România trebuie să se salveze din periferia Uniunii Europene

Adâncirea integrării zonei euro, fără participarea celorlalte state membre ale UE, generează o nouă periferie europeană. Statele ca şi excluse mai pot încă reintra în joc.

Material scris de Oana Popescu şi publicat în FP România nr. 31, iarna 2012

Pentru prima oară în mulţi ani, flancurile cele mai vulnerabile ale UE şi NATO sunt, în acelaşi timp, slăbite interior şi ameninţate din exterior.

Statele sudice luptă cu criza economică şi cu tulburări sociale. Orientul Mijlociu continuă să explodeze, iar Turcia se îndepărtează de UE şi pe măsură ce este atrasă în situaţii regionale din ce în ce mai complicate. Balcanii simt diminuarea interesului Uniunii pentru extindere, ceea ce acutizează conflictele etnice nerezolvate şi stagnarea economică din regiune.

Membrii estici, dependenţi de starea economiei europene, suferă din cauza măsurilor de austeritate din Vest. Pe acest fond, se nasc noi naţionalisme, populisme şi regrese democratice. Între timp, Rusia presează din ce în ce mai agresiv statele vecine, care sunt din ce în ce mai vulnerabile: Ucraina, întoarsă la perioada Kuchma după ultimul scrutin; Georgia, cu un partid excentric la guvernare; Republica Moldova ar fi un succes major al UE, prin comparaţie, dar tocmai asta o face o ţintă predilectă a Moscovei, prea puţin dispusă să-şi vadă cumva diminuată sfera de influenţă.

Categorii de membri

Pe lângă toate acestea, noii membri ai UE, afectaţi direct de acest context, se găsesc într-o situaţie dificilă şi în alt plan. Viitorul UE stă, în mod clar, în realizarea unei adevărate uniuni politice – în primă fază, aceasta se face poate prin adâncirea integrării zonei euro, dar fără extindere la restul Uniunii. Ceea ce generează deja o nouă periferie europeană, exclusă de facto de la masa deciziilor.

Pentru România, asta înseamnă pierderea principalului câştig avut o dată cu aderarea – participarea la luarea deciziilor – şi, drept consecinţă, exacerbarea propriilor sale probleme structurale. Situaţia este similară cu cea din perioada de preaderare la UE şi NATO. România era atunci un stat foarte important pentru cele două blocuri, îndeosebi prin miza de securitate, un stat care beneficia de fonduri generoase de la UE (chiar mai uşor de accesat decât în prezent), de comerţ liber cu UE, de dreptul de a călători liber în afara graniţelor (desigur, cu limitări ale dreptului de muncă, dintre care unele sunt însă valabile şi acum în câteva state membre, ceea ce se adaugă obstacolelor ţinând de neapartenenţa la Zona Schengen), de dreptul de a studia în străinătate (cu taxe mai mari, dar şi cu numeroase burse), de supervizarea Comisiei Europene asupra progreselor în materie de stat de drept, justiţie, anticorupţie (continuate acum de MCV).

Dar era şi un stat care nu avea un cuvânt de spus în formarea politicilor UE şi în protejarea propriilor interese strategice. Acelaşi lucru se întâmplă acum, în mare măsură prin introducerea noilor instituţii şi mecanisme de supraveghere financiară, care ţin cont în primul rând de interesele zonei euro şi lasă pe dinafară un cerc secundar, de “membri de categoria a doua” – exact eticheta de care aceştia au încercat mereu să scape. Unii – ca Polonia, care a reuşit să se impună drept un jucator influent în Uniune – pierd foarte mult. Pentru România, care mai mult a urmat linia majorităţii în UE, pierderea este în primul rând una de identitate (regăsită în 2007, ca apartenenţa fără echivoc la spaţiul, de prosperitate şi democraţie, occidental) şi de interese de securitate.

Revenirea la securitate

Prin poziţionarea sa geografică, la intersecţia intereselor istorice divergente ale marilor puteri, România este definită în mare măsură de securitate. De câte ori situaţia de securitate din jurul său devine problematică, ţara noastră resimte puternic impactul. Orientarea sa externă şi evoluţia internă sunt mult mai mult determinate de considerente de stabilitate regională, decât de economie (cazul Germaniei) sau de calitatea instituţiilor sale şi a sistemului politic (de pildă, statele scandinave). Prinsă între două blocuri puternice – occidental şi ex-sovietic – şi aflată la intersecţia intereselor marilor puteri, principala spaimă a României este să nu rămână din nou într-o zonă gri, de tensiuni, agende divergente şi angajamente neclare ale aliaţilor săi mai puternici.

Sub impactul problemelor economice şi al presiunilor sociale, unele dintre statele regiunii au început să-şi deschidă pieţele către cashflow-ul din Rusia, China şi ţările arabe (investiţii ale Gazprom în distribuţia de petrol şi gaz, proiecte de infrastructură necesare recuperării decalajelor faţă de Europa de Vest ori achiziţii de terenuri agricole). În unele dintre aceste cazuri, banii vin la pachet cu influenţe politice, mai ales că Europa de Est nu a reuşit să-şi dezvolte o voce unică pentru a negocia cu nucleul dur european şi, cu atât mai puţin, cu “cei mari”, în chestiuni de importanţă strategică.

Regresul democraţiei

Dincolo de pericolele geopolitice, tensiunile securitare slăbesc şi arhitectura instituţională internă a statului. Presiunile externe intervin într-un moment în care, o dată realizate obiectivele de integrare euratlantică şi depăşită prima fază a acomodării, timpul părea, în sfârşit, propice pentru remedierea deficitelor democratice interne cauzate de un proces accelerat de tranziţie şi consolidare a instituţiilor. Temerile faţă de factori externi favorizează tendinţele nedemocratice şi de re-centralizare a puterii. Pe fondul noului val de naţionalisme de pe continent, terenul este fertil pentru de tot felul de forţe radicale sau populiste, care contestă sistemul – în timp ce în democraţiile mature capacitatea acestora de a dezrădăcina instituţiile democratice cu lungă tradiţie este redus, în cele încă fragile, ale Estului, riscul unor pierderi masive de legitimitate şi al paşilor înapoi este mult mai mare. Cu o societate civilă şi presă slabe, clasa politică are o marjă de manevră semnificativ mai mare pentru a promova interese private, mai degrabă decât pe cel public, şi de a încuraja corupţia. La rândul său, această situaţie este defavorabilă investiţiilor străine, într-o perioadă în care regiunea are nevoie de repornirea motoarelor de creştere economică.

Dacă până acum ameninţarea sancţiunilor de la Bruxelles acţiona ca un factor de echilibru, pentru instituţiile europene şi pentru finanţatori ca FMI, acum stabilitatea este prioritară – chiar în detrimentul calităţii democraţiei sau a forţei economiei autohtone. Precum în cazul crizei politice din această vară din România, Comisia Europeană va interveni mai degrabă când lucrurile par a evolua brusc, cu potenţialul de a genera dezechilibre la nivelul societăţii şi va prefera să închidă ochii, pentru a nu-şi adauga probleme suplimentare, atunci când stabilitatea nu este ameninţată iminent.

Dacă alienează aceste ţări, însă, UE riscă să piardă chiar energia şi entuziasmul proeuropean care exista mai degrabă aici decât în “vechea Europă”. În plus, riscă să îşi alieneze şi vecinătatea balcanică şi răsăriteană, conştientă că Uniunea are probleme mai importante acum decât o nouă lărgire. Iar noii membri ‘marginalizaţi’ la puţin timp după aderare nu ar face decât să accentueze această percepţie de periferie a periferiei.

Reafirmarea regiunii. Timpul negocierilor decisive

Nimic nu trebuie să anunţe însă începutul sfârşitului pentru ‘Noua Europă’. Dacă România şi statele vecine nu pot face multe pentru a evita pierderile temporare, au, în schimb, oportunitatea de a negocia aceste ‘cedări’ involuntare. Nici Uniunea nu are interesul de a pierde loialitatea acestor state, este deplin conştientă de frustrările pe care le generează şi dispusă să le compenseze cât se poate. Deja, s-au anunţat sume dedicate Europei de Est, ca şi după prăbuşirea Lehman Brothers, pentru a o ajuta să facă faţă unei crize de care nu se face responsabilă, dar care o afectează grav. Rămâne doar ca regiunea să-şi definească şi să-şi avanseze agenda, şi nu de pe poziţia unui perdant, ci cu conştiinţa unei ferestre de oportunitate -  de a obţine, ‘acum ori niciodată’, o serie de concesii care să le definească următorul ciclu de dezvoltare.

În acelaşi timp, este momentul să prezinte Statelor Unite, mai sensible la considerente securitare decât UE, o propunere coerentă de reangajare în regiune (de la energie la conflicte îngheţate) şi nu o retorică a lamentării, legată de deplasarea interesului SUA către Pacific în detrimentul zonei Mării Negre. Eşecul politicii de resetare cu Rusia, evoluţiile din Orientul Mijlociu, dezvoltarea Asiei Centrale ca rezervor de resurse şi nevoia de pieţe pentru companiile occidentale (şi nu doar vestice) fac din nou din Marea Neagră o placă turnantă pentru interesele americane – pentru care devine, de asemenea, important să sprijine mai departe consolidarea internă a democraţiei în aceste state.

Regiunea extinsă a Mării Negre’, a lui Bruce Jackson şi Ron Asmus, este astăzi o realitate mai mult decât oricând. Dacă partenerii săi vestici şi propria incapacitate de a-şi compune un narativ propriu o vor repune într-o postură periferică, nu va putea juca rolul central pe care geografia şi contextul istoric par să i-l acorde – acela de a uni Estul şi Vestul, la un moment de răscruce pentru ambele.

Oana Popescu este directoare a Centrului GlobalFocus. O variantă a articolului a apărut în rubrica Other Voices a Stratfor.