Am minţit poporul cu televizorul

Sunt uimit de numărul celor care cred că ţara e prostită cu televizorul, şi nu cu legi, instituţii sau funcţionari corupţi.

În 1993, regretata Jeana Gheorghiu m-a invitat la o emisiune despre „Caritas“, celebrul joc piramidal. Agitat, filolog şi mai neîncrezător din fire, mi-am pus problema matematic, pe calculator şi am imprimat rezultatul. Îmi ieşea că, dacă se pornea cu 1.000 de oameni care depuneau, modest, o sută de lei (la valoarea din acea vreme), după maximum zece paşi, suma de bani necesară pentru a continua jocul ar fi depăşit cu mult bugetul României: 1.677.721.600.000 de lei. Nu pusesem botul, nu-mi trăsesem, ipocrit şi peste rând, partea leului. Vedeam, zi de zi, tot soiul de îmbogăţiţi, exemple vii că minunea cu sfântul Stoica ot Cluj funcţionează. Dar sistemul atinsese masa critică şi dădea semne de slăbiciune. Se căutau cu disperare fraieri noi care să-i plătească pe fraierii la termen. Plecau zeci de trenuri suplimentare din Jalea Viului către El Dorado, încărcate cu exploratori lacomi, nerăbdători să-şi golească buzunarele.

M-am prezentat la emisiune înarmat până-n dinţi. Am zis şi că numărul celor care trebuiau să joace până-n turul opt ar fi fost egal cu populaţia Europei. Îşi închipuie cineva că argumentele mele au avut trecere? Ei aş! Ţin minte şi acum o telespectatoare îngrozită că, dacă jocul s-ar putea opri, ea nu şi-ar lua banii. „Ce te bagi, nemernicule, în sărăcia noastră?“ Atunci am înţeles: marea complicitate colectivă pândea următorul client de jupuit. Apărusem eu, să stric plăcerea la domnii. Da' cine eram eu?

La asta m-am gândit când am văzut articolul apărut deunăzi, în „Adevărul“. M-am întristat. Dacă înjurăturile telespectatoarei de odinioară mă lasă rece, iar aberaţiile fanatice ale contemporanilor mă amuză, o părere proastă a unui coleg mă mâhneşte. Ce m-ar îndreptăţi să demonstrez ceva, dacă finanţişti, economişti, miniştri şi minţi luminate tac ruşinaţi? Păi, zic eu, puţină curiozitate, puţină logică, puţină istorie (lanţul sfântului Anton a zornăit şi în România!), dar, mai ales, cunoaşterea adâncă a psihologiei umane, provenită din meseria de scriitor. O fi de ajuns? Dar dacă, nepriceput cum sunt, am dat sentinţe incorecte?

Nu sunt un analist. Nici n-am afirmat asta. Chiar mă bucur că nu fac parte din tagma aceea năucă, mincinoasă şi vicleană, din care a răsărit dl Sebastian Lăzăroiu. Dacă domnia sa e analist (şi încă al preşedintelui!), atunci mă bucur că sunt un fraier. Chiar şi aşa, privind în urmă la declaraţiile, intervenţiile sau analizele pe care le-am făcut de-a lungul timpului, nu am motiv să mă ruşinez. Încă din martie 1990, mi-am tăiat creanga de sub picioare, atacându-l pe Ion Iliescu… Nu sunt finanţist, dar, în disputa cu Pogea, despre impozitul forfetar, cel care a gândit corect, pe termen lung, sunt eu. N-am fost şef al SIE, dar, în 2009, la prezidenţiale, am indicat corect şi provenienţa fotografiilor cu Geoană intrând la Vântu, şi probabilul câştigător. Am dat, înaintea institutelor de sondaj, rezultatul corect de la referendum. Am spus, fără a intra o singură zi la USL, rezultatul de la parlamentare. Nu am călcat niciodată în PDL, dar am „ghicit“ că dna Elena Udrea va candida pentru şefie. Nu am pile în Justiţie, dar am "văzut" corect rezultatul procesului lui Adrian Năstase. Aş putea cita zeci de astfel de ocazii, în care „omul cu papagalul“, cel care „a prostit poporul cu televizorul", a spus răspicat adevărul. N-am de ce să roşesc!