Viktor Orbán şi partea „neortodoxă” a Ungariei
0
Raţiunile şi durabilitatea modelului politic impus de Viktor Orbán, dar şi câteva reflecţii asupra politicilor interne din Ungaria sunt un bun background pentru înţelegerea politicilor europene şi bilaterale promovate de Budapesta. | De Nandor L. Magyari
Articolul a fost preluat din FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013).
„Revoluţia de la urne” din 2010 – mandatul de două treimi dat partidelor aflate acum la guvernare, mandat covârşitor dar nedeterminat, adică folosit pentru schimbări juridice, politice, instituţionale etc. nedefinite într-un proiect politic prezentat în cadrul campaniei – a permis Fidesz să pună în practică o politică denumită „sistemul de cooperare naţională”, de fapt, o turnură naţionalistă şi eurosceptică a politicilor liberale şi pro-europene pe care acest partid le-a promovat anterior. Va rezista această politică – de îndepărtare a Ungariei de „ortodoxia” UE – şi după alegerile de anul viitor?
Naţionalism excentric
Dacă se poate vorbi de „modelul maghiar”, în sensul în care premierul şi apropiaţii săi din establishmentul de la Budapesta ar dori să o „breveteze”, ar trebui să apară deja continuatori pe plan extern. Dar, la o privire mai atentă, aşa zisul model maghiar, nepreluat de alţii, este mai degrabă o încercare de autohtonizare – pe alocuri bizară şi exotică – a euroscepticismului întâlnit în alte state europene, atitudine politică dezvoltată şi promovată de regulă în opoziţie, şi nesistematic altundeva, dar ridicată la un fel de proiect strategic de către actualul guvern maghiar. La temelia criticării sistematice a instituţiilor europene şi a celor internaţionale – în frunte cu FMI, cu băncile şi firmele multinaţionale etc. – stă o politică etno-naţionalistă, de dreapta, cu un discurs conservator-creştin-popular (populist), care vine în sprijinul salvgardării şi lărgirii suveranităţii naţionale a Ungariei.
Aşa zisa „politică economică neortodoxă” dezvoltată şi aplicată de fostul ministru al Economiei şi Finanţelor Gyorgy Matolcsy – astăzi preşedintele Băncii Naţionale a Ungariei – vizează ruperea radicală şi cu orice preţ a relaţiilor economice cu Vestul european, prin suprataxarea băncilor şi companiilor străine. Lupta de independenţă pe plan economic dusă în direcţia menţinerii deficitului bugetar sub 3% din PIB, rambursarea înainte de termen a creditului FMI, răscumpărarea unor mari companii comerciale etc. s-au bazat până în prezent mai puţin pe o creştere economică – Ungaria se află în recesiune de câţiva ani încoace –, cât pe naţionalizarea fondurilor de pensii private şi folosirea acestora în acest sens.
Pe plan intern, politicile economice „neortodoxe” vizează formarea şi întărirea unei pături de mijloc autohtone şi a unor „oligarhi” proprii, clientelar legaţi de actuala putere. Analizând procesul de monopolizre/naţionalizare a pieţei de tutun şi reîmpărţirea acestuia în mod strict clientelar sau a concesionării fondului funciar pe aceleaşi principii, fostul ministru liberal al educaţiei, sociologul Balint Magyar, introduce noţiunea generică de „stat mafiot postcomunist”, provocînd o polemică foarte vie şi prolixă în paginile prestigioasei reviste ÉS, definind esenţa „orbanismului” ca, pe de o parte, un sistem de corupţie generalizată dezvoltat cu bună ştiinţă, pe plan economic şi instituţional, şi, pe de altă parte, un sistem postcomunist, comparabil înainte de toate cu ţările din fostul bloc sovietic, cu democraţia limitată şi autocraţia accentuată ale acestora.
Iar acest ultim aspect ne duce la o încercare de reorientare pe plan extern, înspre Orient. Drept contrapondere la slăbirea reţelei de dependenţe – economice, financiare, comerciale, politice, juridice, instituţionale şi chiar culturale – direct sau indirect occidentale, se încearcă o „deschidere spre Orient”, o reorientare către zona post-sovietică, zona arabă şi Orientul Îndepărtat, mai ales China. Această apropiere de zona estică (cu repatrierea ucigaşului azer, care a provocat un scandal diplomatic fără precedent cu Armenia etc.) nu a generat un sprijin evident – anume financiar-economic –, este cel mult un aport simbolic, o tatonare de a forma o contra-greutate politică legăturilor occidentale.
Derapaje (deocamdată) controlate
Îndepărtarea treptată şi deocamdată informală de UE – caracterizată de urcuşuri şi coborâşuri în ritmul paşilor făcuţi de Uniune – poate merge până la ieşirea Ungariei din UE, aşa cum Gabor Fodor, fost ministru, membru fondator al Fidesz, iar ulterior preşedintele Alianţei Liberale, o preconizează, spunând că scopul lui Orban este de a recâştiga suveranitatea ţării prin ieşirea din UE – dacă altfel este imposibil –, prin „întoarcerea spatelui către Europa”.
Desele derapaje constituţionale, juridice, de ordin economic şi/sau instituţional etc. de la normele euro-atlantice ale guvernului maghiar au fost constatate şi remarcate de UE şi de SUA (cele mai comprehensive critici în materie de drept constituţional au fost aduse de reputata expertă şi profesoară americană Kim Lane Scheppele, pe pagina de blog a economistului nobelizat Paul Krugman de pe site-ul ziarului New York Times). Iar pe lângă scrisorile cu critici pertinente adresate în acest sens guvernului Orban – de către preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, şi comisarul pentru Afaceri Juridice, Viviane Reding –, obiecţiile şi aşteptările comunităţii europene au fost redactate Raportul Tavares, prezentat şi adoptat la începutul lui iulie. Pe lângă reacţiile vehement (anti-europene) ale premierului maghiar şi ale guvernului său, merită menţionat că toate disputele au arătat că nici UE, nici o altă instituţie internaţională nu pot interveni eficient în cazul unor derapaje democratice împotriva unui guvern aparent, şi cu totul formal, „democratic”, cu o legitimare electorală substanţială.
Orizonturi electorale
Este prematură şi totodată riscantă o analiză exhaustivă a şanselor de câştig ale guvernanţilor actuali de la Budapesta la alegerile de anul viitor. Cert este că sprijinul popular pentru Fidesz s-a diminuat cu aproape o treime, o erodare semnificativă, pe seama schimbărilor majore introduse oarecum neaşteptat, fără să fi fost promise în campanie. Nici modifocarea radicală a Constituţiei (care de-acum încolo se numeşte Legea de bază, pentru a simboliza ruptura cu trecutul apropiat) sau schimbarea însăşi numelui statului maghiar, din Republica Ungară în Ungaria (mulţi interpretând această schimbare de denumire ca sfârşitul republicii), şi nici celelalte măsuri care au fost criticate de UE ca atentând la libertatea de expresie, la independenţa justiţiei etc. nu au reuşit să rupă însă dominaţia partidului lui Orban. Iar asta în primul rând datorită faptului că o mare parte din cele două treimi din voturi câştigate în 2010 au fost voturi de protest, împotriva guvernelor socialist-liberale anterioare, care au acumulat un capital politic negativ extraordinar, persistent în continuare. Pe de altă parte, sistemul neproporţional de alegeri, cu recompensarea câştigătorului, a făcut şi face în continuare ca rezultatul partidului câştigător să devină unul consistent la realocarea locurilor din parlament – de altfel, sistem transformat să devină şi mai favorabil actualei puteri (cu o intervenţie semnificativă, de tip gerrymandering, asupra delimitării circumscripţiilor electorale etc.), şi mai puţin proportional.
În această situaţie, anchetele de opinie publică ne arată un avantaj consistent al Fidesz, cu aproximativ 25% intenţie de vot popular (ceea ce poate însemna 40% în cazul celor cu opţiuni şi cu intenţie de vot, adică majoritate în parlament). Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că la toate sondajele, şi la toate firmele de sondaj, majoritatea alegătorilor ar opta pentru o schimbare de guvern, iar un cuantum foarte important, de circa 40%, este nehotărât în privinţa participării la scrutin şi nu exprimă o opţiune politică clară, adică este nehotărât.
Dacă aruncăm o privire asupra stării actuale a opoziţiei maghiare vom constata că aceasta este divizată în mai multe dimensiuni. Pe de-o parte, putem vorbi de o opoziţie democratică, care, pe lângă partidul socialist – oarecum reînnoit sub conducerea tânărului politician Attila Mesterhazy –, cuprinde, în ordinea importanţei, şi iniţiativa fostului premier Gordon Bajnai, denumită „Împreună – 2014”, precum şi noua formaţiune a fostului premier Ferenc Gyurcsany, „Coaliţia Democratică”, dar şi micul partid ecologist (rămas după scindare, dar cu prezenţă în parlament) condus de Andras Schiffer, denumit generic „Politica poate fi altfel”. În această categorie, a opozanţilor democratici, vom găsi şi alte formaţiuni, sau ONG-uri, între care Partidul Liberal al lui Gabor Fodor sau mişcările „Milla” şi „Solidaritatea”, toate cu ambiţii politice exprimate. În mod formal, dar câteodată contestat, acuzat de relaţii oculte de colaborare cu puterea, se află partidul de extremă dreaptă Jobbik, care ar putea deveni partener la o viitoare guvernare cu Fidesz. În ceea ce priveşte şansele electorale care reies din sondaje, Partidul Socialist are circa 12-15% din votul popular, Împreună – 2014 are aproximativ 8%, iar celelalte formaţiuni din opoziţia democratică abia dacă ajung la câteva procente în votul popular măsurat. Situaţia partidului ecologist este incertă şi din cauza faptului că face semne disperate să participe la o coaliţie cu Fidesz. Iar Jobbik, în pierdere semnificativă de teren, reuşeşte să mobilizeze în jur de 10% voturi favorabile la un scrutin apropiat. În principiu, soarta alegerilor stă în înţelegerile dintre principalele partide din opoziţia democratică, de formarea a unei alianţe şi de eventuala coabitarea dintre Mesterhazy şi Bajnai. Fără o opoziţie unită, schimbarea de guvern cu siguranţă nu va mai avea loc.
Dacă guvernul din prezent rămâne la putere – cu atât mai mult în cazul unei coaliţii cu extrema dreaptă –, cu prelungirea jaloanelor generale ale politicii şi filosofiei guvernamentale actuale, previziunea ca Ungaria să iasă din Uniunea Europeană poate deveni una reală în viitorul apropiat. Dacă însă opoziţia actuală reuşeşte să ajungă la putere după alegeri democratice corecte, cu siguranţă că Ungaria se va reîntoarce înspre comunitatea europeană şi va redeveni o democraţie liberală, o ţară cu dezvoltare medie şi cu perspective de creştere asemenea grupului de ţări din care face parte.
Nandor L. Magyari este sociolog, lector univ. dr la Universitatea Babeş Balyai din Cluj. A scris lucrarea Relaţii şi probleme interetnice în Transilvania post-socialistă (2008, EFES Cluj).
Articol preluat din FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013).
Se încarcă comentariile...
