul anului, în caz contrar urmând să vină un nou proiect alternativ, care să ofere o şansă majorităţii pro-europene şi menţinerii orientării strategice la sfârşitul anului viitor, la centenarul Statului Naţional Unitar Român.


FOTO AFP

Spania, stat serios, a sugrumat separatismul catalan fără mare zarvă

Dacă săptămâna trecută separatismul catalan juca încă în prim-planul ştirilor, după simulacrul de referendum fără liste electorale, fără comisie electorală independentă, fără observatori şi fără numărătoare - fiind eliminaţi din joc majoritatea tăcută şi militanţii pentru rămânerea în Spania, deci împotriva independenţei catalane - azi constatăm o schimbare dramatică de poziţie în favoarea guvernului central. E adevărat că acţiunile în forţă au făcut ştiri şi au generat un protest masiv, ca şi blocarea votării, cu preocupări anunţate de cancelarul Merkel şi la nivelul Uniunii Europene şi a Parlamentului European, deşi cu izul flamand. Însă lecţiile învăţate ameninţă cu prăbuşirea internaţionala secesionistă europeană.

Într-adevăr, precedentul catalan ameninţa să modifice substanţial impulsul separatist la nivel european, spre feudalizarea şi fractalizarea Europei. E adevărat că plecarea a fost nefericită, venind - pe bazele unui egoism economic şi excepţionalism istoric medieval - de la o regiune bogată, cu largă autonomie şi utilizarea extinsă a utilizării limbii locale, care nu mai vrea să participe la solidaritatea naţională şi doreşte păstrarea resurselor pentru elita locală, şi aceasta subiect al corupţiei şi a unei imagini complicate de spoliere a resurselor publice. Or lipsa de legitimitate pe această dimensiune a fost sinucigaşă pentru separatişti. A fost un gest care, în loc să se propage pe baza principiului dominoului, ar putea, dimpotrivă, să ducă la inhibarea generală şi delegitimarea tuturor categoriilor de separatisme, susţinute sau nu financiar şi informaţional de către Moscova. Şi UE a învăţat lecţia în modul cel mai dur cu putinţă, iar revizuirea abordărilor de susţinere a relevanţei statului naţional ar putea reveni şi mai puternic în Europa, cu preţul unei accelerări a componentei interguvernamentale a instituţiilor de la Bruxelles.

Nici susţinerea locală nu a ajutat, valul protestatar pro-independenţă fiind mult mai redus decât părea la prima vedere, chiar şi prin adăugarea protestatarilor care susţineau libertatea votului şi sancţionau intervenţia Madridului în forţă.

De aceea, rămâne relevant modul de abordare al subiectului de către administraţia de la Madrid, ca expresie a reacţiilor unui stat serios asupra unei ameninţări interne. Mai întâi, informaţiile au fost de primă calitate, de unde devoalarea (inclusiv în presă) a planului separatist care presupunea ca poliţia locală să preia controlul liniei de contact - viitoarea frontieră. De aici sosirea masivă, din timp, a Guardia Civil, poliţia spaniolă statală, care a preluat şi liniştit prin descurajare acţiunile poliţiei locale, văduvind separatiştii de un braţ înarmat, de forţă. În paralel, declararea drept neconstituţională şi ilegală a referendumului a permis sublinierea acţiunii unei minorităţi în Parlamentul local catalan şi desconsiderarea alternativelor, a legii centrale şi a Constituţiei spaniole. Nici susţinerea locală nu a ajutat, valul protestatar pro-independenţă fiind mult mai redus decât părea la prima vedere, chiar şi prin adăugarea protestatarilor care susţineau libertatea votului şi sancţionau intervenţia Madridului în forţă. Însă punctul de ruptură a fost tentativa de grevă generală care nu a mai avut decât puţin adepţi, circa 15.000, şi care a fost un eşec. După acest moment, joaca de-a independenţa Cataloniei, practic, s-a terminat.

Statul spaniol a reacţionat în liniile legale, juridice, aducând în faţa legii şi a Parchetului pe cei care au luat cu asalt şi au blocat hotelul unde erau cazaţi membrii Guardia Civil - deci pentru acte ilegitime în faţa autorităţii, nu pentru declaraţii. Liderul separatist e bine mersi, nu a fost lăsat să se martirizeze public sau să-şi crească susţinerea pe baza victimizării.

În schimb, a fost suspendată şedinţa Parlamentului catalan care urma să marcheze anunţul de independenţă şi s-au cerut imediat alegeri anticipate prin dizolvarea Parlamentului catalan, o probă la care Carles Puigdemont nu a mai avut forţa să marşeze. Eventuala dizolvare a Legislativului regional şi votul negativ pentru separatişti, ca acum 2 ani în alegerile regionale sau acum 3 ani în precedentul referendum (legal, de această dată, consultativ şi care nu presupunea independenţa) ar fi dus definitiv la încheierea temei. Aşa se mai prelungeşte puţin şarada, dar sub spectrul lipsei susţinerii scrutinului pentru separatism, din lipsa curajului confruntării separatiştilor catalani, azi, cu urnele, în mod legal.

Prăbuşirea economică catalană, în contextul aventurii separatiste, e un semnal că bunăstarea Cataloniei e legată de cea a Spaniei şi a UE.

Între timp, justiţia îşi vede de treabă mai departe. Iar economia marchează aberaţia experimentului egoist economic al Cataloniei: pe baza unui act normativ al Guvernului spaniol, companiile îşi pot muta sediul social din Catalonia în restul Spaniei fără şedinţa Consiliului de Administraţie, iar exodul este masiv, mai ales după anunţul ieşirii Cataloniei din UE ca efect al declarării independenţei. Acţiunile companiilor din regiune au început să scadă, de unde exodul firmelor, inclusiv al băncilor relevante.

Nu pot fi delocalizate imediat marile companii producătoare, dar semnalul este clar, iar prăbuşirea economică catalană, în contextul aventurii separatiste, e un semnal că bunăstarea Cataloniei e legată de cea a Spaniei şi a UE, de investiţiile şi avantajele venite din cele două posturi a regiunii, care beneficiază de investiţii spaniole şi de prezenţa pe piaţa comună europeană. E, totodată, un semnal de alarmă convingător pentru oricine şi-ar dori să îmbrăţişeze acest drum. Cu sau fără declaraţia de independenţă săptămâna aceasta, subiectul separatismului catalan e închis pentru ani buni, dacă nu pentru totdeauna.


FOTO globalresearch.ca

Ambasadorul SUA la Moscova, Jon Huntsman: Soluţia în Ucraina – temă critică pentru relansarea relaţiilor ruso-americane

Suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei trebuie restaurată pe întreg teritoriul său recunoscut internaţional, drept condiţie cheie pentru reluarea şi relansarea relaţiilor ruso-americane, susţinea noul ambasador al Statelor Unite în Rusia, fostul guvernator de Utah, Jon Huntsman, la 7 octombrie, într-un discurs la Salt Lake City, acolo unde anunţa contextul mandatului său şi perspectivele îmbunătăţirii relaţiilor ruso-americane. Situaţia este extrem de complicată odată ce, pe teren, în Siria cu precădere, forţele americane şi ruse sunt faţă în faţă şi luptă deja direct, nu numai prin intermediari, nu de puţine ori existând victime venite din gloanţele şi obuzele sau rachetele celeilalte părţi, o situaţie extrem de tensionată şi cu potenţial de a declanşa confruntări mai puternice între cele două state, la nivel militar.

Ambasadorul Huntsman a depus scrisorile de acreditare la 3 octombrie şi a revenit pentru o ceremonie publică ce constă într-un fel de jurământ ritualic în faţa publicului său, cu ocazia părăsirii poziţiei de guvernator al statului Utah. Cu această ocazie, el a insistat asupra precondiţiilor şi direcţiilor unde ar putea fi dezvoltată relaţia cu Rusia, aflată astăzi la nivelul cel mai de jos de după Războiul Rece. Astfel, anexarea Crimeei şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei sunt principalele piedici pentru negocieri serioase şi cooperare ruso-americană. „E o temă nu numai pentru Statele Unite, ci şi pentru Europa, Canada şi, de fapt, toate statele dezvoltate ale lumii”, susţine Huntsman.

(...) nu există niciun semn de întrebare asupra faptului că Rusia s-a amestecat în alegerile prezidenţiale din 2016.

Despre temele unde Rusia poate ajuta SUA, principala menţionată de Ambasadorul American este Coreea de Nord, acolo unde el doreşte să lucreze cu Moscova pentru a soluţiona criza ce implică programele nuclear şi balistic şi ameninţarea teritoriului american de către Phenian. Coreea de Nord e considerată de Huntsman „o ameninţare de securitate pentru Moscova şi pentru restul lumii”, nu numai pentru SUA. „Doar împreună, cu toţii, putem aduce regimul nord-coreean la masa negocierii pentru a găsi o soluţie diplomatică”, susţine Huntsman, chiar în zilele în care preşedintele american Donald Trump a spus că orice negociere cu Kim Jong-un e o pierdere de timp şi că Rex Tillerson, secretarul american de Stat, ar trebui să-şi folosească energia în alte direcţii, pentru că în relaţia cu Coreea de Nord o singură soluţie are efecte - referire directă la soluţia militară.

Între spaţiile şi marile teme pe care Rusia e considerată a putea aduce contribuţii pentru securitatea SUA, Huntsman a mai vorbit despre cooperarea în combaterea Daesh, autointitulată Stat Islamic, dar şi despre situaţia din Siria, acolo unde însă a recunoscut că Washingtonul şi Moscova susţin părţi opuse în războiului civil, pro şi anti-al-Assad.

Pe de altă parte, Huntsman este realist în privinţa dificultăţii reluării unei forme mature şi coerente de cooperare cu Rusia şi a afirmat fără dubii, în timpul audierilor de confirmare de la Senatul SUA, că nu există niciun semn de întrebare asupra faptului că Rusia s-a amestecat în alegerile prezidenţiale din 2016. La 19 septembrie, Huntsman a susţinut că guvernul rus a interferat cu alegerile, o va face mai departe în SUA şi în alegerile democratice ale prietenilor şi aliaţilor statului american, state democratice de peste tot din lume. Aici perspectivele unei îmbunătăţiri şi reconstrucţii a relaţiei sunt mult mai complexe şi o soluţionare a divergenţelor pe această dimensiune exced mandatului ambasadorului SUA în Federaţia Rusă.


Cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele Turciei Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA

Turcia-Germania: de la coliziune spre reconstrucţia relaţiilor, după eliberarea luptătorilor pentru drepturile omului

Relaţiile dintre Turcia şi Germania sunt la un nivel extrem de scăzut, după două încercări repetate ale unei comisii parlamentare germane de a vizita baza de la Incirlic şi decizia de mutare a forţelor în Iordania, după disputele privind blocarea campaniei electorale pentru referendumul turc de către Germania, care a interzis şi sosirea oficialilor turci cu acest scop, după nenumărate proteste privind arestările de după tentativa de puci, sub acuzaţii de gulenism, şi mai ales după nerespectarea de către UE a acordului privind refugiaţii, care presupunea investiţii de 3 mld în ajutoare în taberele de refugiaţi sirieni din Turcia, acolo unde nu au ajuns nici un miliard.

După încheierea campaniei electorale din Germania, partea turcă dă semnale tot mai consistente privind dorinţa şi perspectiva îmbunătăţirii relaţiilor cu Germania. Mai mult, gesturi directe au fost făcute de către Ankara, însă cum Angela Merkel negociază azi coaliţia, e puţin probabil să altereze aceste negocieri interne prin gesturi bruşte, mai ales că semnalele transmise nu sunt încă concludente, nici suficiente pentru aşteptările Germaniei.

Ministrul turc de Externe, Mevlut Cavasoglu, a declarat sâmbătă pentru Der Spiegel, că doreşte să repare relaţiile stranii şi îndepărtarea de Germania. El a subliniat că speră să poată reface legătura cu statul în care trăiesc circa 3 milioane de turci. Şeful diplomaţiei turce susţine că „nu sunt temeiuri serioase pentru probleme între Germania şi Turcia” şi că, „dacă faceţi un pas spre noi, vom face sigur şi noi un pas spre voi”.

Principala temă în divergenţă rămâne fricţiunea dintre cele două state privind închiderea în spatele gratiilor a mai multor cetăţeni germani, în special jurnalişti şi apărători ai drepturilor omului, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale şi analişti critici care au fost arestaţi pentru acuzaţii legate de terorism şi susţinerea organizaţiei lui Fetullah Gulen, Hizmet, a ziarelor, jurnaliştilor, activiştilor, judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor şi absolvenţilor de toate profesiile ai şcolilor lui Gulen.

Înainte, dar mai ales după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, un număr mare de germani sau de turci cu cetăţenie dublă, inclusiv germană, au căzut pradă acţiunilor de epurare şi a celor vindicative, fapt care a dus la fricţiuni majore între Berlin şi Ankara. Acuzaţiile de terorism pe această bază, ca şi cele de susţinere a celor implicaţi, au fost considerate absurde şi condamnate de către Germania, care a susţinut că arestările resortisanţilor săi sunt nefondate şi a solicitat punerea lor imediată în libertate, mai ales că şi acuzaţiile au întârziat, deşi cetăţenii germani şi europeni se aflau închişi de mai mult timp în închisorile turce. De altfel, săptămâna aceasta, jurnalistul Mesale Tolu urmează să compară deja în instanţă sub acuzaţiile de terorism invocate de autorităţile turce pentru activitatea sa şi apropierea de gulenişti.

O componentă a divergenţelor rămâne acordul bilateral UE-Turcia privind refugiaţii, acolo unde UE este datoare şi nu a livrat pe măsura angajamentelor sale şi a aşteptărilor turce.

Aşteptările părţii germane au fost prezentate public - în absenţa unui comentariu oficial al cancelarului Merkel, prinsă în negocierile de formare a coaliţiei de guvernare - de către un fost viceministru de Externe german, Michael Roth, citat de Die Welt. Acesta susţine că Berlinul rămâne deschis şi faţă de negocieri şi discuţii cu partea turcă, în măsura în care va continua să fie vocal în legătură cu cetăţenii săi rămaşi în închisorile turce, după arestări injuste şi inexplicabile. Cel mai probabil, acesta semnalează Ankarei că ar trebui să facă un număr de paşi concreţi în planul eliberării cetăţenilor germani şi europeni din închisorile sale înainte de a putea deschide dialogul concret şi constructiv cu Berlinul.

O componentă a divergenţelor rămâne acordul bilateral UE-Turcia privind refugiaţii, acolo unde UE este datoare şi nu a livrat pe măsura angajamentelor sale şi a aşteptărilor turce. De altfel, subiectul afectează direct şi România, care s-a confruntat în ultima vreme cu un adevărat val al migranţilor pe mare, veniţi din Turcia, acolo unde, după propriile relatări, migranţii şi refugiaţii au fost urcaţi chiar cu forţa în vase.

Tentaţia redeschiderii unui coridor către UE, prin România, care nu e destinaţie a migranţilor, ci doar stat de tranzit pe unde refugiaţii ameninţă să se verse către Germania, este un semnal al nemulţumirilor turce în creştere. Şi dacă pe alte rute măsurile restrictive şi sancţionatorii au fost luate din plin, România este expusă nu atât prin numărul de migranţi, cât prin faptul că, dacă aceştia scapă de vigilenţa autorităţilor naţionale şi ajung către Europa, se va aşeza blamul pe capacitatea ţării noastre de gestionare a frontierelor, în perspectiva presiunilor şi discuţiilor privind accesul în spaţiul Schengen.


FOTO Mediafax

Ameninţarea schimbării generaţiei energetice asupra capabilităţilor militare

Trăim o epocă a schimbării generaţiei mixului energetic, care se mişcă de la combustibili fosili şi energia bazată pe hidrocarburi spre resurse reciclabile, energie curată şi grija faţă de mediu. Efectele sunt mai radicale în anumite zone – vezi renunţarea Germaniei la energia atomică sau măsurile stricte europene şi globale privind emisiile de dioxid de carbon – altele privesc mai lax abordările. Mai mult, confruntarea între energia bazată pe carbon şi industriile aferente şi energia curată se face tot mai mult simţită. Deja unele state producătoare de petrol şi gaz preferă să vândă oricât la orice preţ decât să drămuiască o formulă de control optim al veniturilor, pentru că peste 10 ani s-ar putea ca produsul petrolier deţinut să nu mai fi deloc cerut pe piaţa globală.

Noile înclinaţii ale evoluţiei generaţiei mixului energetic au generat însă şi cea mai mare ameninţare la adresa securităţii şi apărării lumii. Este vorba despre stresul acestei schimbări de generaţie a mixului energetic şi impactul asupra investiţiilor în capabilităţi militare convenţionale. Într-adevăr, chiar dacă se produc drone alimentate cu energie solară sau există şi alt impact al energiei curate asupra alimentărilor infrastructurii militare (cu precădere descoperirile tehnologice în materie de stocare a energiei sau de transport al ei, echilibrarea sistemelor energetice inteligente), majoritatea capabilităţilor militare convenţionale folosesc doar energia produsă pe baza produselor petroliere. O schimbare bruscă a mixului energetic actual al statelor în această direcţie, către formule de alimentare cu energii regenerabile şi cu energie curată, este de neconceput şi chiar saltul natural care se produce pe această direcţie, de la petrol la energie electrică produsă, reclamă investiţii enorme de infrastructură publică şi, mai ales, creează un stres enorm pentru industria militară. Deja memoria instituţională şi istorică poartă experţii spre momentul trecerii de la cărbune la petrol, cu efectele majore ale momentului schimbului de generaţie energetică.

Se prefigurează clar nevoia globalizării deciziei şi a bunei guvernări, asumarea guvernanţei globale şi a responsabilităţilor necesare exigenţelor tot mai mari şi aşteptărilor tot mai sofisticate a cetăţenilor lumii.

Alerta privind perspectiva unei nevoi rapide de adaptare a capabilităţilor militare convenţionale la alte surse de energie este extrem de sonoră şi presupune faptul că pe acest drum nu mai există nici posibilitatea de a pune pauză, nici cea de a întârzia procesul, cu atât mai puţin opţiunea ignorării lui. Şi companiile producătoare de arme convenţionale de toate tipurile se confruntă, la nivelul departamentelor de cercetare şi testare, cu acest stres al schimbării generaţiei energetice.

Ca în cazul globalizării, acolo unde există abordări ce presupun că vorbim despre un proces ce poate fi eludat şi, deci, nu trebuie efortul major pe gestionarea sa la nivel global, exact astfel au apărut şi dăinuie abordări conservatoare care susţin că economia bazată pe hidrocarburi şi combustibili fosili va dura sine die. Economia bazată pe hidrocarburi rămâne marca cea mai vie a abordărilor conservatoare, ale realismului dur şi pur, care vede tot mai des războiul şi confruntarea drept instrumente obligatorii ale panopliei de pârghii şi instrumente ale unui stat, eventual la care să se recurgă tot mai des şi mai repede, în timp ce energia curată, protecţia mediului, energia regenerabilă este mai degrabă marca abordărilor post-moderne, liberale, de acceptare a trendurilor de evoluţie şi a perspectivelor unei globalizări tot mai rapide a tuturor domeniilor. Se menţine, şi în acest ultim caz, un grad mare de preocupare pentru existenţa instrumentelor de descurajare în capabilităţi militare serioase şi suficiente, în aşa fac încât să nu fie niciodată nevoie a se recurge la acele arme.

Pe de altă parte, se prefigurează clar nevoia globalizării deciziei şi a bunei guvernări, asumarea guvernanţei globale şi a responsabilităţilor necesare exigenţelor tot mai mari şi aşteptărilor tot mai sofisticate a cetăţenilor lumii, inclusiv cele legate de pregătirea şi gestionarea tranzitului între două generaţii ale bazei resursei energetice şi schimbarea mixului energetic aşa cum îl ştim noi astăzi.


FOTO Shutterstock

Cine-i mai pro-european la Chişinău?

La Chişinău pare să se dispute, în surdină, un titlu inedit: cine-i cel mai pro-european? Cine-i cel mai autentic pro-european? Cum spunem că suntem pro-europeni fără să o pronunţăm explicit – după ce ideea de pro-european a fost mânjită în bătălia politică internă şi în opinia publică? Competiţia ar fi bună, altfel, dacă nu ar fi una falsă, iar bătălia nu ar viza, de fapt, decredibilizarea şi aneantizarea celuilalt, nu deschiderea de punţi de dialog şi a unei perspective electorale. Protagoniştii nu sunt, fireşte, socialiştii lui Igor Dodon – deşi şi aici, în PSRM, se produc fenomene interesante, în care o componentă care altfel nu-şi doreşte un exclusivism pro-rus, în nici un caz reorientarea Republicii Moldova către Rusia, încearcă să se contureze şi dă semne tot mai vizibile de dizidenţă, de unde şi desele reuniuni şi aduceri la ordine intempestive a lui Igor Dodon şi a partidului faţă de partea parlamentară a sa. Este vorba, fireşte, de majoritate şi de opoziţia pro-europeană din stradă.

Gruparea majorităţii actuale, a Guvernului Filip, a luat o opţiune importantă pe această direcţie: sunt în Partidul Social-democrat european (al Socialiştilor şi Democraţilor, cum se numeşte azi grupul european), afirmă explicit drumul pro-european, şi produc, la nivel Executiv, reforme şi legi cu substanţă europeană, chiar dacă putem vorbi despre unele formulări, despre modul de aplicare şi despre ritmul reformelor, ca şi despre tipologia comportamentului, care nu întotdeauna frizează această zonă democratică, a comportamentului pro-european. Din contra, manifestări de forţă şi acte de putere manifestă, de lipsă de transparenţă şi forţări unilaterale se întâmplă adesea, mai ales din cauza lipsei minime de reguli de joc cu opoziţia, a absenţei organizării sindicale în Republica Moldova şi a slăbiciunilor tot mai mari, ca şi a abordărilor politice îmbrăţişate de multe organizaţii ale societăţii civile, angrenate politic deja.

De partea cealaltă, opoziţia pro-europeană din stradă are alte abordări. Aici, afirmaţiile de orientare pro-europeană explicită lipsesc în ţară, la nivelul discursului public, fiind înlocuite de critici la adresa puterii că NU ar fi real pro-europeană. La nivel internaţional, cei în cauză, PAS şi PPDA, clamează şi afirmă orientarea pro-europeană, alături de PLDM, singurul dintre cele trei partide – deşi vizibil marginalizat – care este membru al unui partid european, PPE.

Iar dacă la Maia Sandu dubiile sunt restrânse că ar profesa, în fapt, orientarea pro-europeană, în cazul lui Andrei Năstase, abordările sale sunt neconvingătoare pe acest domeniu, iar modul de acţiune şi reacţiile sale trădează mai degrabă poziţionări realiste pentru putere, anarhism şi utilizarea excesivă a mijloacelor de protest (până la epuizarea instrumentului în cauză) şi porniri, declaraţii, gesturi profund nedemocratice (vezi reclamarea faptului că nu ar mai trebui finanţate publicaţiile care nu-l laudă de către Ministerul Românilor de Pretutindeni de la Bucureşti), gest sancţionat de organismele de profil ale presei de la Bucureşti.

Indiferent cum e formulată şi gândită abordarea, PDM, majoritatea, actuala putere înseamnă Vladimir Plahotniuc.

Până la urmă, cine este cel mai pro-european? Cine are şanse să ofere partenerilor europeni garanţia unei perspective de menţinere a orientării pro-europene a Republicii Moldova? Aici intervine un nou gest, un act politic clar, cu semnificaţie majoră pentru perspectivele electorale din Republica Moldova. În timp ce PDM a afirmat că va face alianţă, după alegerile generale din sfârşitul lui 2018 cu toate partidele pro-europene, respingând o alianţă cu socialiştii pro-ruşi, PAS şi PPDA au anunţat explicit că nu vor face niciodată alianţă cu PDM / alternativ cu Vladimir Plahotniuc. Care este atunci perspectiva?

Nuanţa introdusă – nu fac alianţă cu Vladimir Plahotniuc, Oligarhul Rău care a Capturat Statul, care a fondat Binomul cu Dodon, mergând pe aceeaşi direcţie şi dominând statul – faţă de a nu face niciodată alianţă cu PDM, nu este una relevantă. Indiferent cum e formulată şi gândită abordarea, PDM, majoritatea, actuala putere înseamnă Vladimir Plahotniuc. E sinonimă şi nu cred că nici imaginea, nici realitatea ar putea desprinde cele două elemente, PDM-Plahotniuc. Deci a nu face alianţă cu Vladimir Plahotniuc este echivalent cu a nu avea o majoritate pro-europeană în niciun caz după alegerile generale de anul viitor. Lucru inacceptabil pentru europeni şi pentru orice parteneri străini.

Nu e mai puţin adevărat că, în ciuda unei anumite deschideri (după adoptarea forţată a votului mixt, în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneţia şi a diplomaţiilor occidentale), PDM şi mai ales majoritatea actuală, în variantă parlamentară, au avut deschise uşile unei negocieri cu opoziţia pro-europeană din stradă, ofertă respinsă de către PAS-PPDA. Astfel că există o neprezentare la delimitarea circumscripţiilor de pe poziţiile contestării tipului de vot mixt de către opoziţie.

Pe partea cealaltă, Puterea însăşi greşeşte fundamental continuând să utilizeze un război depăşit cu Vlad Filat şi PLDM pentru a ataca Opoziţia proeuropeană din stradă. Ideea de a menţine eticheta negativă pe PLDM şi PAS (ca efect al apartenenţei anterioare a Maiei Sandu la PLDM) este contraproductivă şi văduveşte în egală măsură PDM de un partener pentru majoritatea viitoare, odată ce utilizează acelaşi joc de etichete, aneantizare şi blamare a fostului partid din care nu a mai rămas decât umbra, după ce s-a scuturat puternic de mulţi din membrii săi condamnabili sau deja condamnaţi.

Deci şi pe direcţia perspectivei unei majorităţi pro-europene, oferite de către actuala majoritate, veştile sunt mai degrabă negative, în ciuda aparentei deschideri faţă de toate forţele pro-europene, utilizându-se în continuare, la capitolul comunicare, definirea unui fals duşman din PLDM. Deci întrebarea rămâne pentru toţi, actori şi gânditori, membri ai elitei sau ai societăţii civile din Republica Moldova: Cu ce variantă credibilă va veni falanga pro-europeană în faţa partenerilor externi pentru a privi credibil spre alegerile generale din 2018?

Din dorinţa de a se distruge reciproc, puterea şi opoziţia pro-europeană din stradă riscă să distrugă Republica Moldova.

Cine o va face primul va câştiga şi susţinerea occidentală. Două condiţii: realist şi credibil, nu pretenţii de rezultate aberante la viitoarele alegeri sau constructe sub imperiul sancţiunilor legale sau morale. Mai ales că abordarea de pe poziţii antagonice la nivelul Comisiei şi a Parlamentului European de către cei doi competitori riscă să producă probleme majore Republicii Moldova ca stat şi cetăţenilor săi, când minima înţelegere şi maturitate ar trebui să dea regula în privinţa parteneriatului cu UE şi statele Occidentale. Din dorinţa de a se distruge reciproc, puterea şi opoziţia pro-europeană din stradă riscă să distrugă Republica Moldova, să-şi distrugă credibilitatea şi să promoveze conducerea socialistă pro-rusă după viitoarele alegeri generale.