Rareş Năstase, despre primele ore de după atentatele din Bruxelles: „Am fost atacaţi în plină zi, în Molenbeek. Mi s-a părut că poliţia era depăşită de situaţie“
0
Rareş Năstase, unul dintre realizatorii „România, te iubesc!“, a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre cea mai urmărită ediţie a acestui sezon – ancheta despre violenţa domestică –, dar şi despre atentatele de la Bruxelles, fiind printre primii jurnalişti români care au ajuns la locul incidentului.
Ediţia de duminică, 27 martie, a emisiunii „România, te iubesc!“, în care Rareş Năstase a prezentat mărturiile femeilor abuzate fizic, a fost cea mai urmărită din acest sezon. Emisiunea a avut cifre peste media obişnuită pe toate cele trei targeturi, la nivel naţional ţinând în vaţa micilor ecrane peste 900.000 de telespectatori.
Într-un scurt interviu acordat ziarului „Adevărul“, jurnalistul Rareş Năstase a vorbit despre ancheta sa privind violenţa domestică, precizând că sistemul e ineficient în acest caz pentru că legislaţia e şubredă. Jurnalistul a mai spus că printre motivele pentru care aceste femei acceptă abuzurile sau le este teamă să depună plângere se numără şi faptul că de multe ori victimele sunt blamate de societate şi nu li se oferă un sprijin susţinut.
Pe de ală parte, Rareş Năstase a făcut şi câteva precizări despre atentatele de la Bruxelles de săptămâna trecută, unde a fost trimisul special al televiziunii Pro TV. Jurnalistul a descris atmosfera apăsătoare în primele ore după incident, dar şi experienţa din cartierul Molenbeek, unde echipa de filmare a fost atacată în plină zi cu pietre de un grup de indivizi, în timp ce forţele de ordine păreau depăşite de situaţie.
Ediţia „România, te iubesc“ în care a fost prezentată ancheta ta despre violenţa domestică a avut cea mai mare audienţă din acest sezon. Deci oamenii s-au uitat. Crezi că a avut şi impact? Crezi că lucrurile se pot schimba prin intermediul unor astfel de demersuri jurnalistice? Crezi că aşa autorităţile competente vor lua măsuri?
Cred că, în orice domeniu în care legislaţia e şubredă, sistemul e ineficient şi unde omul are nevoie rapid de sprijin poţi aduce îmbunătăţiri prin presiune mediatică. Noi, în general, oferim şi soluţii, prin intermediul interlocutorilor, vorbim de exemple din alte ţări şi discutăm despre proiecte blocate prin sertarele autorităţilor. A fost cazul şi aici. Dar nu ne oprim doar să arătăm lucruri care nu merg bine, violenţa domestică e unul dintre acele subiecte pe care le vom urmări în timp şi vom mai face reportaje pe această temă. Şi am încredere că lucrurile vor evolua în bine. Un astfel de demers ajută nu numai macro, ci şi micro – au fost situaţii în care am pus o victimă în contact cu un ONG şi a putut primi informaţii şi sprijin în prima fază.
Care au fost reacţiile după difuzarea emisiunii?
Când am început să filmez, am întâlnit multe victime reticente în a-şi povesti dramele trăite. Mai ales că unele dintre ele încă se ascund prin adăposturi de partenerii de viaţă, care nu concep că i-au părăsit. Odată cu difuzarea reportajului, am primit însă numeroase mesaje pe reţelele de socializare. Cele mai multe, de la telespectatoare. Fie direct victime, fie copii din familii cu violenţă domestică. Persoane care au avut încredere să-mi spună întâmplările lor şi care au precizat că sunt dispuse să ajute, să informeze şi alte victime, vorbind despre experienţa lor. Dar am primit şi mesaje de la bărbaţi care au intervenit în scandaluri, au luat partea victimelor şi, ulterior, au fost puşi în situaţii urâte, inclusiv de reprezentanţi ai autorităţilor. Nu în ultimul rând, am luat legătura cu oameni din sistem, care vor să vorbească despre neputinţa de a ajuta, real, victimele abuzului conjugal.
În material ai vorbit atât cu victime, cât şi cu agresori. Te-am simţit revoltat de multe ori. Cât de greu e să-ţi reprimi, ca jurnalist, anumite convingeri?
Am avut şi am cerut discuţii de la bărbat la bărbat, despre cazurile de violenţă. M-am lovit, în general, de refuzuri. Unui agresor nu îi este deloc convenabil să vorbească despre abuz. Cred că ar face asta mai uşor dacă ar exista o tendinţă generală, la nivel de societate, pentru a-l corecta şi chiar ajuta să treacă peste acestă problemă urâtă pe care o are.
Cât de greu e să vorbeşti cu acei oameni? Erau femei care izbucneau în plâns.
Sunt cazuri dramatice şi nu poţi să nu empatizezi cu interlocutorul. Încerc întotdeauna să mă concentrez pe soluţiile pe care le pot oferi eu, ca jurnalist, persoanei din faţa mea. Informaţii, contacte la autorităţi şi asociaţii, pentru că, de multe ori, de asta au nevoie.
Am văzut şi un caz de „aşa da“, în Coroieşti. Totuşi, femeile nu păreau foarte convinse de efectul acelui proiect. Ţie cum ţi s-a părut?
Vorbim totuşi de locuri în care violenţa domestică e sport naţional. În care şi stâlpii societăţii, cei care ar trebui să dea exemplu – unii preoţi, dascăli, politişti, „gulere albe“ – se numără printre cei care agresează. Şi atunci e de aşteptat că găseşti paşi mici. Dar sunt importanţi şi aceşti paşi mici. Simplul efort de a scoate o femeie de la ţară din propria ogradă şi să o convingi să discute cu cineva despre problemele de acasă e un început.
Care ar fi soluţia pentru a stopa astfel de cazuri? Mai ales în mediul rural, unde cea mai mare piedică este mentalitatea.
E nevoie de tot mai mulţi specialişti – terapeuţi, mediatori aduşi în zonele unde există violenţă domestică. Citeam deunăzi că se fac inclusiv TOP-uri ruşinoase la noi, de genul „localitatea cu cele mai multe neveste bătute“
Dar cine este vinovat de faptul că aceste femei acceptă abuzurile, le este teamă să depună plângere?
Aşa cum s-au exprimat specialiştii în reportaj, vă spun şi eu că blamarea victimei e greşită. La început nu eram convins. Mi se părea greu de înţeles de ce o femeie bătută rămâne lângă partenerul agresor. Situaţiile sunt atât de diferite şi cauzele sunt multe. De la problemele de ordin economic, financiar, la cele legate de presiunea familiei şi a societăţii. S-a vorbit în reportaj despre „a doua şansă“ şi am arătat şi cât de uşor renunţă victima să facă plângere. E vorba de lipsa de susţinere în societate. O susţinere reală, integrală, nu pe porţiuni. Am prezentat ajutorul dat de un şofer, care a preluat o femeie agresată de soţ şi a dus-o la secţia de poliţie, filmând tot incidentul cu o cameră montată la bord. Femeia i-a cerut numărul de telefon, nu i l-a dat sau cel puţin nu reiese din filmare. A lăsat-o în faţa secţiei de poliţie, unde ajunsese şi agresorul. Nu vreau să îi găsesc lui vreo vină, omul a intervenit în faza agresiunii, a ajutat-o, dar sprijinul său s-a limitat, nu a fost un demers până la capăt. Nu a discutat cu poliţia, nu a părut dispus să fie martor la o sesizare a poliţiei. Poate se grăbea, poate nu s-a gândit, fiind marcat de moment.
Discuţiile se extind până la vecinii de bloc care aud bătăile nocturne şi nu sună la poliţie, dar oferă găzduire victimei. E un ajutor, dar e suficient?
Ştiu că ai fost şi în Bruxelles, la scurt timp după ce au fost comise atentatele. Cum era atmosfera acolo? Cum erau oamenii, forţele de ordine?
Acolo am trecut la un alt soi de teamă. Generală. O atmosferă încordată, cu forţe de ordine bine înarmate pe străzi, cu sirene ale poliţiei şi cu lume panicată. Multe controale, întrebări. Atenţie în toate părţile. Dar şi multă compasiune pentru victime şi momente de solidaritate.
Cum este posibil un astfel de atentat în inima Europei?
Nu pot să nu amintesc precizările din presa internaţională în acele zile, în care s-a vorbit despre faptul că cei doi principali suspecţi, detonatorii kamikaze, erau de mai mult timp în atenţia autorităţilor. Unul avusese probleme şi fusese expulzat din Turcia.
Am filmat la Bruxelles în cartierul Molenbeek, cel făcut cunoscut în toată lumea de suspecţii atentatelor de la Paris şi din Belgia. Acolo mi s-a părut că autorităţile – poliţia şi autoritatea locală în speţă –, par total depăşite de situaţie. Vorbim de un loc cu trafic de arme şi droguri intens, furturi auto, scandaluri. Un cartier cu populaţie preponderent musulmană, în care inclusiv noi am trecut prin momente neplăcute. În sensul că, deşi filmam lângă secţia de poliţie, au fost grupuri de tineri, 7-8 persoane cu fulare şi cagule pe faţă, care în plină zi au început să arunce cu pietre şi bucăţi de lemn înspre noi. Am plecat pentru că riscam să ne fie vandalizată maşina şi să intrăm în altercaţii. Într-un cartier aflat la 15 minute de cele mai importante instituţii europene.
Mai poate Europa să se apere? Să prevină astfel de acţiuni?
Cred şi sper că fiecare incident urât, fiecare tragedie aduce şi un spor de atenţie în ceea ce priveşte securitatea tuturor, la nivel mondial. Sunt duşuri reci pe care le primesc responsabilii cu astfel de situaţii şi vreau să ştiu că printre consecinţe sunt şi măsuri care să ne facă să fim în siguranţă, oriunde mergem, indiferent că suntem într-un concediu sau călătorim cu serviciul.
La acest capitol, în ţară mă simt în siguranţă, nu există niciun motiv pentru care să am la acest moment, altă părere.
[<a href="//storify.com/Alinavasile/atentate-teroriste-la-bruxelles" target="_blank">View the story "Atentate teroriste la Bruxelles " on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
