Praştie, nu Kalaşnikov, cauciucuri arse, nu mortiere. De ce cred că Ucraina nu va urma exact scenariul Siriei

Marile oraşe din vestul Ucrainei şi desigur Kievul, aflat şi el în zona central-vestică a ţării, sunt cuprinse actualmente de o febră revoluţionară ce aminteşte nu neapărat de Revoluţia ori „Loviluţia” din 1989 a românilor, ci mai ales de Revoluţia comunistă din Rusia în 1917 ori de cea franceză din 1789.

Manifestanţii atacă şi „cuceresc” instituţii de stat, aruncă la pământ însemnele oficiale ale statului condus de V. Ianukovici, bat jandarmii, dau foc la maşini şi clădiri şi instaurează ad hoc noi structuri de putere, informale. „Euro-Maidanul” kievean, fenomen ce aminteşte de episodul Piaţa Universităţii din prima parte a anului 1990 în România, a căpătat aspecte revoluţionar-insurecţionale. Iar analiştii politico-militari de pretutindeni par a vorbi la unison când invocă marile linii de clivaj ce tind să sugereze că se merge către război civil, masacre şi ruperea de facto şi eventual de jure a statului în cel puţin două bucăţi. În timp ce locuitorii Vestului sunt mai degrabă greco-catolici, anti-ruşi, dornici de occidentalizare şi de integrare europeană, cei din Est sunt mai ales rusofoni, ortodocşi şi în general au destulă încredere în Rusia.

Nu este vorba doar de apartenenţa etnică, de limbă şi religie. Estul e zona industrializată, mai bogată, aici in bazinul Don-Doneţk (Donbass) marile interese ale oligarhilor ucraineni sunt legate direct de afacerile bănoase cu Rusia.

Cărbunele şi oţelul au creat averi fabuloase, precum petrolul în Golful Persic. Prin urmare nu e nicio mirare că aceşti oameni, familiile lor, asociaţii, cam toţi consideră normal ca ţara lor să facă parte din Uniunea vamală cu Rusia, Kazahstan şi Belarus, de asemenea nu se opun formării Uniunii Eurasiatice, un fel de „replică” a UE, dar cu Rusia ca unic dirijor şi maestru păpuşar.

Ucraina, zonă de „tampon” Rusia-Occident

Prin comparaţie, UE le pare a fi o himeră – incapabilă să ofere Ucrainei zeci de miliarde de euro ajutor economic sau gaze şi petrol ieftine şi cu promisiunea unui acord intensificat de liber schimb care nu ar avantaja, cred ei, foarte mult produsele industriale ucrainene, legate de fosta piaţă sovietică, aşadar cu caracteristici calitative, în general, sub standardele comunitare.

Evident, adaptarea înseamnă timp, bani şi....duşmănia Rusiei. O Rusie mare expertă în a băga beţe în roate oricui îi stă in cale şi nu îi face voia. De ce ar risca aceşti estici înstăriţ, sau chiar şi angajaţii acestora bine plătiţi şi fără sincope, să ajungă în conflict cu statul a cărui limbă o vorbesc în majoritate, căruia îi exportă produsele lor şi a cărui relige o împărtăşesc? Esticii vor ca Ucraina să rămână unită, condusă de litele actuale sau de unele mai liberale dar care să garanteze status quo-ul politic şi administrativ, precum şi păstrarea supremaţiei lor economice. Îi consideră pe cei din Vest nişte întreţinuţi economic, înapoiaţi, „ţărani” (e zona agricolă) sau cumpăraţi de interesele polono-germane. Ori îi dispreţuiesc direct pe considerente etnice: a se vedea cazul rutenilor. Pe de altă parte, tinerii din Vestul Ucrainei, mulţi cu studii în afară (de pildă în Polonia şi statele baltice, Germania etc.) au experimentat deja marea dezamăgire a „revoluţiei portocalii” începute in 2004, când alt Victor, Iuscenko, devenise preşedinte, supravieţuind miraculos unei tentative de otrăvire cu substanţe misterioase. S-a dovedit că acesta şi aliatul său, actuala „puşcăriaşă” (din motive politico-economice) Iulia Timoşenko, nu au reuşit să scoată ţara din criza politică, economică şi mai ales morală. Au eşuat în a aduce prosperitate măcar celor care îi aleseseră cu entuziasm şi se bătuseră concret pe stradă, ca să îl impiedice pe actualul lider Ianukovici, să beneficieze netulburat de fraudarea alegerilor.

Cei doi nu au diminuat puterea oligarhilor din Est din cauza opoziţiei Rusiei  - fără gazul căreia ucrainenii devin sloiuri de ghiaţă iarna - şi a divizării clasei politice.

Dar şi conflictelor dintre ei, tot mai acute în ultimul an de mandat. Şi nu au creat un sentiment identitar solid care să le permită locuitorilor să spună „înainte de a fi rusofon ori ucrainofon, înainte de a fi ortodox sau greco-catolic, sunt mai ales ucrainean, cetăţeanul mulţumit al unui stat bogat care asigură o legătură culturală între UE şi Rusia.” Separatiştii de toate soiurile se agită în ritm de break dance. De pildă, ruşii şi Crimeea care au anunţat că nu acceptă defel „tirania” naţionaliştilor ucraineni şi că ar prefera independenţa sau, mă rog, un destin comun cu al Maicii Rusia. După cum o arată şi numele, Ucraina rămâne un „tampon”, o zonă de graniţă, între Rusia şi Occident. O frunză în bătaia vânturilor, dacă imi e permisă metafora.

Foto

Păi şi atunci, de ce se agită tinerii aceştia? De ce intră cu forţa în primării, prefecturi, de ce mor împuşcaţi de forţele de ordine sau sunt stâlciţi în bătaie? Ca să vină alţi diletanţi cu sau fără farmec, precum cuplul Iuscenko-Timoşenko? Ori îşi inchipuie că liderul UDAR (în traducere „lovitură de pumn”), fiorosul Klitschko, va guverna la fel de abil precum ştie să dea pumni în bărbia adversarilor din ring? Dacă Ucraina ar fi un imens ring, boxerul acesta fantastic ar fi un fel de Dumnezeu, capabil să bată din palme şi să facă fericit un popor. Dar politica e mult mai complicată. Trebuie să fii un abil negociator, dacă nu ai cum să îţi elimini adversarii utilizând un scenariu precum Noaptea cuţitelor lungi a lui Hitler. Iar aliaţii săi sunt şi ei ezitanţi: Arseni Yatseniuk, cel care a moştenit partidul Patria de la Timoşenko, e un om amabil, paşnic, dar ezitant. Sau Oleg Tyagnibok, un ultra-naţionalist pe care nişte moderaţi îl pot accepta ca partener de guvernare doar în lipsă de altceva şi pentru a avea o fragilă majoritate.

Momentan sondajele de opinie arată că aproape jumătate din ucraineni s-au săturat de Ianukovici şi de Partidul Regiunilor, peste 40% ar vrea o relaţie specială cu UE (46,9%) şi mulţi ar accepta alegeri anticipate. Doar 28,9% îşi doresc clar opţiunea Uniunii Vamale cu Rusia. Revoltele s-au extins recent şi către Nord-Est, la Sumy, lângă graniţa cu Rusia, dar probabil că nu vor ajunge şi mai la Est, din cauza clivajului identitar menţionat.

Recent, şeful statului a incercat să facă un cadou otrăvit opoziţiei, oferindu-i posturi de miniştri în guvern, aşadar o împărţire a responsabilităţii. Dar Klitschko, Yatseniuk şi ceilalţi au declinat oferta, denunţând refuzul preşedintelui de a accepta alegeri anticipate. Au procedat oare corect? Greu de spus. Probabil că şi-au dat seama că, la cât de mare e furia unei jumătăţi a populaţiei, acceptarea de funcţii guvernamentale i-ar fi transformat in politicieni odioşi, huiduiţi şi lipsiţi de sprijin. Cel puţin din partea radicalilor ucraineni, a celor care conduc mulţimile în stradă. De ce să rişte? Ori şi-au dat seama că nu pot stopa cu vorba blândă revolta maselor in Vest, că insurecţia nu se va potoli odată ce ei vor fi parteneri de guvernare cu „uneltele” fidele ale preşedintelui? Cum să ajungă ei să ordone jandarmeriei să reprime revoltele din Kiev, din Livne, Lvov sau Lutsk? Avantajul de a fi veşnic în opoziţie şi de a infiera cu ochii măriţi şi glas tunător abuzurile guvernului „criminal” e binecunoscut.  În plus, mă tem că cei mai radicali demonstranţi din strada Gruşevskogo nu se lasă defel struniţi de liderii opoziţiei, fiind deja pe cont propriu şi dispuşi să rişte totul pentru celebritate şi ideile lor.

OK, să zicem că toate au o logică până acum. Opoziţia şi-a atins scopurile, în parte, guvernul a revocat până şi pachetul de legi penale referitoare la tulburarea ordinii publice. Dar nu a reuşit să atragă opoziţia în proiectul de pacificare a Ucrainei. Clivajul Est Vest rămâne la fel de acut, proiectul identitar ucrainean de-a dreptul himeric, iar Rusia şi UE la fel de implacabile în a-şi susţine adepţii ucraineni, cu toate că Rusia o face mult mai vizibil şi mai eficient. Cel puţin aşa sunt percepute lucrurile.

Praştiile din Kiev şi grenadele din Siria

Şi, totuşi, ceva mă determină să cred că Ucraina nu va aluneca pe drumul Siriei. Pornesc de la o imagine adesea mediatizată de presa internaţională: cîţiva protestatari (sau rebeli) din Kiev folosesc o praştie uriaşă (din poză rezultă o inălţime cam de patru metri), un fel de balistă improvizată, ca să arunce cu bolovani în forţele de ordine. Amuzant, nu-i aşa? Dacă ei ne dau cu bastoane şi cu gaze, noi îi altoim cu bolovani, mama lor… cam aşa judecă probabil cei ce manevrează arma respectivă. În acelaşi timp, în Siria, încă din primele zile ale „revoluţiei” anti-Bashar al Assad, rebelii au folosit arme automate, aruncătoare de grenade etc. Or fi dat şi ei foc la cauciucuri, nu mai ţin minte exact, poate au aruncat iniţial şi cu pietre precum palestinienii participanţi la Intifada, dar apoi au ajuns să lupte pentru cartiere, străzi, oraşe, cu armament militar. In Ucraina deocamdată doar forţele de ordine au folosit gloanţe de cauciuc şi probabil în câteva incidente şi muniţie de război.

FOTO Reuters

„Rebelii” fie nu au arme, fie nu sunt destul de decişi să le folosească. Serios, nu au arme? Asta e o glumă! Păi la doi paşi e Transnistria, unde, chiar dacă armata rusă controlează teoretic depozitul de arme de la Colbasna, în realitate e la fel de uşor să cumperi un kalaşnikov cum e să faci rost de un carton de ouă, dacă ai bani şi relaţii. În plus, „rebelii” ucrainieni pot face rost de arme de la militari şi jandarmi capturaţi sau care trec de bunăvoie de partea lor… Aici va fi un moment psihologic major. Când voi afla că o unitate militară a trecut de partea acestora şi luptă contra forţelor de ordine trimise de la Centru, când voi citi că rebelii înarmaţi au cucerit manu militari o stradă, alungând trupele regulate atunci voi şti că se merge către un scenariu de tip sirian, libian, libanez etc.

O să îmi spuneţi că în Siria şi Libia populaţia e tribală, preponderant islamică, cu mulţi jhadişti, în cazurile libanez şi sirian intervine şi un clivaj suniţi-şiiţi, taberele sunt ajutate masiv din exterior de Iran, Arabia Saudită, Turcia etc. Iar Assad şi Qaddafi sunt/au fost adevăraţi despoţi orientali, faţă de Viktor Iuscenko, un birocrat obscur, provenit din rândurile fostului Partid Comunist ucrainean, nicidecum un călău al naţiunii sale. De acord, aşa e. Ucrainenii din Vest şi cei din Est poate nu se văd cu buni, naţiunea nu are un element identitar solid comun, iar Rusia joacă rolul unui factor de divizare masiv, parţial ca şi UE, de altfel. Însă, nu există potenţialul de ură şi setea de exterminare din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Şi populaţa nu e obişnuită cu arme de foc sau cu gâturi tăiate. Cu ani de zile în urmă, un ziarist ucrainean independent, pe nume Gongadze, a fost ucis prin decapitare şi cadavrul ascuns, posibil din ordinul unui fost preşedinte, azi extrem de controversat. Dar asemenea episoade stihiale sunt relativ rare într-o ţară europeană şi cât de cât civilizată.

Însă, graniţa dintre băieţii inimoşi care luptă pentru libertate şi democraţie cu praştia, lanţul sau bâta şi aceiaşi „băieţi buni” care decid că e mai eficient un Kalaşnikov sau un aruncător mobil de grenade RPG, e una fragilă. Dacă şi numai dacă în zona de Vest  şi Nord-Vest, rebeliunea va deveni insurgenţă armată, urmată de crime, epurări şi proliferarea bandelor de luptători, atunci ţara va merge către destrămare violentă. Ucraina a dat în trecut şi figuri de „războinici” non-statali precum Machno, Petliura sau Bandera. Un anarhist, un patriot şi un naţionalist fervent. Oameni care au condus masele contra „puterii”, fie ea comunist-sovietică, naţionalistă sau alb-gardistă. Aş paria că între tinerii furioşi care aruncă cu pietre în jandarmi există în nuce câţiva asemănători în plan psihologic cu figurile istorice enumerate mai sus.  Potenţial există, mai lipseşte scânteia finală. Şi un grăunte de nenoroc istoric.