Să fiu bine înţeles: ceea ce simt nevoia să amendez nu sunt temele şi atitudinile subiacente ale acestui tip de discurs. Preţuiesc (uneori puţin contrariat) democraţia, n-am nimic de zis contra progresului (chiar dacă, pe urmele lui Caragiale, pot fi excedat, din cînd în cînd, de imperativul „progresului cu orice preţ“), nu-mi plac discriminările sectante, mitocăneşti şi isterice şi cred în impunerea strictă a drepturilor omului peste tot în lume. Ceea ce mă deranjează sunt ipocriziile lucrative, retorica superficială născută din dorinţa de „a face impresie“, alinierea convenabilă la corul „oamenilor de bine“, adică a acelora care spun întotdeauna numai ce trebuie, care sunt mereu „up to date“, de partea bună a baricadei. Fără convingeri reale, fără reflecţie autentică, fără implicare concretă.

Un exemplu de acută actualitate ne oferă dezbaterea europeană legată de problema refugiaţilor. Avem, pe de o parte, vocea „conservatorilor“ preocupaţi de „puritatea etnică“ şi culturală a bătrînului nostru continent şi, pe de altă parte, vocea oamenilor „cumsecade“ şi grijulii, preocupaţi de soarta „aproapelui“ aflat în necaz. Problema este că nici una din cele două tabere nu e, de regulă, „la butoane“. Nici apărătorii integrităţii europene, nici avocaţii asumării necondiţionate a milioanelor de extra-europeni care vin către noi, nu au de luat hotărîri eficiente, nu au de administrat în mod convenabil situaţia nou-creată. E vorba mai curînd de opinii. Foarte vocale adesea, radicale, revoluţionare putem zice, dar lipsite de orice capacitate, sau intenţie de a interveni. De curînd, un foarte curajos fost boxer, fost angajajat al firmei de pază „Scutul negru“ (!!) l-a luat la întrebări pe prim-ministru, aflat în vizită la Cluj: de ce islamizează ţara, de ce ascultă de UE, de ce favorizează nişte venetici pe socoteala copiilor şi bătrînilor noştri? Domnul cu pricina a redescoperit, ca să zicem aşa, lupta de veacuri cu turcii şi a găsit, în sfîrşit, explicaţia problemelor naţionale: refugiaţii. De fapt, şi-a însăilat un mic portret public: invită – fără mare succes – la mitinguri, are de apărat o „cauză“, a apărut la televizor etc. Problema refugiaţilor e, aşadar, materia primă a unei vigilente „vocaţii“ patriotice. Soluţii? Facem garduri ca Viktor Orban, ne luăm la trîntă cu Bruxelles-ul, luăm exemplu de la Putin sau de la chineji şi ne-aţinem în calea premierului ca să-l dăscălim. Evident că oricine are dreptul să-şi expună convingerile. Cu condiţia să nu se simtă, sub ele, oratoria vandabilă, neaoşismul rudimentar, inflaţia eu-lui propriu.


Nu mai puţin iritantă este retorica pro-refugiaţi, foarte vie mai ales în Occident. O sumedenie de inşi „cool“, anti-establishment, flancaţi de politicieni „de opoziţie“ şi încurajaţi de imaculate principii civice, pledează pe diverse tonuri pentru „deschidere“: să primim tot, să găzduim toată nefericirea lumii, să integrăm, să salvăm, să hrănim, să ne bucurăm de oaspeţi. Chestie de „umanism“, de globalizare, ba putem pentru ca să zicem de „europenism“! Iarăşi: oamenii aceştia nu au de rezolvat probleme de cazare, de alimentaţie, de absorbţie socială, de educaţie, de sănătate ş.a.m.d. Dar sunt pe baricade. Se uită de sus la cei niţeluş mai speriaţi, mai prudenţi, mai pragmatici. Strigă lozinci „generoase“, dar nu le trece mai niciodată prin cap să ia, de pildă, acasă, o familie de refugiaţi. Asta nu! Nu e treaba lor! Să se ocupe „statul“, că - vorba lui Conu` Leonida – „de-aia-i stat, el ce grijă are?!“

Ce vreau să spun? Că aflaţi dinaintea unei probleme de o anvergură şi de o gravitate fără precedent, trebuie să ne abţinem de la gesticulaţia de bon ton, indiferent de ce parte s-ar situa. Da, Europa nu poate fi azil planetar, dar nici nu poate asista inertă la o catastrofă de proporţii. Nu ne putem preface că nu ne interesează, nu putem mima absenţa.

Da, Uniunea Europeană a adoptat, necugetat, o seamă de măsuri pripite, fără să calculeze riguros consecinţele, fără să-şi evalueze ferm potenţialul. Mai multă (şi mai consecventă) implicare în zona de obîrşie a crizei, mai multă cooperare cu agenţi extra-europeni, co-interesaţi în rezolvarea conflictelor, mai multă analiză ne-electorală, mai multă ingeniozitate organizatorică, mai puţine discursuri, mai puţine idiosincrasii, mai multă chibzuinţă tehnică, filtre mai inteligente şi mai scrupuloase la graniţe – iată cîteva puncte de pornire cît de cît rezonabile. Restul e tapaj mediatic, ţîfnă pro sau contra, chermeză de stradă, discurs gata-făcut, cochet şi rentabil pentru „imaginea“ proprie. În încheiere, trebuie să mărturisesc o mare perplexitate şi o mare tristeţe. Islamul nu e, cum am ajuns să credem, o adunătură de terorişti, o armată de kamikaze, o cultură a fundamentalismului. Din păcate, în această materie, europenii au ajuns la un inadmisibil nivel de ignoranţă. Nu voi inventaria, acum, ce datorează cultura noastră spaţiului arab. Dar ceea ce e grav e că, în chiar graniţele acestui spaţiu, uitarea propriilor tradiţii, decăderea spirituală, blocajul creativităţii au căpătat o tentă apocaliptică. Şi nu pot să nu mă mir că ceea ce a rămas viu în Islam nu pare interesat să participe la soluţionarea problemelor sale interne, mulţumindu-se să-şi „delege“ dramele, eşecurile, dezastrele unei alte culturi. Cu alte cuvinte, Islamul nu pare să mai creadă că singura rezolvare funcţională şi durabilă a problemelor sale e de căutat în însăşi lumea islamică. Europa poate – şi trebuie – să ajute, dar nu se poate substitui lumii arabe. E imposibil şi nesănătos.