Halucinante reacţii româneşti şi europene la criză

Reacţiile la şantajul rus sunt halucinante. Ele documentează netrebnicia actorilor politici, lipsa lor de imaginaţie, incapacitatea lor de a-şi asuma sarcina principală a guvernanţilor, de a-şi apăra nevoile şi neamul.

Există o ”clară posibilitate ca Rusia să atace Ucraina în Februarie”, i-a spus preşedintele american Biden, joi, într-o convorbire telefonică, omologului său ucrainean Volodymyr Zelensky. Potrivit agenţiei Associated Press, Biden crede că Vladimir Putin aşteaptă să îngheţe pământul ca să-şi propulseze în condiţii terestre optime, de la nord de Kiev, trupele, tancurile şi aparatura grea spre Ucraina.

În reacţie, Ucraina se pregăteşte să reziste. Spre deosebire de multe alte naţiuni mai mici sau mai puţin combative care au ajuns victime ale Rusiei, ucrainienii, ca şi cecenii, chiar sunt dispuşi în genere să lupte aprig, adesea chiar eroic, pentru a-şi păstra independenţa. Problema principală a Ucrainei e că, după ce a renunţat, în anii 90, la insistenţele Rusiei şi Americii, la arsenalul ei nuclear, nu prea are cu ce se apăra în faţa imensei şi excepţional înarmatei armade ruseşti.

Ar avea deci nevoie de solidaritatea altor naţiuni iubitoare de libertate. Dar în confuza lume de azi aceste democraţii autentice şi demne sunt greu de găsit. Mult mai lesne se dă, în emisfera occidentală, de împăciuitorism.

America şi Europa sunt legate de mii de fire. O corelaţie a celor două continente e deosebit de importantă, întrucât vizează prezervarea lor, şi odată cu ele a democraţiilor civilizaţiei iudeo-creştine în caz de atac. Sunt asociate, între altele, într-o alianţă defensivă care este - sau ar trebui să fie - şi o structură a valorilor comune. A manifesta direct sau indirect lipsă de respect faţă de independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat vecin care, ameninţat de altul mai mare, mai tare şi criminal, s-a refugiat sub protecţia acestei alianţe, e a discredita propria apărare.

Or, în faţa asurzitorului zăngănit de arme al ursului rus, prea puţini, poate cu excepţia micilor republici baltice şi, parţial, a Marii Britanii şi Olandei, au găsit un răspuns realmente adecvat. Unele ţări şi nu toate mici, precum Ungaria, s-au comportat şi continuă să se comporte mizerabil.

Alarmantul caz românesc al lui ”nu se pune problema”

Tare jenante sunt autorităţile române. La Bucureşti, un ministru pesedist cotat just, în opinia mea, drept ”director” de ”fabrică de plagiate”, care a mai avut şi tupeul de a-l apăra pe premierul-general, sugerând o cale ubuescă de evaluare a tezei lui de doctorat probabil plagiate, a avut o reacţie ruşinoasă şi la criza ucraineană. Astfel, pentru Vasile Dîncu, criza nu e criză, de vreme ce pare că ”nu se pune” nici o problemă. Căci ”nu se pune problema unei intervenţii militare a NATO în Ucraina”, după cum a afirmat el fără să clipească, reiterînd o banalitate regretabilă.

Şi, fără să tresară, politicianistul politician de la Cluj a zis în limba sa de lemn una şi mai lată: "Nu se pune problema a trimite soldaţi sau echipamente în Ucraina. Dacă vă uitaţi în regulile NATO, nici NATO nu poate face asta”. Ceea ce, înainte de orice, e o minciună sfruntată.

Căci regulile NATO n-au împiedicat nici ţările baltice, nici pe anglo-americani să trimită ”echipamente” în Ucraina. Ba până şi maeştrii mondiali ai appeasementului, germanii, şi-au călcat pe inimă şi s-au gândit să le dea bieţilor ucrainieni o mână de ajutor, de vreme ce a te duce acum la Kiev cu mâna goală e a semnaliza că eşti ori imoral, ori iresponsabil, dată fiind miza situaţiei şi criza în care, fără vina ei, a fost angrenată Ucraina de neoimperialismul Rusiei lui Putin.

Ar fi îndeajuns de rău dacă n-ar fi decât atât. Dar, admiţând că România se pregăteşte pentru ce e mai rău, Klaus Iohannis a vorbit, cum scrie Sabina Fati, ”despre 'măsuri importante' care vor fi luate, inclusiv modificarea în regim de urgenţă a proiectelor referitoare la securitatea naţională, proiecte care trenează de ani de zile, fiindcă serviciile secrete insistă pentru variante excesive de control. Criza din Ucraina va fi un bun pretext pentru ca lucrurile să meargă în această direcţie. E astfel de aşteptat să treacă rapid de parlament controversatul proiect care prevede accesul autorităţilor la comunicaţiile criptate de pe WhatsApp, Messenger, Skype, Telegram, dar şi modificarea Legii securităţii naţionale în mai multe puncte, inclusiv pentru lărgirea interceptărilor, care să redevină mijloace de probă în procesele penale. Eventualitatea războiului încurajează, deci, statul să-şi extindă controlul asupra cetăţenilor în regim de urgenţă...”.

Ceea ce înseamnă, spus în clar, că regimul românesc actual se pregăteşte să se folosească de criza ucraineană spre a amplifica măsurile de cenzurare şi de îngrădire a libertăţilor românilor, poate şi de a extrage din ea pretexte menite să ”explice” inflaţia, scumpirile şi, în genere, degradarea economico-financiară confruntând poporul. Iar toate acestea vin de la un preşedinte în care, fireşte, dat fiind bilanţul său absolut dezastruos din 2021, doar o minoritate mai are încredere.

Ce fac nevolnicia, incompetenţa, plagiatul, corupţia, lipsa de fermitate şi de solidaritate cu Ucraina a unor guvernanţi români care seamănă tot mai mult cu cleptocraţii ruşi? Amplifică numărul celor care, scârbiţi de democraţie, se întorc cu faţa spre neostalinista Rusie mafiotă a lui Putin.

Celebra Mitteleuropa se face de râs

Astfel, Germania s-a făcut de ruşine când, ca semnal menit să arate că ar fi de partea Ucrainei, oficialii berlinezi au hotărît să expedieze la Kiev un spital de campanie şi 5.000 de căşti.

Or, Republica Federală care a lăsat Ucraina de izbelişte, în 2008, când i-a refuzat ei, Georgiei şi Moldovei intrarea în NATO, ştie sau ar trebui să ştie că, dezavantajată rău, armata ucraineană ar avea nevoie, ca de aer, ca să-şi apere ţara, de-o cantitate suficientă de arme moderne. Deci de arme în număr îndestulător, capabile să perceapă unei eventuale agresiuni ruse un preţ prea piperat ca să merite ofensiva.

Ungaria lui Orban a dat din colţ în colţ, plângându-se de tratamentul aplicat de Ucraina minorităţilor (ca şi cum n-ar şti că politica faţă de minorităţi a Ucrainei, într-adevăr criticabilă, ar fi poate alta dacă n-ar exista şantajele lui Putin legate de minoritatea rusă). Ca şi cum afirmaţiile de acest fel articulate în plină criză n-ar înjosi vestul, din care le face parte ţara, oficialii unguri au elogiat relaţiile dintre Budapesta şi Moscova. Pare că Orban a uitat complet de disperarea cu care Ungaria cerea în 1956 ajutor în faţa agresiunii sovietice, iar America se prefăcea că ar fi surdă.

Între timp Ungaria a semnat Acordurile de la Helsinki. Actul final obligă şi Ungaria şi Rusia să respecte drepturilor inerente ale suveranităţii, nerecurgerea la ameninţarea sau la folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neintervenţia în afacerile interne şi respectarea libertăţilor fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Chiar crede Ungaria că poate scuipa cu boltă pe toate acestea, fără să plătească preţul imoralităţii ei? Orban şi ciracii lui gen se dau creştini dar comandamentul fundamental ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” li s-a evacuat total din cap. Cum nu par să înţeleagă un fapt elementar pentru orice creştin. Sau evreu. Şi-anume că Biblia, de la care se revendică şi unii şi alţii, a instituit, odată cu revelaţia sinaitică, preeminenţa dreptului asupra forţei. Sau, dacă preferaţi, a forţei dreptului asupra dreptului forţei.

Or, în loc de frunză de smochin pentru complicitatea cu Rusia, ministrul de externe maghiar Peter Szijjártó a declarat că, dacă guvernul de la Kiev ”nu-şi schimbă politica faţă de minorităţi, Ungaria nu-i poate oferi mult ajutor”. Ca să vezi. Nu-i vine şi Ungariei rândul să aibă nevoie iar de un ajutor creştinesc?

Dar Croaţiei? În plină criză ucraineană s-a trezit să-şi lase gura să vorbească fără stăpân cel mai delirant dintre liderii europeni actuali. Preşedintele Zoran Milanovici a declarat marţi, dezlănţuit, că ţara sa îşi va retrage trupele din NATO dacă se escaladează tensiunile în conflictul ruso-ucrainean.

Croaţia ar urma deci să pedepsească nu Rusia, ci Alianţa Nord-Alantică, dacă Ucraina ar deveni victima unui atac rusesc. Bizantinism mai straniu într-o peninsulă balcanică doldora de bizantinisme sincer, nu ştiu să mai fi văzut sau auzit! Nici preşedinte-ghiocel mai prea-plecat în faţa tiraniei!

Mă întreb cine oare în afară de urmaşii ustaşilor care omorau evrei în masă la Jasenovac, în ”Auschwitzul Balcanilor”, îl mai aplaudă oare într-o Croaţie care, dixit Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal, a devenit în estul Europei un „leagăn al distorsionării Holocaustului” şi al ”amneziei selective” privind crimele colaboraţioniştilor antisemiţi, idioţii utili ai naziştilor? Câţi evrei au asasinat ustaşii? Aproape 40.000. Câţi sîrbi? Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA estimează, vai, numărul sârbilor omorâţi de ustaşi sub Ante Pavelici la aproximativ 330.000.

Rusofilul preşedinte al unei asemenea ţări care e şi comandantul suprem al forţelor ei armate ar face bine să fie precaut cu declaraţiile aruncând în aer alianţele militare occidentale din care are norocul să facă parte, alături de alte state democratice. De altfel, ministrul său de externe l-a şi contrazis. Şeful diplomaţiei croate, Grlić-Radman, a declarat ziarului german Frankfurter Allgemeine Zeitung că ”preşedintele nu vorbeşte pentru Croaţia ci pentru el însuşi”. Auziţi, auziţi. Iar Croaţia ”va rămâne un aliat de nădejde (în speţă loial) al NATO”.

Dar atunci de ce-ntr-o epocă de maxime tensiuni cu Rusia, Croaţia şi-a retras trupele din cadrul contingentului NATO dislocat în Polonia, ”uitând” să-şi anunţe intenţia de a le înlocui? Tocmai în acest ev al şantajului, al cacealmalei şi al terorii e mai mare nevoie de solidaritate, dacă e ca ţările mici şi mijlocii să dea câştig de cauză forţei dreptului în faţa dreptului forţei.

Ajutoare pentru Ucraina şi appeasement în versiune americană

În acelaşi scop e obligatoriu ca SUA să se comporte invers decât a ales preşedintele Biden, care a optat pentru hamletizări şi împăciuitorism, după cum pe drept i-a reproşat senatorul republican James Inhofe, secondat de colegul său din Camera Reprezentanţilor, Jim Hines, care a cerut edificarea unui pod aerian cu permanente livrări de arme şi instructori Ucrainei.

Dar e nevoie oare de trupe combatante ale NATO în Ucraina în afară de instructorii americani şi britanici care există acum? Bine ar fi fost să fie. Criza nici n-ar fi debutat.

Dar nici aşa nu e nevoie de ele dacă i se dă Ucrainei suficient ajutor în echipament şi armament, astfel încât o eventuală invazie a armadei şi mercenarilor lui Putin să devină prea costisitoare.

Esenţiale sunt armele care să-i apere Ucrainei spaţiul aerian şi apele teritoriale, afirma şi generalul american Philip Breedlove, ex-şef al trupelor NATO în Europa, în anii invaziei ruse. Iar din 2014 încoace, SUA au şi furnizat de altfel ajutor Ucrainei, în valoare de 2,5 miliarde de dolari. Un ajutor substanţial, dar insuficient. Căci arsenalele ucrainene ar mai avea mult loc pentru rachete antitanc şi antiaeriene, pentru sisteme de apărare navală, artilerie, muniţie, armament electronic şi mijloace cibernetice.

A furniza această asistenţă înseamnă oare o alimentare a conflictului şi a tensiunilor?

Doar la prima vedere. O analiză mai judicioasă ar dezvălui relativ rapid că vechea înţelepciune politico-militară rămâne valabilă. Disuasiunea funcţionează. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Şi descurajează-l pe agresor. Căci diplomaţia în genunchi e reţeta marilor catastrofe. Ucraina lui Zelensky a înţeles toate acestea. Noi cât mai aşteptăm să încetăm să tremurăm?

Petre M. Iancu - Deutsche Welle