Europa confruntată cu valurile de imigranţi nedoriţi –  victimă, fortăreaţă sau manager iscusit?

Imigranţi în Ungaria, într-o gară din Budapesta FOTO AP

Zi de zi televiziunile ne pun pe gânduri, ne întristează sau ne înfurie – în funcţie de temperament, educaţie şi caracter – arătând-ne valuri fără sfârşit de imigranţi ce străbat Europa dinspre Balcani către miezul administrativ al UE.

Imaginile cu disperaţi care dorm pe câmp, pe sub poduri sau în gări, dar şi relatările despre decese cumplite, oameni sufocaţi în camioane sigilate sau înecaţi în bărci supra-aglomerate în care traficanţii lacomi de bani îi inghesuite pe fugari ne bântuie de săptămâni sau luni plăsmuirea colectivă. Simţim intuitiv că se petrece sub ochii noştri, cel mai adesea neputincioşi, o dramă umanitară de proporţii, dar şi un episod din istoria multi-milenară a migraţiilor umane. Pentru că, dacă stăm bine şi ne gândim, toate continentele au fost populate, colonizate de asemenea „fugari”. Europa a fost şi ea populată dinspre Africa, apoi dinspre Asia, au avut loc fuziuni de rase diferite, de culturi şi civilizaţii neasemănătoare, grupuri umane au „năvălit” peste altele mai mereu.

Desigur miile de sirieni, somalezi, afgani etc. nu sunt nici primii şi nici ultimii „barbari” care iau cu asalt oraşele şi satele europene. Pentru că în sinea lor, cam toţi cei ce se opun venirii acestor valuri umane le atribuie eticheta respectivă. Ei folosesc termenul de „barbar” în sensul dat de greci şi romani în Antichitate, adică element alogen ce prezintă aspecte civilizaţionale considerate inferioare şi greu asimilabile. Să nu vă îndoiţi că mulţi europeni care jură pe superioritatea culturală a ţării şi continentului lor judecă astfel.

Nouă, celor obişnuiţi cu ideea că Uniunea Europeană, patria noastră comună, reprezintă un creuzet de postmodernitate supranaţională, ne este greu să acceptăm ideea că ar trebui să redescoperim utilitatea directă a graniţelor bine fortificate, şi a prezenţei armatelor naţionale ca stavilă contra străinilor nedoriţi. Aşa a procedat Ungaria ridicând acel pseudogard de sârmă ghimpată, pe care imigranţii ajutaţi de călăuze şi traficanţi îl trec fără multă dificultate. Din contră, oficialii din Serbia au declarat că nu vor stăvili prin măsuri represive acest val neîncetat de refugiaţi, invocând motive umanitare. Grecii, macedonenii şi la început şi ungurii i-au întâmpinat pe transfugi cu ciomege şi gaz lacrimogen, dorind să le arate că nu se joacă nimeni cu un stat suveran. Însă africanii, afganii şi arabii, obişnuiţi cu războaie şi atrocităţi la ei acasă, nu au putut fi stopaţi şi nici descurajaţi cu asemenea mijloace „învechite” şi oricum „soft” după standardele lor.

Europa îşi aduce aminte cu emoţie, dar şi cu teamă de precedentele valuri migratorii

După cum arăta istoricii, descompunerea şi decăderea Imperiului Roman de Apus au generat  invaziile germanicilor, slavilor, hunilor, apoi ale maghiarilor, maurilor, dar şi cumanilor, pecenegilor, tătarilor şi turcilor otomani. Deosebirile fundamentale sunt că, în trecut, aceste populaţii adesea nomade şi războinice veneau să ocupe, să ia teritorii de la localnici, să prade şi adesea să îşi continue drumul spre Apus sau spre Nord  în scop de pradă şi cucerire. Proporţia numerică dintre localnici şi barbarii migratori era scăzută – zecile de mii de huni sau de cumani nu au găsit în faţa lor milioane de localnici, ci eventual sute de mii.

I-au învins prin efectul de surpriză şi tactici de mobilitate specifice celor veniţi din stepă şi din deşert. Azi „invadatorii” nu vin cu armele la purtător şi feţe crâncene, ci cu mâna intinsă, cerând ajutor şi înţelegere. Ei sunt relativ puţini faţă de ansamblul populaţiei UE. La un milion de refugiaţi cât s-ar putea aduna estimativ în trei ani, există 500 milioane de europeni în UE. A cincea parte dintr-un procent! Abia peste 10-15 ani, dacă se păstrează ritmul actual se ajunge la 5 milioane, deci 1% din europeni. Deci ne imaginăm că îi putem absorbi şi asimila fără multe probleme.

Doar că extremiştii, rasiştii, dreapta radiclă ne avertizeată că povestea nu poate fi cu happy-end. Pai de ce? În primul rând pentru că nu s-au terminat războaiele civile din Libia, Siria, Sudanul de Sud sau Africa Centrală, nici Somalia, Mali, Eritrea nu au scăpat de eticheta de state slabe sau eşuate. Deci să ne pregătim pentru că vor veni în continuare – ca la robinet, vorba unuia hâtru. În 2015 au traversat Mediterana circa 300.000 de disperaţi, faţă de 219.000 anul trecut, şi suntem abia în luna august. Mai sunt şi cei care aleg să treacă din Turcia în Grecia, noaptea, folosindu-se de puzderia de insuliţe insuficient de păzite, şi de complicitatea poliţiilor de frontieră turcă şi greacă. Care abia aşteapă să îi vadă plecaţi spre Balcani. În viitorul apropiat, UE, mai bine zis Germania, vor trebui să negocieze foarte serios cu Turcia în privinţa numărului de refugiaţi de care Ankara se poate ocupa realmente, spre a îi reţine acolo.

Cu tehnologia până în Germania 

Ceea ce e uimitor e că aceşti refugiaţi, aşa zdrenţăroşi şi neajutoraţi cum par, ştiu să se folosească de Iphone-uri, tablete şi de internet ca să formeze grupuri şi să se orienteze în spaţiu. Nici nu mă mir, doar aşa-zisa Primăvară Arabă, ca fenomen de masă, a avut la bază chemările prin Twitter…Nici nu au ajuns bine din Grecia în Macedonia şi ei deja ştiu traseul, numele oraşelor pe unde vor trece, obstacolele naturale sau create de om. Pe ecranele telefoanelor traseul către Germania e la fel de clar precum ne-ar fi nouă, bucureştenilor, drumul către Braşov sau Cluj. Hai cu un mic exerciţiu de imaginaţie. Parcă-i văd pe vechii goţi sau pe slavii veniţi dinspre Eurasia, întrebând localnicii unde găsesc ei oraşe mari, cetăţi bune de prădat sau păşuni pentru cai. Probabil că nu erau din cale afară de amabili şi nu zâmbeau, din contră, mai scoteau şi sabia ca să fie convingători. Dacă le plăcea purcelul din bătătură îl luau fără multe discuţii. Idem în ce priveşte copiii sau soţia „gazdei”. Din fericire pentru noi, sirienii şi fraţii lor africani nu scot săbii, ci bani, teancuri de bani. Cu care cumpără locuri pe bărci şi în autocare, mituiesc poliţiştii şi jandarmii, plătesc traficanţii. Acei nemernici care înghesuie inuman o sută de fugari pe o barcă de 30 de locuri şi se aleg cu sute de mii de dolari la un transport. Dar imigranţii le fac vânzare şi chioşcarilor din Macedonia, Serbia, Ungaria.

Şi e uimitor cum aproape toţi visează să ajungă în Germania. De regulă nu ştiu nimic concret despre această ţară, dar au aflat de la alţii ca ei sau de pe internet că e un stat ultrabogat, avansat, cu universităţi excelente, ce mai, raiul pe pământ. De pe net învaţă primele cuvinte germane, deşi ei se află în Macedonia ori Serbia. Asta da globalizare…Par să nu ştie de extremiştii de dreapta care au şi ucis imigranţi. Sau ştiu, dar nu le pasă. S-or gândi că vor „birui” prin număr, prin natalitate, ca lăcustele pe care păsările lacome le tot înfulecă dar fără spor. Ştim cu toţii că miile, sutele de mii de arabi şi africani se vor adăuga turcilor şi kurzilor prezenţi cu milioanele în ţara lui Goethe. E totuşi ciudat să te arunci cu disperare către o ţară de care nu te leagă nimic, în care nu eşti chemat şi dorit, fără să te întrebi dacă realmente poţi face ceva acolo din care să trăieşti decent. Nu cred că toţi visează doar la ajutoare sociale, chiar atâta cinism nu am. Dar noi românii nu suntem chiar şocaţi: chiar şi după primirea în UE am aşteptat cu febrilitate ca Marea Britanie să îşi deschidă graniţele pentru forţa de muncă românească, din ianuarie 2014. Avem milioane de cetăţeni stabiliţi, adesea definitiv în Germania şi în alte state occidentale, deci îi înţelegem destul de bine pe sirieni şi pe eritreeni. Mă tem că unii conaţionali au mai mult angoasa concurenţei pentru aceleaşi joburi de zidar, baby-sitter sau îngrijitor de bătrâni.

Un amic îmi spunea maliţios „crezi că dacă noi am fi acum slabi, puţini, dezarmaţi, împrăştiaţi în cătune izolate şi ei mulţi şi bine înarmaţi, ne-ar mai ruga ceva, s-ar milogi de noi sau ar tăbărî pe noi şi ne-ar lăsa în fundul gol, fără case, bunuri şi femei?” Evident, nu putem şti cum s-ar comporta. Poate că ar da la iveală latura rea pe care fiecare om o are în străfunduri. Nu mai zic că masele sunt mult mai rele decât indivizii izolaţi. Poate că înainte de Ghinghis Han, mongolii, luaţi în parte, erau nişte oameni blânzi şi buni, cu toate că am mari îndoieli... Nu toţi imigranţii din trecut au venit cu paloşul scos, să prade. Unii au mai sosit şi ca agricultori paşnici, mânaţi de la spate de alţi năvălitori, mai agresivi. Dacă în trecut valurile umane de migratori erau întreţinute de foamete, dezastre naturale şi prezenţa altor invadatori mai răi – de pildă triburile germanice gonite către Vest de huni – acum ne întrebăm de ce nu au rămas sirienii acolo, aproape de ţara lor. Că doar în Turcia e pace. Mă rog, exceptând atentate teroriste ale PKK şi ISIS şi accesele colerice ale preşedintelui Erdogan. Ca să se poată întoarce repede după război. Circa un milion de sirieni sunt în Turcia, sute de mii în Iordania şi Liban. Acolo au descoperit societăţi înrudite în plan civilizaţional, dar care nu le oferă mai deloc posibilitatea de a trăi mai bine decât acasă. E clar că şi Turcia şi vecinele sale arabe au acceptat, forţate de împrejurări, să îi primească temporar, spre a îi trimite înapoi odată cu sfârşitul războiului civil. Însă ei, fugarii, au ajuns la concluzia că nu mai are rost să redevină cetăţeni ai Siriei, ci e mai bine să îşi aleagă o altă patrie. De pildă Germania sau Marea Britanie. Unde e (sau cred ei că este) bogăţie generalizată, toleranţă faţă de minorităţi şi nu există risc de război. Ce mai contează religia majorităţii? Asta e valabil mai ales cu sirienii şi irakienii refugiaţi.

Record de refugiaţi pentru Europa postbelică

Însă destinul a vrut ca în aceşti ultimi patru ani să izbucnească mai multe războaie civile decât de obicei, să se prăbuşească şi alte stat, iar cele deja eşuate să se afunde şi mai tare în marasm. De aceea Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al ONU (UNHCR) a decretat un record de refugiaţi în lume şi un record şi pentru Europa postbelică. În 1945 au fugit milioane de germani din Polonia şi Cehoslovacia către ţara-mamă, de frica popoarelor pe care Hitler vrusese să le distrugă. Japonezii au fugit din Manciuria şi Coreea în care făcuseră ce au vrut atâţia ani. Acum se reverasă peste Europa miile, sutele de mii şi probabil pe termen lung milioanele de fugari din Orientul Mijlociu, Africa sub-sahariană şi parţial Asia de Sud. Tot e bine că nu vin şi valuri de fugari din Ucraina, unde fiind totuşi război, ar trebui acceptaţi la fel ca şi sirienii sau libienii. Dacă Rusia îşi va extinde sprijinul pentru separatişti, iar luptele se vor muta spre vestul ţării, nu e exclus să vină şi ucrainenii peste noi, desigur mergând tot spre Vest. Până acum, au fugit cu zecile de mii mai ales în Rusia, Polonia şi Turcia (tătari din Crimeea).

Europa a răspuns într-un mod dezamăgitor şi dezarticulat. Nu exista o politică europeană pentru asemenea situaţii, fiecare stat fiind liber să îşi aplice strategia, cu respectarea totuşi „regulamentului de la Dublin II”, adică doar statul membru al UE pe unde intră imigrantrul să examineze cererea de azil, să îl înregistreze şi să îi ofere actele necesare şederii, asta dacă nu e vorba de migranţi economici. Acum până şi Germania a renunţaţ temporar la acest regulament, ca să nu sporească drama umanitară. Misiunile Triton şi Poseidon ale FRONTEX-ului, Agenţia europeană a frontierelor nu au putut decât să salveze nişte vieţi să să limiteze puţin marja de manevră a traficanţilor. Până când această forţă nu va primi undă verde să distrugă direct ambarcaţiunile, pe coasta Libiei, şi să aresteze sau anihileze fizic traficanţii, nu întrevăd un succes real.

Acum să discutăm despre responsabilutatea istorică. Avem vreo responsabilitate faţă de refugiaţi? Poate Franţa, Marea Britanie, Belgia, şi altele, ca foste state coloniale să simtă o anumită datorie morală. Dar Turcia, ca moştenitoare a Imperiului Otoman, sub care Siria şi Irak s-au aflat o vreme, de ce nu simte exact la fel? Bun, şi atunci noi, românii, care nu am avut colonii, ce obligaţie morală avem să primim „cota” pe care tehnocraţii Angelei Merkel o vor stabili? Una doar morală şi evident solidaritatea cu UE ca atare. OK, aşa să fie. Cumva trebuie să ajutăm şi noi, că doar trăim în casa comună europeană. Dar să putem negocia, nu să ni se impună direct „de la centru”. Problema e că dacă numărul de azilanţi sare de un prag acceptabil, să zicem de 100.000 pe an, presimt certuri şi scandaluri între ţările UE referitoare la celebrele „cote”. Sper să mă înşel.

Care ar fi soluţia Europei? 

Revin la ideea din titlu. Aşadar, dacă a pune garduri şi a scoate armata pe graniţă, în ideea de a avea o Europă fortăreaţă, nu ne ajută, ce putem face? Să ne lamentăm că suntem victimele unora care la rândul lor sunt victime ale propriilor state şi regimuri politice? Un extremist de dreapta scria pe un forum că trebuie primiţi doar imigranţii creştini, iar ceilalţi doar dacă renunţă în scris la Islam. Te cruceşti, nu alta. Citesc că ministerul de interne din Slovacia ar dori aşa ceva, în ideea că musulmanii nu se pot integra cultural. Mie chestia asta îmi aduce aminte de spanioli după ce au cucerit de la mauri sudul Spaniei – le-au permis să rămână arabilor care se creştinau. Evident că unii aparent au acceptat, dar în sinea lor nicidecum. La ce ajută să ai azilanţi cu două feţe? Europa care ar deveni brusc intolerantă făţiş faţă de Islam şi ar echivala milioane de musulmani cu potenţiali terorişti ar fi cu adevărat o entitate decadentă. Frica şi intoleranţa sunt semne ale declinului. Da, e posibil ca printre fugari să fie membri ISIS sau Al Nusra, agenţi ascunşi cu planuri morbide. Dar cum putem discrimina mii de indivizi din cauza câtorva fanatici? Atacuri cu bombă comit şi europeni de origine magrebiană aflaţi la a treia generaţie, probabilitatea nu e mai mare. Cred totuşi că trebuie să li se spună acestor refugiaţi că vor fi păstraţi şi pot deveni cetăţeni doar dacă îndeplinesc criteriile respective şi reuşesc socio-inserţia profesională. Restul să fie primiţi doar pentru o perioadă, până când ţările lor redevin normale. Recunosc, e posibil ca noi şi copiii noştri să nu prindem epoca aceasta.

Mai râmâne soluţia ca „motoarele” UE, Germania şi Franţa, ajutate de Italia, Spania, chiar Elveţia (stat non-UE) să găsească o soluţie de tip managerial. Strângi imigranţii, le analizezi situaţia, îi trimiţi acasă pe cei veniţi din motive economice, iar pe ceilalţi îi pregăteşti pentru inserţie socio-profesională. Într-o Europă în care tineretul pleacă de la sat la oraş şi de la oraş către Occident (cazul României) descoperim că nu mai avem destulă forţă de muncă pentru diverse munci grele, fizice. Fabrici, uzine, vulcanizări. Dar nu numai. Avem şi deficit de doctori, de asistente medicale. Aşa că nu m-ar deranja să văd sirieni şi irakieni sau eritreeni ocupând o parte din aceste joburi nedorite de tineretul nostru, din cauza banilor puţini. Ştiu, mi se va spune că e mai bine să dai stimulente financiare, ca să revină acasă tineretul plecat în Vest. Desigur, dar deocamdată nici statul şi nici privaţii nu doresc să suplimenteze semnificativ veniturile acestor profesii. Şi atunci dacă tot ne „calcă” puhoiul de imigranţă, hai să ne folosim de ei, să le găsim o utilitate. Celor care chiar vor să muncească.

Cât despre ceilalţi, odată ce la ei acasă revine pacea sau ceva asemănător păcii, ei vor trebui trimişi, fie că vor fie că nu. Europa respectă drepturile omului şi e şi „miloasă” când trebuie, dar să fie şi pragmatică în calculele pe termen lung. Doar aşa putem să gestionăm un fenomen amplu şi de durată, fără să cădem în panica specifică imperiilor decadente. Pentru că vrem, nu vrem, Uniunea Europeană are trăsături de imperiu, fie el şi postmodern, paşnic.