Nimic despre Schengen

Cu ceva timp în urmă, mai exact în iunie 2010, am plecat la Munchen pentru un stagiu de cercetare la Institutul de Istorie Contemporană. Nu eram pentru prima oară în Capitala Bavariei, dar plecam cu puţină teamă, cu gândul că voi interacţiona cu oameni şi instituţii, nu cu aparatul de fotografiat ca în prima vizită.

Oraşul m-a întâmpinat cu o vreme plăcută,  faţă de un noiembrie foarte mohorât la vizita iniţială. Gazdele mele, germani din zona Bremen, după nume polonezi la origine, prieteni buni ai mamei mele, din perioada când, prin prisma serviciului, călătorea destul de des. Sunt primitori, se poartă exemplar, nu sunt exuberanţi dar ţine de codul genetic. Lucrează în domenii bănoase, asigurări. Nu îndrăznesc să-i întreb cât câştigă. Laud apartamentul în care locuiesc, cu trei camere (au un copil de 12 ani), cu o mică grădină, aerisit şi foarte şic. E închiriat cu 1600 de euro pe lună, mi se spune. Nu vă doriţi propriul apartament? îi întreb. Desigur, mi se răspunde, doar că Munchen-ul e un oraş scump, preţurile sunt departe de posibilităţile lor, care nu sunt modeste. Oricum locuiesc cu chirie de la 18 ani, nu li se pare deloc un impediment, chiar la vârsta lor.

Din fericire stau aproape de institut, într-o seară învăţ drumul şi mă pregătesc pentru călătoria de a doua zi. Cu bicicleta. Am una şi în Bucureşti; am încercat inclusiv experienţa de a ajunge cu ea la serviciu, deşi drumul nu e scurt. Eşec total: trotuarele sunt ocupate de maşini, iar pe stradă trebuie să fii cu atenţia la maxim. Ajungeam la muncă stors de vlagă nu de la efort, dar de la atenţia pe care trebuia să o acord şoferilor gata să mă zboare de pe şosea. Ca să nu mai spun de câini: am pedalat de câteva ori pentru viaţa mea, literalmente. Am renunţat, evident, iar repetarea experienţei mi se părea un stres în sine.

M-am înşelat amarnic. În Munchen mersul cu bicicleta e o plăcere. În primul rând, sunt foarte multe trasee dedicate, pe trotuare largi, pe care nu găseşti nici maşini, nici pietoni, care se feresc din timp din calea ta. Nici la intersecţii nu sunt probleme, de vreme ce au semafoare speciale, iar acordarea de prioritate pare a fi condamnată cu închisoarea, aşa de prompt se acordă.

Ajung la institut, las bicicleta în locurile special amenajate, intru în instituţie. Recunosc, cu teamă, mă gândeam că pentru un străin, şi român pe deasupra, lucrurile trebuie să fie complicate. Ca în România. Din nou m-am înşelat. Nu doar că nu am nevoie de nimic special: pur şi simplu nu am nevoie de nimic! Nici cercetarea bazei de date nu e o problemă. Totul e intuitiv şi foarte logic; în plus, primeşti ajutor imediat ce îl soliciţi.

Venit pentru secţia de microfilme (biblioteca fiind separată) sunt absorbit de lucrurile noi pe care le văd. La un moment dat,  îl văd pe custode cum îmi arată ceasul. E timpul pauzei de masă....În incinta institutului e un restaurant grecesc, cu preţuri mai mult decât onorabile. Pe scurt: o plăcere să studiezi acolo. Toate condiţiile sunt îndeplinite.

La un moment dat, cerând asistenţă, intru în vorbă cu un tânăr cercetător. E pasionat de istorie militară, subiectul lucrării mele de doctorat. Din vorbă în vorbă, ajungem invariabil la discuţia despre 23 august. Stai să vezi că mă atinge discret acum, îmi spun. Vorbeşte de bunicul lui, care a luptat în Ardeal şi Ungaria. Ţinuse minte un singur cuvânt românesc: ţuica! Rădem amândoi. Niciun moment nu mi-a lăsat impresia că mă desconsideră doar prin prisma faptului că sunt român.

Şi nici când am solicitat institutului un document care să ateste stagiul meu nu au fost probleme. L-am primit pe loc. Nu am avut nevoie de niciun act suplimentar. Am fost tratat ca orice alt cercetător, indiferent de ţara de provenienţă.

Am apucat să şi vizitez oraşul pe îndelete. Mie mi-a plăcut. E sobru, clasic, cu parcuri imense. Poate prea liniştit pentru gustul unora. Circulaţia, deşi intensă, e foarte fluidă. Nu te asaltează vizual sau sonor. Totul parcă se derulează într-un tempo diferit de România.

Am plecat cu amintiri şi acumulări profesionale remarcabile. Încă sub imperiul plăcutului sejur, aterizez pe Otopeni. La bagaje, o harababură de nedescris. Lumea se calcă pe picioare pentru a-şi recupera bagajul, de parcă totul ar fi contra cronometru. Lângă mine, un domn cu un tricou pe care scrie Italia, probabil venit cu o cursă de Milano aterizată concomitent cu a mea, strigă din toţi rărunchii în timp ce mă loveşte fără jenă cu un geamantan imens: Viorico, fă Viorico, uite-l acolo, fă, esti chioară?

Am ajuns acasă...Dar mai vreau la Munchen. Sper să mai am dreptul....