Despre Brexit - sau cum poate un referendum mutila o ţară

Brexit-ul este, probabil, cel mai spectaculos bluf politic din istorie. Când David Cameron anunţa, în mai 2015, organizarea unui referendum pe tema ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, nimeni nu lua în considerare şi, cu atât mai puţin, nu era pregătit de un vot în favoarea acestei idei.

Singurul scop al referendumului era acela de a satisface o parte - considerată atunci minoritară - a opiniei publice şi a Partidului Conservator, dar şi de a pune presiune pe Uniunea Europeană să accepte noi concesii pentru britanici. Cu alte cuvinte, referendumul a fost folosit pur şi simplu ca un instrument politic - aşa cum sunt folosite de multe ori referendumurile în democraţiile reprezentative, inclusiv cel referitor la familie care urmează să aibă loc în România.

Rezultatul referendumului ţinut pe 23 iunie 2016 a picat ca o bombă pentru cei care îl iniţiaseră. David Cameron, premierul „gambler“, şi-a dat imediat demisia, şocat de ceea ce făcuse, iar în locul său a venit Theresa May, cea care avea o sarcină imposibilă: să facă să pară că „bomba“ care căzuse asupra Marii Britanii era, de fapt, un lucru bun şi să încerce să mai remedieze ce se putea din această catastrofă. 

Probabil că pentru orice analist obiectiv care are în faţă structura economiei Marii Britanii, efectele reale ale migraţiei, interesele comerciale, geopolitice, nu avea niciun sens ca această ţară să iasă dintr-o uniune de 500 de milioane de consumatori care îi asigura o piaţă considerabilă pentru bunuri şi mai ales servicii (financiare), ca să nu mai vorbim de avantajul geostrategic de a face parte dintr-un ansamblu de 28 de state faţă de a merge pe cont propriu. De altfel, costurile deja cuantificabile ale ieşirii Marii Britanii din UE se traduc în reduceri considerabile ale PIB-ului, delocalizări de companii din regat şi pierderea relevanţei în relaţiile internaţionale.

Trezirea din pumnii rezultatului referendumului s-a făcut abia nouă luni mai târziu, când, pe 29 martie 2017, Theresa May a trimis Uniunii Europene notificarea oficială de ieşire din UE, demarând astfel termenul de doi ani pentru ieşirea efectivă, care va avea loc pe 29 martie 2019, la ora 23.59.

De atunci, negocierea de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană seamănă cu o piesă de Eugen Ionesco. Dacă de partea UE lucrurile erau clare de la început, şi anume că obiectivul este de a organiza o ieşire ordonată a Marii Britanii şi în niciun caz de a prezenţa această ieşire drept ceva pozitiv, pentru Marea Britanie această negociere a făcut să reiasă şi mai clar dubla personalitate a regatului în relaţia cu Uniunea Europeană: pe de o parte, un discurs politic întreţinut artificial împotriva UE, iar pe de altă parte, dorinţa de a păstra cât se poate mai mult din avantajele de a fi membru – aşa-anumita „cherry picking“.

Unde suntem în acest moment

Astăzi, Brexit-ul este într-un impas serios. După multe runde de negocieri în care Marea Britanie şi Uniunea Europeană s-au pus cu greu de acord asupra multor subiecte, rămân două teme fundamentale de dezacord.

În primul rând, natura viitoarei relaţii economice dintre Regat şi UE, unde dualitatea abordării  Marii Britanii are din nou de-a face cu teatrul absurdului. Potrivit aşa-zisului acord de la Chequers, poziţia Marii Britanii este de a cere Uniunii Europene să îi permită să facă în continuare parte din piaţa unică şi din uniunea vamală, dar doar pentru anumite bunuri care sunt importante pentru ea, Regatul păstrând totodată libertatea de a semna acorduri comerciale în nume propriu cu alte ţări. Mai clar, Marea Britanie ar dori să poată în continuare să exporte şi să importe anumite bunuri în/din UE fără taxe (nu toate) şi să se menţină ca un teritoriu al UE inclusiv pentru ţări terţe pentru acele produse, dar fără a accepta, spre exemplu, şi libertatea de circulaţie a persoanelor. Sigur că această abordare de a alege cu mâna doar ceea ce îţi convine nu poate în niciun fel fi acceptabilă pentru UE, din simplul motiv că piaţa unică are la bază patru libertăţi care sunt indivizibile, şi anume libertatea de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi, foarte important, a persoanelor. Posibilitatea de a alege doar una dintre ele ar duce la haos, la concurenţă neloială şi la dezechilibre greu de imaginat.

Al doilea element de dezacord este felul în care va fi tratată fontiera dintre Irlanda (ţară care rămâne membră a UE) şi Irlanda de Nord, care este parte din Marea Britanie. Acordul de principiu este acela că Marea Britanie şi Uniunea Europeană nu vor crea o frontieră între cele două Irlande, însă nu există o soluţie agreată despre felul în care s-ar putea face acest lucru. Dacă propunerea UE este de a păstra în mod excepţional Irlanda de Nord în uniunea vamală şi, deci, de a pune frontiera vamală cu Marea Britanie undeva în Marea Irlandei, pentru Regat acest lucru nu este acceptabil, pentru că ar însemna o separare de facto a teritoriului său. Chiar dacă argumentul britanic este întrucâtva valid, Marea Britanie nu a venit totuşi cu o soluţie alternativă, în afară de aceea nerealizabilă de a păstra întreaga Marea Britanie în uniunea vamală, dar doar pentru anumite bunuri – soluţie inaceptabilă pentru UE.

Dincolo, însă, de aceste puncte de dezacord, ceea ce rămâne fundamental problematic este diferenţa de abordare dintre UE şi Marea Britanie. Dacă UE îşi doreşte în primul rând să finalizeze acest episod neplăcut, concentrându-se pe o ieşire ordonată a britanicilor şi tratează deja Brexit-ul ca pe un capitol dintr-un lung şir de subiecte, Marea Britanie insistă să prezinte Brexit-ul drept un succes şi cere Uniunii să o ajute în acest sens, încercând să o convingă că soluţia de a rămâne cu un picior în UE şi de o lovi cu celălalt picior ar fi una bună. Evident, pentru Uniunea Europeană, acest comportament de-a dreptul bipolar este inacceptabil şi uşor ridicol.

Uniunea Europeană şi-a dat termen până în noiembrie pentru a găsi o soluţie la problemele care rămân în negociere, însă riscul de a ajunge la un Brexit „dur“, adică fără un acord de ieşire ordonată, este cât se poate de real. Cu sau fără acord, este clar că Marea Britanie va ieşi din UE în data de 29 martie 2019, sub preşedinţia română a Consiliului UE.

În final, ceea ce istoria va reţine din acest episod va fi modul în care instrumentalizarea politică a unui referendum a dus la automutilarea unei mari naţiuni.