A doua cădere a Imperiului Roman

A doua cădere a Imperiului Roman

Italia şi-a pierdut relaxarea de odinioară: în locul acesteia au apărut neliniştile şi mişcările de stradă FOTO: AFP

Românii s-au îndrăgostit de Italia la televizor: era Campionatul Mondial de fotbal din 1990. Au urmat exodul, către noi locuri de muncă, şi laudele la adresa unei ţări şi a unor oameni de poveste. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Italia din cărţile poştale se prăbuşeşte zi de zi. Chiar şi italienii o pot confirma.

Ştiri pe aceeaşi temă

Aura Dumitrescu (46 de ani) priveşte pe singurul geam din garsoniera ei de vreo 30 de metri pătraţi. Afară e o vreme tipică pentru această regiune a Italiei: înnorat, mai plouă puţin, apoi iese soarele câteva minute şi de la capăt. În faţa geamului se află un sens giratoriu, plasat la intrarea în oraşul Resana, din zona nordică a Italiei. Trec maşinile bezmetice, cine ştie unde se tot duce lumea asta?

Dacă o iei prin sensul ăsta giratoriu, ajungi, după câţiva kilometri, la drumul spre Treviso. Acolo e aeroport şi sunt zboruri spre România, în fiecare zi. Sau te poţi duce şi mai departe, treci de Loreggia, apoi de Castelfranco şi dai în autostrada spre Trieste. Ar mai fi Slovenia, Ungaria şi, iarăşi, România.

Italia este plină de sensuri giratorii. Pentru unul venit din România, care-şi face cruce cu două mâini când cercul de pe şosea înlocuieşte semaforul, poate fi dezorientant. La fiecare câţiva kilometri, te învârţi haotic, câte patru-cinci direcţii ţi se deschid în faţa ochilor. Posibilităţi ar fi cu sutele, te-ai putea duce oriunde.

Aura ar vrea acasă, în România. În schimb, singurul loc unde ajunge în fiecare zi este la doi paşi mai încolo, în casa bătrânilor de care are grijă: Clara şi Roberto. Iese din garsoniera improvizată (construită prin suprimarea unei părţi a magazinului deţinut de Roberto), coboară nişte scări, într-un garaj sub pământ, unde se află parcată o minunăţie de Harley-Davidson şi unde miroase puternic a soluţii inflamabile, intră în casa celor doi bătrâni şi acolo rămâne până spre seară.

Apoi se întoarce „acasă“, ascultă radioul, poate Sinead O’Connor, „Nothing Compares 2U“, ca acum, şi priveşte sensul giratoriu din faţa geamului. Galaţiul, oraşul natal, este la 1.650 de kilometri distanţă.

Traseul unei îngrijitoare

În camera mare a casei unde locuiesc Carla şi Roberto este agăţată o singură fotografie: un tânăr, cu ochi frumoşi şi părul creţ, ce aduce cumva cu Roberto Baggio, în vremurile sale de glorie. A fost băiatul cuplului. În urmă cu 18 ani, în ziua imediat următoare nunţii sale, tânărul din poză şi-a luat viitoarea parteneră de viaţă şi-au plecat în Turcia, în luna de miere. Acolo, a căzut de pe un ski jet şi şi-a fracturat gâtul. Fatal.

Momentul a avut un impact emoţional puternic asupra părinţilor. Nu şi-au revenit niciodată, au devenit brusc mai taciturni şi obsedaţi de conspiraţii, toate centrate în jurul oamenilor care vor să le facă rău. Aurei Dumitrescu i-a fost extrem de greu să le devină apropiată, astfel încât să aibă încredere în ea. A fost nevoie de multe discuţii, insistenţe şi recomandări din partea fiului femeii pe care o îngrijise Aura anterior.

Când femeia aceasta şi-a dat duhul, fiul Soniei, pentru că aşa se numea angajatoarea, i-a promis Aurei că nu o va lăsa pe drumuri. Situaţia era disperată. Aura Dumitrescu are rate la bancă, acasă, în România, şi, cel puţin la momentul plecării din ţară, nu exista nimic pentru o femeie de 46 de ani, care să-i asigure posibilitatea lunară de a-şi achita dările.

Cu Sonia, totul era complet diferit. „Era o doamnă adevărată, te trata ca pe un om. Stăteai la masă cu ea, te ajuta, povesteam de toate, îmi tot spunea despre viaţa ei“, îşi aminteşte Aura Dumitrescu. Cu Roberto şi Carla nu e deloc aşa.

Portret de cuplu vârstnic

Camerele casei celor doi bătrâni pentru care lucrează Aura Dumitrescu sunt uriaşe. Înăuntru miroase a ceva dulceag, vreo lumânare parfumată, probabil. În afară de sufragerie şi de dormitor, pe jos este gresie, într-o culoare deschisă.

Fiecare obiect pare a avea un scop precis, pare a fi potrivit de un fotograf pregătit pentru o sesiune de poze. Cei doi bătrâni poartă în picioare nişte papuci uşori, nici nu-i auzi când vin, te trezeşti cu ei în spatele tău. Nici duşumeaua nu scârţâie, televizorul nu merge, radioul nici atât, iar despre vreun computer nici nu poate fi vorba. Casa este într-o linişte profundă.

Cei doi bătrâni îşi petrec separaţi toată ziua. El stă pe afară cu orele, priveşte maşinile care trec prin faţa casei, mai schimbă câte o vorbă cu un vecin. Ea stă, în general, pe scaunul din bucătărie, privind absentă. Iar Aura Dumitrescu aleargă de la unul la celălalt, pentru fiecare mic lucru de care au nevoie.

Teoretic, românca ar trebui să facă un singur lucru: să aibă grijă de ei. În schimb, mai şi găteşte, face curăţenie în fiecare zi, ba chiar se ocupă şi de cumpărături. „Când am venit, am discutat despre o sumă de bani. Trebuia să am grijă de ei. Dar vor şi curăţenie, şi masă şi de toate, iar când mi-au băgat primul salariu era cu 100 de euro mai puţin decât vorbisem. Am încercat să discut cu ei, dar mi-au zis că atâta vor să-mi dea. Ce să fac? Am rămas. Unde să mă duc?“, spune Aura Dumitrescu.

În prezent, femeia câştigă 900 de euro pe lună. Cea mai mare parte, 700 de euro, se duc în ţară, pe rate şi datorii strânse de-a lungul anilor. Cu restul, de 200 de euro, Aura Dumitrescu încearcă să trăiască, lună de lună.

Visul unei femei

Aura Dumitrescu îşi aduce aminte perfect de dimineaţa în care a plecat spre Italia. Era noiembrie 13, anul 2010. Pe Otopeni ploua de rupea şi ea plângea de abia putea să stea în picioare. Lăsa în urmă o fată şi un soţ, fost marinar, consemnat de curând la domiciliu, pentru grave probleme de sănătate. Când soţul a fost trimis acasă, singura sursă de venit a familiei s-a oprit. Au rămas datoriile la casă, cuantificate în rate la două bănci. Ceva trebuia făcut.

Între timp, bărbatul i-a murit. Avea o formă severă de reumatism, de la anii petrecuţi pe mare, plus probleme cu inima. Trebuia să o ia mai uşor şi să ia pastile în fiecare zi. Când l-au găsit mort vecinii, lângă el se afla o cană plină de cafea neîndulcită, iar scrumiera dădea pe afară de chiştoace.

În aceeaşi perioadă, a murit şi Sonia. Aura Dumitrescu s-a trezit, brusc, a nimănui. S-a angajat de urgenţă la Roberto şi Carla, mai mult din disperare de cauză. A fost nevoie de trei luni ca să înţeleagă cu cine are de-a face. „La o masă în familie, una din fetele lor a aruncat aşa, în glumă, că «uite ce drăguţă e Aura, că lui Roberto îi place cum găteşte». Carla a râs pe loc, dar după două zile mi-a zis: «Să ştii că am aflat ce ai făcut cu soţul meu». Am rămas cu gura căscată. A durat mult să o conving că vorbeşte prostii. Anul trecut, am mers la mare, toţi trei, să am grijă de ei. Iarăşi mi-a spus acelaşi lucru, că i-l fur pe bărba-su. Când i-am ameninţat că, dacă nu se opresc, eu plec, au dat-o pe glumă“, povesteşte Aura Dumitrescu.

Aura nu prea iese din casă. Seara, când nu munceşte, se uită la televizor. Mai vorbeşte pe Skype cu fata şi încearcă, misiune aparent imposibilă, să mai strângă câţiva euro din ce-i rămâne pe lună. Visul ei e să plece un weekend la Florenţa. A auzit că e cel mai frumos oraş din Italia.

 

Săptămâna trecută am fost la Veneţia. E scump totul acolo, dar eu vin cu sendvişuri de acasă, dau doar banii pe biletul de tren. Îmi place să mă plimb pe străduţe, bisericile le-am văzut deja.

Aura Dumitrescu, îngrijitoare

 

 

„Ăştia pe aici sunt îngroziţi, îi vezi la faţă...“

 

Doina Jimblaru lucrează în oraşul Loreggiola

La 10 kilometri de Resana, se află Loreggiola, mica Loreggia, după cum îi spune şi numele, alipită oraşu-
lui-mamă. Aici lucrează Doina Jimblaru (45 de ani), una dintre prietenele de conjunctură ale Aurei Dumitrescu.

Înainte să plece din Bârlad, România, Doina Jimblaru încercase de toate. Meseria de bază era cea de învăţătoare pentru copiii aflaţi în primul ciclu şcolar, clasele I-IV. Când sistemul de învăţământ românesc a început reformarea, după momentul „decembrie 1989“, situaţia Doinei Jimblaru s-a înrăutăţit. Nu mai găsea de muncă decât foarte departe de oraşul natal. Fata femeii, pe atunci extrem de mică, rămânea cu bunicii, deja pensionaţi, iar învăţătoarea făcea mii de kilometri de navetă în fiecare lună.

A trebuit să aleagă între familie şi meserie. A ales-o pe prima. De aici a început un lung şir de slujbe pe care majoritatea le-am putea considera sub propria demnitate, totul culminând cu o iarnă teribilă, deosebit de friguroasă, petrecută în Piaţa Centrală din Bârlad, în spatele unei mese cu murături.

Doina Jimblaru a ales Italia pentru că o verişoară plecase acolo în urmă cu doi ani şi, deci, avea unde să locuiască, fie şi temporar. Când a ajuns, nu cunoştea nicio boabă din limba lui Toto Cutugno. A lucrat într-o pizzerie, vreme de câteva luni, mai mult la curăţenie şi la spălat vase. La un moment dat, patronul italian a găsit un alt emigrant, dispus să muncească pe mai puţini bani, şi a dat-o afară.

Norocul Doinei s-a legat de Alberto Viale, un italian de 43 de ani, la acel moment, proaspăt trecut printr-un divorţ traumatizant. Într-o seară, când a ieşit din casă pentru a cumpăra pâine, Doina s-a trezit cu Alberto în faţa casei. Bărbatul a invitat-o la o cafea. Ea i-a răspuns hotărâtă, într-o amestecătură de italiană şi spaniolă: „Io non sono una puta“.

„Aştept să mă cheme“

 

1.072.000

este numărul românilor care locuiesc oficial în Italia, potrivit Institutului Naţional de Statistică de la Roma.

 

În ultimii 12 ani, Doina Jimblaru a văzut „în direct“, prin ochii unui străin, creşterea şi decăderea industriei din Italia. Şi, implicit, prăbuşirea unui stil de viaţă pe care italienii îl propovăduiau intens, cu orice ocazie. A mai rămas modul de a vorbi, cunoaşteţi povestea, stilul acela de a articula cuvintele de parcă ai cânta o arie cu zâmbetul pe buze. În rest, lucrurile nu stau fantastic.

„Totul s-a schimbat în rău. Şomajul a crescut tare de tot, ăştia pe aici sunt îngroziţi, îi vezi la faţă... Mai ales că partea asta din Italia, nord-estul a fost tot timpul motorul lor. Tinerii nici nu mai vor să muncească, stau cu părinţii şi peste 30 de ani. Foarte puţini italieni ştiu o limbă străină şi asta porneşte de la şcoală. Engleza, franceza sau germana sunt cum sunt opţionalele la noi şi părinţii nu se implică, au rămas cu părerea aia veche că italiana contează. Păi, ei, când mai pleacă în concedii în Austria, abia pot scoate două cuvinte ca să se facă înţeleşi. Totul la televizor este dublat. În Italia nu există subtitrare. Totul, de la desene animate până la seriale, e în italiană“, povesteşte Doina Jimblaru.

După ce s-a mutat în casa lui Alberto Viale, Doina s-a angajat la o fabrică aflată la câţiva kilometri distanţă. Zi de zi, stătea în faţa unei benzi, pe care treceau obiecte electrocasnice. Ea le verifica, mai schimba componente sau asambla din mers. Mâinile îi sunt terci, zici că lucrează la câmp.

Nu s-a căsătorit cu italianul, dar zice că e mai bine aşa, încă se înţeleg ca oamenii. De vreun an, îşi petrece majoritatea timpului în şomaj tehnic. Ocazional, când se mai adună comenzi, este chemată câteva zile. Aşa spune şi ea: „Aştept să mă cheme“. Când am vorbit prima oară era marţi. Trebuia să-i intre banii de joia trecută. Ultima oară când ne-am văzut era la exact o săptămână de la momentul în care ne-am cunoscut. Cardul era, în continuare, gol, dar Doina Jimblaru mergea zilnic până în centrul Loreggiolei, unde se află un bancomat. Să verifice.

 

Tinerii italieni nici nu mai vor să muncească, stau cu părinţii şi peste 30 de ani. Foarte puţini italieni ştiu o limbă străină şi asta porneşte de la şcoală.

Doina Jimblaru, fostă învăţătoare

 

Viaţa în faţa cuptorului pentru prăjituri


Sanda Teliceanu (foto) (51 de ani) face prăjituri. Stă lângă cuptor ore bune, asta face în fiecare zi. Cofetăria unde lucrează, situată la doi paşi de centrul localităţii Castelfranco, într-o ambianţă desprinsă parcă din picturile medievale, este unul dintre cele mai căutate locuri din oraş. În fiecare seară, zeci de maşini opresc în parcarea din faţă, iar copiii italienilor coboară în viteză maximă, struniţi doar de răcnetele disperate ale părinţilor.

Sanda Teliceanu face prăjituri din 2007, când a venit în Italia. La acel moment, întreaga economie a Europei duduia, iar vremurile de belşug financiar păreau să se întindă la nesfârşit. Sanda a crezut că în Italia îi va fi şi mai bine şi a plecat. S-a înşelat. Peste doar doi ani, economia Italiei a intrat în colaps.

Singurătatea unei românce

De aici, cunoaşteţi cu toţii povestea. Salariul i-a fost micşorat de mai multe ori, abia mai are din ce trăi, se agaţă cu disperare de serviciu, lucrează mai mult decât toţi că, na, nu e italiancă şi, dacă e să fie ceva, ea zboară prima, „iar despre alte locuri de muncă prin zonă nu poate fi vorba“.

Sanda Teliceanu trăieşte singură. Când termină tura, se duce acasă, într-o garsonieră închiriată, de la ieşirea din oraş, şi se uită la televizor sau vorbeşte pe internet cu familia. Nu are prieteni, nici italieni, nici români, nici de alte naţionalităţi. S-ar întoarce în România. Doar că toate lucrurile pe care le putea face la momentul plecării nu mai sunt disponibile astăzi. Iar altele noi nu mai vor să apară.     

 

„Mafia e tare! Cine vrea să schimbe ceva, nu-i nimic, vine un lunetist!“

 

Inscripţie stradală din oraşul Treviso: „Să spargem zidurile ignoranţei“


E seară şi stăm la o masă, în curte. Toată zona asta de nord-est a Italiei a fost construită pe o mlaştină uriaşă. Italienii îi mulţumesc în gând şi acum lui Mussolini, cel despre care spun că ar fi fost iniţiatorul procesului de urbanizare. Vorbesc despre fostul dictator cam cum mai auziţi românii că-l analizează pe Ceauşescu: a făcut mult rău, dar dacă nu era el, nici nu aveam unde să locuim.

Dar, ca să revin, din fosta mlaştină a rămas totuşi ceva: ţânţarii, uriaşi, adevărate forţe ale naturii, dacă-i compari cu ăia de la Bucureşti. Italienii sunt disperaţi când vine vorba despre ţânţari. Ca să-i extermine, folosesc pastile, substanţe, prafuri încălzite, alte chestii cărora le dau foc, chiar şi nişte aparate uriaşe, conectate la curent. Ultimul lucru pe care-l mai văd insectele, înainte să plece de pe lumea asta, e lumina puternică a aparatului. Când intră, sunt arse instantaneu, într-un proces care, în cazul unui fluture, durează şi câteva secunde.

În această ambianţă stranie, cu sunetul provenit de la arderea în direct a unor insecte, noi stăm de vorbă. Cina s-a terminat, una dintre mesele tipice ale oamenilor din această zonă. Totul este foarte uscat, o mulţime de brânzeturi şi peşte afumat, asortat, ocazional, cu câte o salată. Italienii nu prea beau, mai mult aşa, ca gest social, gen „hai să bem un pahar de vin“. Soţia unuia dintre bărbaţii din faţa mea este însă româncă şi i-a tot împuiat capul partenerului de viaţă despre cât beau românii, cu lăzile, damigenele, butoaiele. Italienii vor să pară gazde omenoase.

Aşa că scot nişte vin, bere şi nişte digestiv şi vor să demonstreze că pot şi ei. Nu durează mult, cam 45 de minute, şi deja nu mai pot vorbi. Îi ascult pe ei, turuind încontinuu. A fost nevoie de câteva pahare ca discuţia să navigheze dinspre impresii despre vreme, geografie şi tradiţii locale spre şomaj, condiţii de muncă şi ceea ce ei numesc, fără ca aparent să glumească, „moartea Italiei“.

Visele a doi fraţi

Să prezentăm personajele. Gian Pietro şi Roberto sunt fraţii Bertolo, născuţi, crescuţi şi educaţi în regiunea Veneto. Primul se ocupă de un magazin de faianţă, gresie şi duşumele. În 2008, i s-a promis de către patron că va deveni partener cu drepturi depline. A venit criza şi s-a terminat totul. I s-a scăzut salariul şi face acelaşi lucru: îi întreabă pe oameni cât de mari le sunt camerele, cam ce-şi doresc şi apoi le recomandă un tip de duşumea sau gresie.

Roberto a fost şef de şantier. Salariu bun de tot. În paralel, se ocupa şi cu muzica. Una dintre camerele casei sale i-ar face să transpire de invidie chiar şi pe muzicienii profesionişti din România: trei chitare, una electrică, două acustice, ukulele, flaut, saxofon, tobe, pian, orgă, plus alte câteva instrumente aşa, mai exotice. Cântă la fiecare, e autodidact.

Până în 2011, făcea de toate. Zilele lucrătoare, pe şantier, sâmbetele şi duminicile, alături de soţie, prin provincie, cântând la nunţi şi alte evenimente fericite. În acei ani, şi-au pus bani deoparte, din care mai trăiesc şi astăzi. Adică, la trei ani de la momentul în care amândoi, soţ şi soţie, au fost trimişi în şomaj.

În faţa casei au parcate două microbuze uriaşe, aceeaşi marcă, acelaşi model, aceeaşi culoare, acelaşi tot. Pe unul nu l-au mai pornit de doi ani. Pe celălalt îl mai folosesc o dată la câteva luni, când mai primesc câte o invitaţie să cânte. Încarcă în el echipamentele muzicale.

„Nu am fost atenţi la schimbări“

Dacă-i asculţi pe cei doi, vărsându-şi oful pe statul italian, îţi dai seama că punctele de frontieră dintre state sunt doar nişte repere formale. În esenţă, puţine sunt problemele despre care să nu-i fi auzit şi pe români vorbind la fel, de nenumărate ori.

Deosebirea ar fi că, în timp ce România a intrat în democraţie dintr-o jumătate de secol de dictatură comunistă şi pare, chiar şi astăzi, să recepţioneze mai lejer problemele sociale, italienii, crescuţi în capitalism, aveau o altă viziune. Italia trebuia să prospere şi să prospere, să fie din ce în ce mai bine pentru toţi. N-a fost să fie.

„Marea problemă a noastră, a italienilor, şi aici mă refer în special la italienii din partea aceasta a ţării, industrială (n.r. – da, chiar aşa formal se exprimă Gian Pietro Bertolo), este că nu am înţeles la timp schimbările. Noi am crezut tot timpul că munca fizică, lucrul cu mâinile, se va lega de o meserie. Nu am fost atenţi la schimbări, la deschiderea către restul lumii, să învăţăm limbi străine, să predăm IT la şcoală“, spune Gian Pietro, fratele mai mare.

La rândul său, Roberto a fost concediat după un model ce pare desprins din ştirile de zi cu zi pe care le auzim în România. A venit criza, patronul firmei de construcţii unde lucra a decis să mai închidă din sucursale. La cea pe care o conducea Roberto, l-a adus şef de şantier pe băiatul său. Roberto a zburat din schemă.

„Vezi, asta e o mare problemă în Italia, drepturile angajaţilor. Noi suntem o ţară de asistaţi social, mulţi şomeri, mulţi pensionaţi înainte de termen, multe atenţii pentru angajaţii de la stat. În plus, sistemul birocratic te ucide. Din cele 12 luni ale unui an, noi muncim 8 luni ca să putem plăti dările către stat. Doar banii din restul de 4 luni ajung la noi. Şi ai zice că statul are grijă de oamenii lui, ăştia puţini, care mai muncim. Uite că nu!“, spune Roberto.

Prăbuşirea continuă

Să nu vă faceţi vreo iluzie. Oamenii aceştia doi nu sunt precum majoritatea românilor pe care-i auzi rostind înflăcăraţi un astfel de discurs. Nu, ăştia sunt oameni cu bani. Când în Italia se trăia bine, „salariul era salariu“, cum se mai zice pe la noi, fraţii Bertolo au construit o casă duplex, care a costat 400.000 de euro. Despre Roberto v-am mai povestit una alta. Gian Pietro are în garaj, lângă maşină, trei biciclete pe care dacă le-ar vinde, ar asigura salariul lunar a vreo opt persoane din România.

Există şi astăzi urmele luxului de odinioară. Finisaje rafinate prin casă, dulapuri pline cu zeci de perechi de pantofi bărbăteşti, electronice şi electrocasnice scumpe. Oamenii aceştia au avut de toate, cândva, şi tocmai de aici vine amărăciunea. Vine din faptul că ei au crezut că asta va ţine pentru totdeauna şi nu a fost aşa. Italia a început să cadă, încetul cu încetul, şi astăzi se prăbuşeşte la viteză maximă.

„Noi nu putem schimba nimic. Iese prim-ministrul şi ne spune cu lacrimi în ochi că situaţia e grea şi că trebuie să rezistăm. Şi ce dacă? Cu ce mă ajută asta? Mai încearcă cineva să schimbe legile? Nu! A fost acum doi ani unul care a încercat. Ştii ce s-a întâmplat? După două zile, când era cu familia la picnic, un lunetist l-a ras. Oamenii cred că aici Mafia e ceva, aşa, din filmele vechi, americane. Nu, Mafia e tare, face legile, face totul! Cine nu se bagă, nu-i nimic, vine un lunetist! Şi aşa va fi întotdeauna. Nu putem scăpa de mafioţi“, spune Gian Pietro.

 

Noi suntem o ţară de asistaţi social, mulţi şomeri, mulţi pensionaţi înainte de termen, multe atenţii pentru angajaţii de la stat. În plus, sistemul birocratic te ucide.

Roberto Bertolo, inginer şi muzician profesionist

 

Şomajul în Italia a crescut agresiv, de la 5,90%,  în 2009, la 12,60%, în 2014.

 

Impresii de călătorie dintr-o Italie adormită

 

Oraşele din partea de nord-est a Italiei sunt reprezentarea perfectă a declinului social: străzi complet pustii, zone industriale dezafectate şi mii de graffiti-uri care spun totul. Să prezentăm doar câteva, fără traducere inutilă: „No grandi opere, no Mafia!“ (Padova) „Subversione sociale!“ (Treviso), „Molotov!“ (Veneţia).

Italia trăieşte într-o stare ciudată, un fel de clocot înăbuşit, aparent controlabil. Dacă te duci în Veneţia, bunăoară, pare că nimic nu s-a schimbat în oraşul minunat, numai bun de pus pe cărţile poştale. Apoi vezi zeci de magazine închise de curând, restaurante goale şi turişti, care înainte luau gondola pentru a traversa oraşul de pe ape, făcând la picior partea mai puţin populată şi plătind luntraşilor 2 euro, pentru a traversa canalul pe partea turistică. Iar când banii turiştilor sunt mult mai puţini, situaţia se complică pentru un oraş care trăieşte aproape exclusiv din asta.

Obsesia obloanelor

Despre italieni se spun multe, dar, categoric, cel mai des întâlnit clişeu este cel al macaronarului ospitalier, vesel şi deschis. Ei bine, actualul italian, cel puţin din zona geografică menţionată, pare construit după un altfel de portret-robot: el stă toată ziua în casă, cu obloanele trase. Aparent, tot nordul Italiei pare nelocuit, dar gazdele din zonă ne-au asigurat că toţi sunt acasă, doar că preferă să stea la televizor.

Văzuţi din exterior, italienii par un soi de pensionari prematuri, tipicari şi cu obsesii clare. Bunăoară, unul dintre motivele pentru care obloanele sunt trase în permanenţă în timpul zilei, de-ţi bagi degetele în ochi în casă, este pentru ca lumina şi căldura soarelui să nu afecteze durata de viaţă a mobilei.

Mesele sunt la ore fixe – Doamne fereşte să apară ceva! –  şi se conduce puţin pe străzi, deoarece majoritatea proprietarilor de autoturisme (două-trei maşini pe familie) au descoperit brusc, după scumpirea benzinei, că şofatul îi scârbeşte. Rareori vezi mai mulţi oameni adunaţi laolaltă, chiar şi în restaurante sau magazine.

Inamicul „affa

În fiecare italian, pare să zacă un meteorolog eşuat în carieră. Seara, în timpul prognozei meteo pentru a doua zi, familii întregi stau nemişcate în faţa televizorului. Observaţiile desprinse sunt apoi discutate şi, eventual, completate din surse indirecte: radio, internet etc.

Obsesia oamenilor de pe aici se numeşte, în dialect, „affa“. Adică „zăpuşeală“. Când îi auzi vorbind despre asta, devin brusc preocupaţi şi pot susţine o conversaţie zeci de minute. Problema este că, anul acesta, a fost mult mai răcoare decât în alţi ani şi, deci, mai puţină „affa“. Drept urmare, „zăpuşeala“ a rămas tot subiect de conversaţie, însă cumva indirect, de tipul, „Doamne, vă aduceţi aminte cum era…?“.

Puţine au mai rămas din imaginile virtuale de odinioară, construite în jurul Italiei. Ar fi, poate, miile de asiatici din oraşele turistice (pe care, apropo, italienii îi desconsideră agresiv, mai ales după ce muncitorii chinezi au intrat pe piaţa locală). Ar mai fi peisajele, muzica de la radio (pe care, dacă o asculţi, te simţi după câteva minute hrănit forţat cu dulceaţă) şi mâncarea locală. Cel puţin temporar, oamenii, atmosfera, optimismul şi veselia de odinioară par a fi intrat în adormire.

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

 

citeste totul despre: