State care includ, state care exclud

L-am cunoscut de curând pe ambasadorul Abhaziei. Maxim Gvinjia ne aştepta în spatele biroului său, cu steagul abhaz foarte aproape de mâna stângă, răsfoind cu dreapta o carte cu multe fotografii cu flori: strelizia. Flori africane, de regulă, dar care cresc şi în ţara lui, micul stat nerecunoscut de nimeni în afară de Rusia, situat în coasta de sud a Georgiei, la Marea Neagră.

O ţară cu un climat cald în care casele de stil georgian, cu pridvor înălţat, aducând mult cu conacele olteneşti de pe vremea lui Vladimir Tudor, creşteau asemeni ciupercilor, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante. Un teritoriu în care oamenii încă şi astăzi merg la plajă, merg la defilări, la şcoală, cântă, se iubesc, fac copii, dar o ţară pustie deja. O ţară cu o capitală, Suhumi, a cărui port este pustiu: niciun vapor nu mai intră, niciun avion nu mai pleacă de pe aeropoarte, altundeva decât spre Rusia, o ţară suficientă sie însăşi. Ţara sufletului, Abhazia. Un nume superb pentru un stat care nu există.

Rusia l-a recunoscut, ad hoc, în 2008, în urma unui război fulger în Georgia. Abhazia există. Mărturie stă filmul realizat de Eric Baudelaire, Letters to Max, pe care l-am vizionat într-o după amiază pariziană la Bettonsalon. Totul a pornit de la un pariu, "dacă trimit scrisori unui prieten dintr-o ţară care nu există ele vor ajunge oare la destinatar?" Scrisorile au ajuns, iar Maxim a răspuns prin înregistrări video. Poşta funcţionează doar într-un sens. Maxim a răspuns însă la toate scrisorile, dând astfel un sens unei ţări fără sens. Scrisorile au trecut prin Rusia sau Armenia pentru a ajunge. Răspunsurile lui Maxim au durat doi ani, dar au ajuns la Paris într-un film. Şi într-o instalaţie de artă contemporană, cu un nume dureros de frumos, „Secessions sessions".

Un happening efemer, după cum îi este şi numele, pentru un public efemer şi marginal. Am fost singură în sala de vizionare. Am fost doar două persoane la întâlnirea cu ambasadorul unei ţări care nu există.
"Într-o ţară mică este mai important să fii sociabil, decât să fii cunoscut". Hm, aşa se explică multe: ambasadorul de suflet este fostul ministru de Externe, cel care a organizat o vizită prezidenţială în Venezuela, ţară care a recunoscut Abhazia, alături de Nicaragua, Nauru, Tuvalu...Dar este şi un artist, un poet care scrie poveşti, care visează la alte apusuri de soare, care vorbeşte şi cu mâinile.

Este important pentru abhazi să fie recunoscuţi de comunitatea internaţională? "Este mai important să ştii cine eşti. Nu poţi hrăni oamenii cu idei de independenţă". Aşa se şi explică faptul că, deşi nu recunosc micul stat, atât România cât şi Turcia, ne asigură Maxim, fac comerţ cu Abhazia. China şi ea...Cred că ştie ce spune. Maxim este un membru influent al Camerei de Comerţ şi Industrie din capitală. Din România importă gaz, de exemplu. Îl întreb de ce nu mai este în politică. "Pentru că aştept să lucrez în politică doar cu oameni care au imaginaţie". Dar de ce e aici atunci, dacă nu face politică? "Nu vreau să conving pe nimeni că Abhazia există...Trăim într-o lume de paternuri. Vreau doar să explic lumii că nu e nimic senzaţional în ţara mea. Este o ţară normală, cu oameni normali". Dar cu 40% şomaj...O ţară care este întreţinută de creditele venite din Rusia, pe care investitorii nu o cunosc. Care îşi va alege un nou preşedinte în 2016. În care nu se poate ajunge pe mare, deşi are ieşire, pentru că nici Georgia, nici România, nici Turcia nu o recunosc. "Vă aştept la mine cu braţele deschise dacă mituiţi vreun căpitan de navă de marfă să vă aducă...". O populaţie de 220 000 de locuitori, din care 4 procente au murit în războiul cu Georgia. O treime din populaţie este formată din georgieni, încă. Un spaţiu creştinat de Sfântul Andrei, ca pentru România. 8600 de km pătraţi. Dar, totuşi, nu v-aţi săturat să nu fiţi recunoscuţi? "Timpul lucrează în folosul nostru, avem tot timpul din lume ca ţară. UE? Nu vrem să fim parte, vrem să fim o zonă liberă. Cât despre a face afaceri, facem: exportăm 12 milioane de sticle de vin pe an în Rusia. Am exportat material de construcţie la Soci".

Îl întreb, la final, ce crede despre Franţa...zâmbeşte. Îmi spune că e o ţară foarte ciudată, în care tinerii militează pe faţă pentru partidul comunist. "It's funny!"

Îi spun că, întrucât nu mai are încredere în politica fără imaginaţie, ar putea să creeze un partid al verzilor. E fericit, faţa i se luminează: "Why not? Şi am putea avea astfel relaţii cu partidul verzilor din Germania".

Am un motiv foarte simplu pentru această lungă introducere. Fără a dori să iau partea nimănui, cred că are pe undeva dreptate. Cred că nonşalanţa sa este răspunsul cuminte la întrebarea pe care mi-o pun mulţi atunci când află că am fost, nu o dată, în Transnistria. "Eu nu înţeleg, totuşi, de ce refuză oamenii ăia să intre în rând cu lumea? Să facă parte din ceva?" Ei bine, cred că, pe undeva, acei oameni se simt bine ca fiind diferiţi. Cred că maleabilitatea frontierelor actuale, fragilitatea suveranităţii statale, inconstanţa promisiunilor şi nepăsarea cu care mai marii lumii - a se înţelege Occidentul - cedează prietenii, orgolii, principii, şi speranţe, pentru interese locale şi naţionale bilaterale X-Rusia, Y-Rusia, ipocrizia cu care se sacrifică interesul european comun, îi determină pe toţi acei fărădeţară, din ce în ce mai mulţi - Transnistria, Abhazia, NagornoKarabah, Osetia de Sud, Ciprul de Nord, mâine Crimeea, poate - să fie chiar mândri de statutul lor. Ei sunt diferiţi şi-şi validează diferenţa prin referendum. Au făut-o transnistrenii, abhazii, o vor face crimeenii duminică, 16 martie. Şi ce dacă, până la urmă?

Ce alte alternative poate oferi Occidentul acestor fărădeţară? Au fost amestecaţi de unii nebuni, Stalin, Hrusciov, de geniu, ce e drept, pentru că au a creat artificial atât Crimeea, cât şi Transnistria, de exemplu, din dorinţa de a "mettre le bordel". Excelent cuvânt pentru a simboliza tot bazarul din aceste teritorii: sunt oameni care nu sunt nici ruşi, nici ucraineni, nici moldoveni, ci un amestec din de toate, un amestec exploziv, ca o bombă cu întârziere. A-i desface şi a-i împărţi după naţie sau apartenenţă ar însemna să distrugi familii, copii, amintiri, nuclee. Nu ai ce face cu ei, pentru că URSS a distrus deja tot ceea ce era de distrus, punând practic o bombă cu întârziere cam în fiecare stat cucerit. Nu e ură în cuvintele mele, ci o realitate. Sunt oameni făcuţi dintr-un amestec de trei - patru naţii, care se ştiu diferiţi şi care cer întoarcerea la patria care i-a creat. Este logic. Este uman. Nu au cunoscut altceva. O vor face şi cei din Crimeea. Mai are sens să ne întrebăm a cui e Crimeea? Oleg Serebrian, în înterviul acordat României libere, afirma că Crimeea are o situaţie diferită de Transnistria. Este un răspuns diplomatic. Crimeea a fost lipita Ucrainei în 1957. Nici măcar nu a fost teritoriu ucrainean. Avem dreptul să ne opunem secesiunii? Cred că răspunsul este undeva la mijloc.

Crimeea, Transnistria, din nou, cu un Rogozin care anunţă şi previne că Rusia nu va accepta ca cetăţenii ei să fie victime şi că va interveni imediat pe motive umanitare. Chestia cu umanitatea o ştim de mult şi totuşi, de fiecare dată ne prefacem că nu ştim.

Eu una m-am săturat de circul acesta. Când se va lămuri odată şi scumpa noastră Uniune Europeană că timpul frontierelor şi al naţionalismelor, al intereselor personale, a apus? Că singura ei şansă, în faţa Rusiei dar mai ales a noastră, a europenilor, este o Uniune a regiunilor, a tuturor, o UE fără frontiere care să ofere o patrie şi celor fărădeţară?