Franţa, încă un atentat fără vinovaţi? Je suis catholique

O cronologie a tristeţii. Şi a furiei. Atentat după atentat, Franţa se prăbuşeşte sub teroare, iar politicienii ne asigură de competenţa şi de solidaritatea lor. Adică ne oferă în loc de speranţă certitudinea că ne va fi frică în continuare. Pentru că avem de ce. Din plin, din păcate.

În Bretania se desfăşoară astăzi cea mai mare procesiune religioasă a anului, Le Grand Pardon de Sainte Anne. Ceremonia, la care participă zeci de mii de credincioşi, este prezidată de episcopul catolic de Alep, Siria şi este dedicată păcii lumii. Alep, un loc plin de istorie multireligioasă, de unde creştinii aproape că au dispărut. În acelaşi timp, în Normandia vecină, un preot catolic de 86 de ani este sacrificat ritualic în biserică. I se taie gâtul, ca unui animal. De către doi islamişti. Franţa cea de toate zilele. Cumplit.

Franţa, ţara paradoxului umanist: cea mai primitoare naţiune europeană cu străinii şi-a cultivat propriii duşmani. O categorie socială enormă, hrănită din bani publici, care o urăsc şi ar face orice să o distrugă. De la anarhişti care trăiesc din ajutoare sociale la mici califate semiindependente în toate oraşele mari. Buruieni udate din belşug din bani publici, din impozitele cetăţenilor oneşti. De ziua ei, Franţa a oferit cel mai frumos foc de artificii din Europa. Şi a primit un atac mizerabil, o crimă în masă. Oameni veniţi să se bucure au fost omorâţi de către unul care le ura bucuria. Şi mulţi alţi „francezi“ au aplaudat crima. Este un nou eşec al politicii neo-marxiste, al minunatului umanism corect politic: să le dăm ajutoare sociale, locuinţe ieftine, confort pentru a îşi trăi tradiţiile nedemocratice, pardon, multiculturale, să ne strângem noi un pic pentru a le face loc. Socialism umanist plin de bune intenţii, dar care a netezit terenul pentru ucigaşi. Iarăşi nu vor fi vinovaţi. Iarăşi vom rămâne „uniţi“. Poliţia are în evidenţe încă câteva mii de potenţiali terorişti. O ţară care îşi plăteşte călăii, biata Franţă condusă bezmetic de către oameni care preferă să o ducă în prăpastie decât să îşi recunoască greşelile. Quel triste anniversaire!

Reiau, cu groază, un articol scris după atentatul de la Bataclan. Scriam în el că Franţa nu a înţeles nimic după atentatul de la Charlie. Şi, că dacă lucrurile vor continua la fel, vor urma alte atentate. Acum, după cele de la Nice şi de la Rouen, sper să se schimbe lucrurile. Deşi, în ţara care investeşte mai mult în coaforul personal al preşedintelui decât într-un şef de poliţie, tare mi-e frică să nu fie, iarăşi, cazul. Vive la France!

Noiembrie 2015, articolul Franţa, încă un atentat fără vinovaţi: După atentatele teribile de la Paris, se instalează uşor uşor o concordie în jurul vorbelor goale. Să fim uniţi, să fim puternici, să continuăm etc. În fundal se acreditează ideea, falsă, că atacurile, ca şi cele dinaintea lor, sunt o actiune fatalistă. Cumva, nimeni nu e de vină. Rămâne doar să le asteptăm, solidari, pe următoarele.

Există însă vinovaţi si ei trebuie puşi în lumina reflectoarelor. Pentru a fi judecaţi. Pentru ca astfel de atacuri să nu mai aibă loc.

Politica de integrare prin mijloace sociale a eşuat. Complet.Ţările care au acordat cel mai mult sprijin laicităţii anticreştine si filo-islamice, Franţa şi Belgia, sunt ţările cu cel mai mare număr de musulmani radicali. Grija de a interzice simbolurile creştine pentru a nu ofensa musulmanii şi politica de ajutoare sociale combinată cu recunoasterea oricâtor diferenţe religioase şi culturale au dus la imaginea unui stat slab, fără nicio identitate. Un stat de care profită, la un nivel incomparabil mai jos, şi infractorii veniţi din România. Un stat în care există pedepse la închisoare de câteva săptămâni, în care poliţiştii sunt amabili, în care după ce eşti condamnat la închisoare primeşti un rendez-vous ca la medic cu data la care să te prezinţi singur ca să fii încarcerat. În care Franţa să se integreze? 

Proiectul european şi-a pierdut suflul, rochia bătrânei Europe este roasă pe la toate încheieturile de către extremişti, dar cei care o conduc acoperă, din ce în ce mai greu, găurile şi le cer peticelor să fie unite.

Atentatele de la Paris au fost prevăzute, semnale de alarma au fost trase demult. Sunt câteva mii !!! de potenţiali terorişti fişaţi de poliţie, există un fenomen în creştere exponenţială de tineri francezi care se întorc îndoctrinaţi din ţări unde se practică instrucţia jihadistă. Există o puzderie de imami radicali, există cartiere enclavizate unde trăiesc, netulburaţi, aceşti extremişti. În toată Franţa. La schimb există marşuri de solidaritate, lumânări aprinse şi discursuri emoţionante. Toate extrem de eficiente. Să nu ne fie frică, s-a tot spus. Dar ce punem în locul fricii? Pe Hollande, un preşedinte invizibil în lupta contra extremiştilor din propria ţară, dar care ameninţa de curând cu excluderea din Uniunea Europenă a ţărilor care nu acceptă cotele de refugiaţi? Pe fostul preşedinte Sarkozy, mai aplicat în discurs, dar fost ministru de interne fără realizări notabile în lupta contra terorismului? Pe Marine le Pen?

Reacţiile celor care au adus Franţa aici: să avem grijă să nu crească islamofobia. Să continuăm politica de integrare. Să nu facem un amalgam. Adică să facem ce am facut şi până acum. Să rămânem uniţi şi să aşteptăm următoarele atentate. Mai bine aşa decât să recunoaştem că am greşit cu ceva. Ceea ce lipseşte complet este un îndemn la schimbare. Ceva am greşit, trebuie să facem lucrurile altfel. Asta nu se aude, din păcate. Au fost date asigurari după atentatele de la Charlie că se va schimba ceva, din nefericire nu a fost aşa. Aş fi vrut să văd o schimbare radicală a legislaţiei, aş vrea să văd suspecţii de terorism arestaţi, nu fişaţi ca monumentele istorice, aş vrea să văd interzicerea propagandei jihadiste.

O reacţie atât de slabă a statului duce la o banalizare a răului. Valul de emoţie care a urmat după atentatele de la Charlie s-a estompat. Doliul naţional decretat de preşedinte este la fel de neconvingător ca şi el. În Cupa Franţei o parte din meciuri s-au anulat, o parte s-au jucat. Doliu naţional, pe sărite. Resturantele au fost deschise, oamenii au ieşit la plajă, a fost o duminică cu soare. Am văzut o petrecere dansantă la un casino de pe faleză, ca în fiecare duminică. Luat la întrebări, patronul răspunde cinic că avea deja prevazută petrecerea şi ar fi pierdut bani. Are dreptate, oamenii au venit să danseze. Este o Franţă a distracţiei, a apero-ului ca reper ontologic. Care nu stârneşte nici frică, nici respect.

Cu siguranţa aceste atentate suflă vânt în pânzele extremiştilor. Dar acesta este un efect. Dacă facem iaraşi un front republican să îl combatem, dar cauza o lăsăm neatinsă, vom avea acelasi succes ca şi până acum. Din păcate agenda progresistă a reuşit să înabuşe orice dialog pe aceste teme, vom trece probabil de la nediscutarea lor direct la aplicarea unor măsuri bezmetice de corijare. Cultura toleranţei din care a fost alungat dialogul, iată o mare greşeală a progresismului umanist. Care atât de mult iubeşte umanitatea, că este dispus să omoare oamenii în demersul său de a face o lume mai bună. Exact ca şi unchiul său ideologic, comunismul. La fel de bine intenţionat, spun şi astazi umaniştii francofoni. Sunt cei care l-au alungat pe Dumnezeu din Franţa pentru a îi face loc lui Alah. Ei de fapt l-au alungat pe Dumnezeu in numele iluminismului stângist, că a venit Alah este văzut ca un efect secudar, care merită în lupta contra liftei creştine. Undeva aici este un val gros al nopţii minţii, aceşti iluminaţi iţi vor condamna şi astăzi catolicismul pentru inchiziţia de acum câteva secole, dar vor spune ca islamul nu are legatură cu atentatele din ultimii ani.

O Europă secularizată doar pe partea creştină, iată o mare realizare a acestor tovarăşi de modă nouă. Care au râs gros cand grupul Femen a profanat bisericile Notre Dame şi Madeleine. Şi apoi au pus chipul uneia dintre domnişoare pe timbrul Marianne, deşi nu este frantuzoaică. Cât de cool este aşa ceva, cât de departe suntem de obscurantismul creştin. Din păcate atentatele de la Charlie Hebdo nu au dus la nici o reflecţie serioasă pe aceste teme, noua luptă de clasă a continuat să fie ascuţită, iar duşmanul a rămas tot creştinismul. Orice critică la adresa acestui curent a fost si este tratat drept fascistă, iar lupta antifascistă, se ştie, nu are nevoie decât de entuziasm, nu şi de argumente.  

Rămasă pe mâna progresiştilor umanişti, Europa pare o corabie care ia apă şi în care resursele de hrană sunt alocate prioritar celor care îi rod cala.

Va urma o recrudescenţă a euro-scepticismului în toată Europa. Va urma, probabil, o reevaluare a lui Bashar al-Assad. Deja la televiziunile franceze este prezentat ca preşedintele Siriei, nu ca dictatorul sirian. Prietenul lui cel mare, Ursul de la Răsărit, va primi şi el o bilă albă. Nisipurile mişcătoare din Siria vor inghiţi, probabil,  dezorientata politică externă franceză. Dictatorii laici din zonă vor avea amintirea din ce în ce mai aureolată. Nu-i asa că era mult mai bine cu Saddam Hussein în Irak decât cu ISIS ?

O gogomănie fără seamăn care se to aude este că terorismul nu are religie. Deşi ştim cu toţii că atentatele din ultimii ani aparţin unor musulmani radicali. Nu creştinilor, nu budiştilor, nu hinduşilor, nu scientologilor, nu sataniştilor. Nici un atentat nu a venit din comunităţile, enorme în Franţa, de chinezi, africani sau est-europeni. Şi atunci cum suntem toţi vinovaţi ? Sau toţi nevinovaţi ? Acest relativism nu face decât să işi bată joc de memoria victimelor actuale şi sa pregătească dispreţul faţă de victimele viitoare.

Islamul, din păcate, nu are o conducere clară. Nu există un echivalent al Papei, un lider cu autoritate globală al acestei religii. Există însă voci radicale care au acelaşi discurs, care au confiscat practic identiatea islamului. De cealaltă parte, islamul moderat are voci disparate şi slabe, mici condamnări răzleţe ale atentatelor. O mişcare puternică islamică care să afirme că jihadul este anti-islamic, ca a ucide în numele lui Alah nu duce la mântuire, o ex-comunicare a extremiştilor din cadrul cultului islamic ar fi o lovitură puternica pentru aceştia. Dar o astfel de mişcare înca nu există, din păcate. Iar cei care îşi urlă ura în numele islamului acoperă modestele glasuri risipite ale normalităţii. Aşa cum catolicismul şi-a renegat inchiziţia şi antisemitismul, şi islamismul trebuie să îşi facă curăţenie în propria teologie. Aş vrea să văd în toate oraşele franceze marşuri ale musulmanilor care să se dezică de jihadişti. Aş vrea să văd o mişcare a imamilor, foarte mulţi, din Franţa şi din Europa care să spună asta.  Altfel, este o mare victorie a terorismului dacă ne vom uita cu suspiciune la orice arab. Şi el la noi cu resentiment, daca ne ghiceste stereotipul de gândire. Noi ştim ca nu sunt toţi terorişti, dar trebuie să ne aduca şi ei aminte, este şi războiul lor. Cum s-ar spune pe la noi, să îşi ia Islamul inapoi. Pas cu pas.

„Europa a fost mereu o întâlnire între Cer şi Părmânt - deschiderea spre cer şi transcendenţa; şi Pământul- capacitatea omului de a face faţă problemelor de zi cu zi; o Europă care nu se mai deschide spre trancendenţă riscă să-şi piardă propriul suflet şi riscă să apere extremismul" (Papa Francisc in Parlamentul European, 2014)