Caucazul, ca regiune geopolitică, nu face nici ea excepţie, deoarece acolo actorii sunt foarte vechi – ca vârstă, dar şi foarte legaţi de puterile regionale. Trebuie să recunoaştem că o analiză completă a zonei ar presupune să mergem pe firul istoriei cel puţin 800 de ani, cu ramificaţii în multe direcţii, ceea ce ar presupune, cu necesitate, publicarea unei adevărate monografii dedicate zonei.

Totuşi, textul acesta va analiza mai pe scurt o parte a geopoliticii unei puteri din acea zonă, care are interese în România, şi care trebuie cunoscută, deoarece astăzi cea mai mare greşeală în sfera geopoliticii şi relaţiilor internaţionale este să cunoşti greşit esenţialul, prin aceasta neputând să ai o imagine clară, iar judecăţile şi acţiunile ulterioare fiind doar gafe care adâncesc carenţele iniţiale.

Azerbadjanul este cea mai mare ţară a zonei Caucazului, interesată profund şi în patru direcţii:Iran, Rusia, Turkmenistan şi Marea Neagră

Legată de Turcia prin limbă şi o bună parte din cultura sa, ea trebuie să facă faţă unei poziţionări geografice dificile, neavând acces la Marea Neagră, deci, fiind împiedicată în bună măsură în dezvoltarea propriei poziţii, în lipsa accesului la mare.

Nu analizăm aici conflictul de lungă durată cu Armenia pentru teritoriile care au făcut să curgă atât de mult sânge, ci ne vom interesa de ceva ce atrage atenţia oricui, în sec XXI – petrolul şi gazul natural.

Din nou, nu vom plasa aici, într-un mod savant, cifre care sunt acesibile oricui, la o simplă documentare pe internet, deşi am recomanda o carte: „Foreign Investment and Political Regimes: The Oil Sector in Azerbaijan, Russia, and Norway”.

Azerbaidjanul, ca orice ţară ce doreşte să se dezvolte, se uită la vulnerabilităţi, la atuurile sale, precum şi la direcţia cea mai sigură de urmat.

În primul rând, primele apar din relaţia sa cu trei ţări: Iranul, unde locuieşte o numeroasă minoritate de azeri – peste 12 mil. persoane, rival istoric al Turciei şi spaţiului turcofon, şi care nu poate oferi deci o posibilitate de dezvoltare a economiei azere, deoarece exportul spre alte ţări prin Iran ar putea fi oricând blocat, iar situaţia politică a Teheranului nu este oricum de natură să încurajeze multe dezvoltări comerciale din partea altor state.

Al doilea stat este Rusia, care a avut un rol covârşitor în istoria recentă a Caucazului – ultimii 150 de ani – şi care are la Baku o imagine complexă, atât pozitivă, cât şi negativă.

Astfel, pe de-o parte Moscova are un anumit prestigiu – cu tot ceea ce aduce el – în rândul elitei azere, dar şi a populaţiei obişnuite, dar are şi o imagine negativă, deoarece susţinerea pe care Rusia o arată Armeniei nu este de natură să atragă prea mulţi susţinători în Nahicevan sau Karabah.

În plus însă, imaginea negativă pe care o are Rusia în Azerbadjan se datorează unei situaţii economice realizată în timpul Uniunii Sovietice: exportul de petrol şi gaz natural pe care URSS îl realiza atunci, din stricte motive de cost – deoarece nimeni nu îşi imagina în anii 1970 că Uniunea se va destrăma – se baza în mare măsură pe producţia azeră. Am avut ocazia să aud azeri care regretă profund apartenenţa lor la URSS, deoarece şi-au făcut anumite estimări legate de sumele pe care le-au pierdut, puterea de la Baku neexportând acele cantităţi.

Relaţia – vulnerabilitate pe care azerii o au cu armenii este prea largă pentru dimensiunea acestui text. Ea este însă o ecuaţie cu multe cunoscute implicate, de la Rusia şi Iran la Turcia, Franţa şi SUA. Consecinţa directă este creşterea masivă a bugetului azer al apărării, ceea ce poate oferi din nou surprize şi izbucniri violente. În contextul noilor reaşezări geopolitice din zona largă Kurdistan – Siria, un conflict azero-armean este în cel mai bun caz nedorit.

Atuul azer fiind legat de exportul de energie, marile probleme ale celor ce extrag petrolul este legat de locul de unde să se facă acest lucru, precum şi locul unde se poate vinde cel mai bine.

În primul caz, se ajunge din nou la o mare dispută geopolitică, legată de împărţirea celui mai mare lac din lume, Marea Caspică. Aici, negocierile antrenează mai multe state, majoritatea desprinse din fosta URSS, precum şi Iranul. Pe lângă petrol, Caspica mai înseamnă ceva: caviar, iar exportul acestei materii prime aduce şi el multe milioane anual.  

Problematica marelui lac din stânga munţilor Caucaz este importantă, într-un al treilea rând, deoarece el poate facilita exportul de resurse energetice spre Europa din două state: Turkemenistan şi Kazahstan. Chiar dacă Uniunea Euroasiatică este un proiect drag multora, petrolul şi banii ce apar în urma sa sunt mai dragi mult mai multor persoane, şi de aceea, exportul pe baza unor conducte din cele două ţări către Europa nu este neglijat nici ca ipoteză, nici ca posibilă realizare. Or, cel mai scurt drum nu trece pe vechile conducte, consturite în vremea URSS, ci direct pe fundul acestui mare lac, spre Azerbaidjan, deoarece în acest mod se poate evita controlul strict pe care Rusia îl poate exercita cu conductele aflate pe teritoriul său.

De fapt, să nu ne amăgim, fiecare stat mai mic al zonei vrea să scape de influenţa statelor mai mari, iar în acest sens evitarea tranzitului de mărfuri devine nu doar acceptabil, ci chiar o necesitate a creşterii ratei de dezvoltare a statelor mai mic, aspect care este la fel de bine înţeles şi la Moscova, şi la Beijing, precum şi la Baku, Astana şi Aşhabad. Practic, suspiciunea – trăsătură bine înrădăcinată în politica din fostul spaţiu sovietic – naşte strategii mult diferite de discursurile publice, care subliniază în special prietenia şi cooperarea între statele zonei.

În final, vom analiza pe scurt opţiunile exporturilor energetice azere. Prin Iran este imposibil acum, iar în Rusia nu are rost, deoarece Moscova îşi asigură singură necesarul de resurse energetice. Direcţia China este şi ea ocupată de turkmeni şi mai ales kazahi, iar distanţa este oricum prea mare.
În acest sens, există doar două direcţii, dar care trec, fără deosebire, pe teritoriul Georgiei, care câştigă destul de bine de pe urma taxelor de tranzit, oferind şi anumite facilităţi minorităţii azere caare trăieşte pe teritoriul său.

Prima direcţie ar fi Ucraina, doar că este dificil de ajuns la ea, deoarece fie se alege vechea infrastructură de transport construită de URSS, fie se alege calea unei conducte din Georgia spre Odessa, care presupune costuri mari, şi care nu este sigur că ar putea fi rambursate, pentru că Kievul nu este capabil să achite prea multe dintre obligaţiile sale contractuale faţă de terţe ţări, în lipsa unei reforme reale a economiei sale, doesebit de energofage.

A doua cale este reprezentată de ţările membre NATO. Dintre ele se detaşează două: Turcia şi România.

Turcia este mai mult decât evident de ce este prima ţara ca opţiune pentru orice putere instalată la Baku, iar avansul economiei turceşti din ultimul deceniu nu ar fi fost posibil şi fară petrolul azer, oricât de puternic ar fi dinamismul şi planul de dezvoltare al Ankarei. Faptul că Armenia nu permite un contact direct între cele două ţări este consecinţa sprijnului oferit de Moscova, iar cele două părţi ale spaţiului turc ştiu acest lucru foarte bine.

De aceea, Azerbaidjanul este nevoit să se uite spre o altă ţară membră a NATO, care să nu fie foarte apropiată de Rusia, şi care să aibă o anumită infrastructură de prelucrare şi transport a produselor derivate din subsolul cel plin de materie primă energetică.

Grecia nu este o variantă posibilă, deoarece contravine intereselor Turciei, iar Cirpul cu atât mai puţin. Nu rămân – în acest mod – decât două state ce ar putea rolul de direcţie secundară de export al petrolului şi gazelor naturale azere: Bulgaria şi România.

Totuşi, prima este prea mică, iar cea mai mare rafinărie a ţării, din Burgas, este controlată de o firmă rusă. De asemenea, relaţiile dintre Ankara şi Sofia nu sunt cele mai bune, din motive de istorie veche şi recentă, iar relaţiile dintre Moscova şi Sofia sunt mult mai pozitive decât s-ar dori la Baku, în continuarea unei totale prietenii şi subordonări faţă de URSS a bulgarilor, care a creat mereu probleme puterii instalate la Ankara.

De aceea, singura opţiune rămasă, în care condiţiile de acţiune sunt mai bune decât ce oferă Bulgaria, este România. Nu are rost să prezentăm aici avantajele pe care ţara noastră le are în această zonă a economiei, este suficient să învederăm că acestea au fost identificate cu precizie de specialiştii azeri.

Acest aspect a dus la un prim mare pas de ridicare a nivelului relaţiilor româno-azere, instrarea pe piaţa noastră a companiei SOCAR.

Este adevărat, mai întâi a fost proiectul AGRI, dar el este în curs de realizare – e drept, nu cu uşurinţă, şi nu într-un singur an. Proiectul a suscitat opoziţia unora, dar şi satisfacţia altora: ceea ce este important de reţinut este faptul că Azerbaidjanul ştie foarte bine că în lipsa cooperării cu statele membre NATO, şansele sale de dezvoltare economică se reduc.

Ambele direcţii de dezvoltare a unui parteneriat româno-azer sunt valabile din toate punctele de analiză geopolitică, iar viitorul nu este decât în această linie ascendentă. Este adevărat că apar din când în când articole în presa noastră în care regimul politic de la Baku este atacat, dar aceasta nu împiedică ca raţiunea geopolitică să triumfe.

De fapt, ambele ţări trebuie să coopereze şi o vor face şi mai mult în viitor. Credem, de asemenea, că dezvoltarea acestor realţii trebuie să fie mai bine fructificată şi de universităţile româneşti, care ar trebui să sprijine sau să înfiinţeze catedre de limba turcă, precum şi să invite specialişti ai geopoliticii, care să ofere o perspectivă reală a zonei Caucazului, precum şi a intereselor româneşti în zonă.

Pe fond, ambele ţări au multe în comun, iar petrolul este un foarte bun liant al relaţiilor pozitive şi de încredere între state. Iar toate acestea vor fi posibile deoarece ambele state ştiu că nu au decât de câştigat din dezvoltarea relaţiilor reciproce, ceea ce ne dorim să se îmtâmple şi acum, şi în fiecare zi ce urmează.