Nicu Alifantis bea cafea decofeinizată şi e relaxat. Anul viitor va împlini 40 de ani de când îşi spune „cântăreţ“ şi nu-i nicio mirare că încă e în spatele chitării. E bine că e. Marchează momentul, cum se face, cu încă un album. Fără remixuri, reorchestrări sau alte variabile muzicale. 14 melodii noi, cântate la 14 chitări diferite. „Mozaic“. Aceasta este povestea prescurtată, de revistă, a acestor ani în care Alifantis a fost „tată“ ambiental în cazul multor cupluri cucerite de romanţele sale.

„Weekend Adevărul“: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Alifantis?

Nicu Alifantis: Păi, cu mama machedoancă, tata grec, eu sunt român get-beget.

Ce limbă se vorbea acasă?

Şi greacă, şi machedonă. Bunica din partea mamei întreţinea spiritul. Când ea s-a prăpădit, ne-am românizat. Oricum, exista o campanie de românizare destul de agresivă la vremea aia, vorbim de România anilor ’50-’60.
Spre exemplu, dacă nu renunţa la cetăţenie şi nu se făcea român peste noapte, tata ar fi putut să aibă probleme la serviciu. Ai mei au fost vaporeni toţi. Din partea mamei – comercianţi, din partea tatălui – vaporeni. Întâmplarea i-a adus pe meleagurile astea şi s-au stabilit aici.

Sunteţi de loc din Brăila. Cum era acest oraş în vremea copilăriei?

Era un oraş superb! Un oraş de oameni, oraşul cel mai cosmopolit din ţară. În perioada în care am copilărit eu, erau foarte multe etnii la Brăila, auzeai vorbindu-se toate limbile, iar româna era o limbă auxiliară, de ajutor. Erau greci, machedoni, evrei, ruşi, italieni, armeni, bulgari. Cel mai interesant e însă că fiecare grup avea biserica şi cimitirul lui, ceea ce nu-i puţin lucru. Astăzi, s-au împuţinat foarte tare, pentru că au plecat mulţi. Noi eram într-o enclavă mai mult grecească, evreiască şi machedoneană. Era pe malul Dunării, pe Strada Albiei. Păstra puţin din aerul interbelic.

Când eram eu foarte mic, încă mai erau mandatarii la Brăila. Erau mandatarii, comercianţii, treceau geamgiii, zarzavagiii, cu cobiliţele pe umeri, şi urlau ce marfă minunată aveau ei. Era restaurantul „Arion“, al domnului Arion, cu o terasă foarte frumoasă. Acolo cânta Afloarei, un lăutar celebru al Brăilei. Te duceai şi cumpărai baclavale proaspete, bragă proaspătă, totul era foarte la îndemână şi curgea foarte liniştit şi foarte firesc. Era altă lume, altă civilizaţie, altă cultură, alt respect între oameni, ritmul vieţii era mult mai aşezat, nimeni nu era stresat, nu era agitat, fiecare ştia foarte exact pătura socială în care putea să se mişte. În clipa în care voiai să accezi spre o altă pătură socială, luai drumul Capitalei, veneai la şcoli, învăţai. Dar, într-un oraş de provincie, lucrurile erau foarte aşezate. Oamenii aveau un respect pe care nu-l impunea nimeni, dar era absolut natural. Sigur, apoi lucrurile au evoluat altfel, dar chiar şi acum merită să coborâţi în port şi să vedeţi magazinele de cereale făcute de domnul Saligny, care sunt fabuloase ca arhitectură, Moara Violattos, o piesă superbă de pe malul apei Dunării. Astăzi parcă a fost dat interlopilor oraşul.

Sigur, era şi atunci o lume interlopă. Eu am văzut hoţi împuşcaţi la Podul Brăiliţa, care au fost lăsaţi acolo, să-i vadă lumea. Brăila a fost bântuită şi de legionari, aveau un cuib serios. Dar era renumită ca având nişte fete foarte frumoase. Din păcate, a avut ghinionul unor conduceri foarte proaste. Uşor-uşor, s-a cam ales praful. Eu am plecat din oraş în ’76, când aveam 22 de ani.

Cânta „Trandafir de la Moldova“ la acordeon

Înainte să plecaţi, eraţi vedetă în oraş?

Eram vedetă locală (râde). De la serbările din şcoala generală, când cântam la acordeon.

La acordeon? Ce cântaţi?

„Trandafir de la Moldova“ e singurul cântec pe care-l ştiu. Nu s-a lipit foarte tare de suflet instrumentul acesta pentru că profesorul meu doar asta mă punea să cânt. După care a apărut moda chitarelor.

Aveaţi admiratoare?

Sigur că erau gagici, slavă Domnului! Eu am făcut secţie umană la liceu: eram 7 băieţi şi 42 de fete. Normal că era o mare agitaţie. Erau frumoase plimbările pe faleză, cu multe şi spumoase poveşti, era Grădina Mare. N-aveai unde să inviţi o gagică să te plimbi cu ea. Pe faleză plecam eu mai mult, pentru că era foarte mare şi era spaţiu de frăsuială.

Cum cucereaţi?

N-aveam texte. Era pe cântat. Eu eram cunoscut ca „băiatul care cântă“, aşa că lucrurile se simplificau. Mergeam în gaşcă, luam câte o chitară tot timpul. Acum să nu înţelegeţi că eram vreun taur comunal. Era, totuşi, o stare generală, firească, adolescentină. În afară de faptul că învăţai, mergeai la un film, la o cofetărie, mai târziu la o berărie, lucrurile erau foarte simple într-un oraş de provincie. Te distrai cum puteai.

Cum?

Erau nelipsitele „ceaiuri“. Aveam o colegă, Claudia, care avea o casă foarte mare. Tatăl ei vindea covrigi în Brăila, era un covrigar renumit. Şi de obicei cam acolo se făceau „ceaiurile“. Ne adunam, dansam, asta era.

Aveaţi o poreclă în şcoală?

„Elefantis“. Am şi o colecţie, destul de mare, de elefanţi. Am pus elefantul şi pe imaginea unor albume.

Şi Nichita Stănescu ştia de această poreclă.

Da, spunea: „Să-i smulgem fildeşii lui Alifantis!“. A fost un lucru foarte onorant pentru mine că Nichita mi-a dedicat nişte versuri. Era un personaj cu totul deosebit. Ca om, era de o generozitate extraordinară. Poetul, ştim cu toţii, a fost genial. Eu am avut şansa să cunosc, pe parcursul vieţii, mai mulţi oameni extraordinari. La Brăila, spre exemplu, am avut şansa de a intra într-un cerc de teatru, la Casa de Cultură a Tineretului. Era condus de Anca Alexandra şi Mircea Creţu. Acolo am învăţat multe. De acolo, am făcut pasul spre Teatrul „Maria Filotti“, am început să fac figuraţie pe acolo. Aşa l-am cunoscut pe Mircea Florian, care a făcut muzica pentru un spectacol la Brăila, „Philadelphia, eşti a mea“, apoi a mers totul bine şi am primit eu prima comandă la „Furtuna lui Ostrovski“ şi aşa a început nebunia cu muzica de teatru. Ucenicia, practic, acolo am făcut-o. În ’72 am făcut prima muzică de teatru.  ;

 „Dezerta“ să cânte la Cenaclul Flacăra

Aţi dat examen la Medicină. Ce căutaţi acolo?

Pe vremea aia, ca să-ţi mulţumeşti părinţii, aveai două opţiuni: medic sau inginer. Or, eu inginer n-aveam cum să mă fac. Am dat de vreo două ori la Medicină, apoi am mimat neputinţa, pentru că
nu-mi plăcea. Muzica nu era pe sufletul alor mei, care erau doi oameni foarte cu picioarele pe pământ. Măcar m-am amuzat, am fost şi într-o sală de disecţie. După care am dat şi la Conservator. Între timp, am intrat în Cenaclul Flacăra, am fost şi în armată. Chiar
m-am cerut singur în armată, ca să scap de Medicină.

Păi, armata nu este chiar aşa atractivă.

Nu e atractivă deloc, e chiar groaznică. Dar, până la urmă, a fost frumos şi acolo. M-am cerut ca să-i potolesc pe ai mei, care erau foarte trişti că n-am intrat la Medicină, aşa că le-am spus că mă înrolează, mă iau la oaste. Şi am plecat la Buzău, la Transmisiuni. Până să plec în armată, debutasem deja la televiziune, la emisiunea „Teletop“, unde trebuia să stai trei ediţii la rând pe locul 1, la votul publicului, şi apoi intrai în circuit. M-au chemat cei de la TVR, mi-au făcut câteva filmări, apoi eu am plecat la oaste. Acolo, m-au citit. Odată eram în dormitor şi mă dădeau şi la televizor.

Aţi cântat şi în Armată?

Era comandantul de pluton, locotenentul Iacob, a venit la mine şi mi-a zis: „Băi, soldat, bagă-ţi minţile în cap, tu ştii cine a făcut armata aici?“. Zic: „Nu ştiu, să trăiţi!“. „Aurelian Andreescu! Aşa că termină tu cu prostiile!“ După nişte ani, în aceeaşi unitate a facut armata Gyuri Pascu. Când a ajuns la unitate, l-au intrebat şi pe el: „Băi, soldat, bagă-ţi minţile în cap, tu ştii cine a făcut armata aici?“. A zis: „Nu ştiu, să trăiţi!“. „Nicu Alifantis!
Bagă-ţi minţile-n cap!“

Aţi rezistat în cazarmă?

Mai săream gardul să plec la Cenaclul Flacăra.

Să mergeţi ca spectator?

Nu. Să cânt. Debutasem în Cenaclu în permisia de la jumătatea stagiului militar şi Păunescu mă mai chema la concerte. Eu săream gardul ca să cânt, şi-apoi apăream în revista „Flacăra“. Până când m-a chemat domnul Pană, comandantul unităţii, şi mi-a zis să-i cer bilet de voie, să nu mai fug, că e de rău. Dacă erai prins de patrulă, erai declarat dezertor imediat.

La Medicină nu v-aţi mai întors.

Nu. După armată, am continuat în Cenaclul Flacăra, unde a fost o şcoală de viaţă extraordinară cunoscându-l pe Păunescu.

Cum era poetul?

Era un tip dinamic, activ şi avea foarte mult talent. Am avut o relaţie foarte bună cu Păunescu, pentru că nu cântam decât dacă voiam eu o poe­zie scrisă de el. Şi pentru asta mă aprecia în sinea lui. Alţii veneau strict şi făceau cântece pe versurile lui ca să se lanseze.

Dar tot aţi cântat câteva poezii semnate de Păunescu.

Am cântat doar cinci-şase,pentru că aşa am vrut eu, nu m-a obligat nimeni.  Plus „Umbra“, pe care a scris-o el, special pentru mine.

Aţi compus muzica pentru „Trăiască România, trăiască tricolorul“.

Se chema „Imn“, pe versuri de Ion Nicolescu. La un moment dat, Nicolescu şi Păunescu s-au certat, iar Ion Nicolescu ne-a interzis să-i mai cântăm piesa. Pentru că era mare hit mare, Păunescu a schimbat versurile. Dar s-a degradat şi a căpătat altă tentă. Am avut patru cântece patriotice pentru care unii mă mai înjură şi astăzi.

În percepţia multora, când spui „cântec patriotic“, spui „Partidul şi tovarăşii“.

Niciunul din cântece nu a fost scris cu dedicaţie pentru cei doi.

Era avantajos să faci parte din Cenaclu?

Era, cum să nu fie! Aveam o audienţă foarte mare, se câştiga foarte bine, aveam turnee cu lunile. Mâncam la cantina Partidului, iar acolo se găseau tot felul de bunătăţi. Pe urmă, s-a mai strâns şurubul, după anii ’80. Dar eu mă angajasem deja la Teatrul Mic.

Trebuia să alegeţi între Dinu Săraru, de la Teatru, şi Adrian Păunescu, de la Cenaclu.

Ei erau prieteni, iar eu eram o minge de ping-pong între cei doi. Săraru se supăra că nu vin la Teatru, Păunescu, că nu vin la Cenaclu. Două personaje absolut fabuloase.

Cum era atmosfera în Cenaclu după ’80?

Nu mai avea cum să fie la fel, pentru că se politizase totul. N-am cum să vă descriu... La început, se recita Nechifor Crainic şi alte cântece vechi, româneşti, scoase de la naftalină, la care nimeni nu se gândea. În anii ’80 începuseră să dispară din repertoriu poeţii cu „probleme“...

V-aţi certat cu Păunescu?

Nu. Ne mai împungeam, ne mai răţoiam unul la altul, mai mult el, dar o ceartă nu a fost. Însă, nici nu făceam parte din categoria oamenilor care culegeau scamele inexistente de pe sacouri.

„În Piaţa Romană, nr. 9, s-a născut fiica mea“

„Weekend Adevărul“: Unde cântaţi în Bucureşti? Aveaţi un loc special?

Nicu Alifantis: O altă perioadă faină din adolescenţă s-a petrecut la Tic-Tac. Era o crâşmă pe bulevard, de la Universitate în jos, pe mâna stângă. Veneau foarte
mulţi artişti, poeţi, scriitori, care discutau, glumeau, se înţepau între ei.

Cum aţi ajuns acolo?

M-a luat Johnny Răducanu, în toamna lui ’76. Ne cunoscusem în casă la Cornel Todea. M-a ascultat acolo, şi mi-a zis: „Mâine, la 19.00, îţi iei chitara şi vii la Tic-Tac!“. Acolo, eu cântam un ceas, apoi trupa lui Johnny încă două ore, iar finalul îl făcea cu Aurelian Andreescu, care venea din Cişmigiu, de la Monte Carlo.

A durat această experienţă?

Până la cutremur, când s-a închis, am cântat seară de seară. Şi am cunoscut multă lume. Pe Nina Cassian, Paul Goma, toată gaşca de la Bulandra, în frunte cu Toma Caragiu. Era o atmosferă aparte.

V-aţi gândit să plecaţi din ţară, înainte de ’89?

Am plecat în ’86.

Cum aţi reuşit?

Şi eu mă mir cum. Nu ştiu de ce mi-au dat drumul. Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid.

Aţi plecat ca artist?

Nu, în turnee fusesem la festivalul cântecului politic, în ţările din blocul comunist. Evandro Rosetti, cu care eram foarte bun prieten, care plecase la el acasă, mă tot chema în Italia. Nu mă gândeam că o să-mi dea drumul. Până la urmă, mi-am depus cerere de plecare şi m-am trezit cu paşaportul. M-am gândit, evident, să rămân în Italia. Acolo am avut o întâlnire cu un domn care mi-a zis: „Ce ştii să faci?“. „Să cânt.“ „Las-o p-asta. Altceva.“ „Să conduc maşina.“ A dat nişte telefoane şi zice: „O să lucrezi pe o dubă frigorifică, să transporţi peşte“. „Adică nu mai...?“ „Nu mai! Cântatul, la tine acasă, în baie!“ Nu prea mi-a plăcut ideea, aşa că m-am întors. Însă pentru mine e o taină până astăzi de ce mi-au dat drumul.

Nu v-aţi văzut dosarul la CNSAS?

Aş fi putut s-o desluşesc în felul ăsta, mă bătea gândul să mă duc să-l citesc. Dar am stat bine şi m-am gândit: mai bine nu! Am o groază de prieteni despre care ştiu cu ce s-au ocupat şi nu voiam să văd chestia asta. Mai bine aşa, ignorant.

La Revoluţie unde-aţi fost?

În Piaţa Romană, numărul 9. Am văzut la televizor ce se întâmplă, mi-am spus să cobor şi eu, să văd. Am coborât în capul trotuarului, iar sectoristul de la Circa 1, pe care-l ştiam, că era sectoristul nostru, mi-a spus: „Nea Nicule, du-te şi uită-te la televizor, c-ai să ai de văzut o groază de lucruri“. M-am salutat cu Caramitru, care tocmai trecea cu TAB-ul: „Hai, vino, vino!“. „Hai, că vin, mă duc să-mi pun ceva pe mine.“ El se ducea la Televiziune.

Aţi pierdut momentul.

Da, dar dup-aia m-am trezit cu Mihai Lupoi la uşă. A venit să mă roage să cânt, să transmit un mesaj. Eu, când am deschis uşa, l-am văzut pe unul ieşit din televizor: îmbrăcat în militar, cu puşca la piept. „Hai, vino la Televiziune!“, îmi spune. „Da’ tu cine eşti, că te ştiu de undeva?“ Ajunsese la mine pentru că a fost coleg de facultate cu Andrieş şi a venit să mă cheme. „Lasă, că oricum e coadă la voi, acolo, la mesaje.“ „O să-ţi pară rău, ai să vezi!“ A fost un circ îngrozitor, dar în primele zile mă luase apa şi chiar am crezut.

„Andrieş, fără «jurnal» şi «caşcaval»!“

Cum adică?

Pe 17 decembrie, am avut spectacol la Ţăndărică, eram eu şi Andrieş. A venit Aurel Mitran, care organiza concertul: „Băieţi, e ceva în neregulă. Sunt foarte mulţi spectatori bărbaţi la voi, unde de obicei vin numai femei. Şi toţi sunt îmbrăcaţi la fel. Aşa că sfatul meu este să vă potoliţi. Andrieş, nu mai cânţi cu «jurnal» şi «caşcaval»“. Andrieş a fost cuminte, a cântat numai lucruri frumoase, dar pe mine m-a luat apa. Mi-a picat în mână o carte de bucate, pe care am găsit-o în cabină. Avea o reţetă cu nişte ingrediente pe care nu le găseai pe nicăieri. Am cântat reţeta aia, la prima mână, aşa. A ieşit cu râsete. La urmă, concertul s-a încheiat cu urarea: „Şi-acum, că tot vin sărbătorile, vă urez şi vouă ceea ce-mi doresc şi mie !“. Când am ieşit, am văzut mascaţi peste tot şi mi-a zis Mitran că a început Revoluţia la Timişoara. Au urmat zilele de circ. Am realizat însă că e o mare păcăleală.

Când v-aţi mutat în Piaţa Romană?

E prima casă pe care am primit-o de la Teatru. Era un cerc vicios: nu puteai să ai buletin dacă nu ai loc de muncă şi nu puteai să ai loc de muncă dacă nu aveai buletin. Cu o dispensă de la CC m-a angajat Dinu Săraru la Teatrul Mic. Odată angajat cu dispensa pe care a obţinut-o Săraru, Păunescu a pus o vorbă la Primăria Sectorului 1 şi am primit repartiţie. M-au chemat într-o zi la Primărie: „Domnule, ai primit o casă!“. „Aoleu!“, zic eu fericit, că stătusem, în tot Bucureştiul, numai în gazde. Central, frumos, îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap. În februarie ’80 am primit-o şi am stat până în ’97. Am locuit o vreme. Acolo aveam studioul – am avut studio de înregistrare din ’84. Acolo s-au imprimat „Piaţa Romană nr. 9“, „Mitică Popescu“ şi „Ia Toji Baladist“. Acolo s-a născut fiica mea, Maria. ;

A cântat în 4.544 de concerte

Numele: Nicu Alifantis

Data şi locul naşterii: 31 mai 1954, Brăila

Starea civilă:  căsătorit, are două fete

Cariera: Debutează componistic în 1972, scenic în 1973, în urma unei emisiuni-concurs realizate de TVR, şi discografic în 1976, cu single-ul „Cântec de noapte“. Este angajat în 1975 la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, între 1979 şi 1990 la Teatrul Mic Bucureşti, între 1990 şi 2001 la Teatrul Excelsior din Bucureşti şi între 2001 şi 2008 la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Din 1974 până în 1979 este membru al Cenaclului Flacăra. În 1995, fondează grupul Alifantis & ZAN, cu care colaborează în continuare. În aprilie 1999, pune bazele Fundaţiei „Nicu Alifantis“, cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forţa şi autenticitatea vor fi primordiale“.

A cântat în 4.544 de concerte, a semnat muzica pentru 114 spectacole de teatru, 17 filme, 42 de recitaluri, are 12 albume discografice individuale, 12 albume de autor şi apare pe 28 de albume colective.

Locuieşte în: Bucureşti.

Una din două

Esenin sau Maiakovski?

Esenin.

Dinu Săraru sau Adrian Păunescu?

Nichita Stănescu.

Şerban Ionescu sau Iurie Darie?

Şerban Ionescu.

Cercel sau codiţă?

Chelie.

Concertele de Crăciun sau de Paşte?

De Florii.

Rock sau jazz?

Rock.

Geacă de piele sau de blugi?

Piele!

„Flacăra“ sau „Scânteia“?

„Scânteia Tineretului“. Nu, nu! „Săptămâna“, ca să se oftice ştiu eu cine. Nu pot să-i ridic la plasă lu’ Avramescu. „Săptămâna“ lui Barbu.

Corina Chiriac sau Angela Similea?

Marina Voica.

Unirea Brăila sau Dunărea Galaţi?

Ivan Patzaichin.

Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?

Răspunsul e Ogăşanu.

„Pe mine m-au făcut părinţii pe muzica dumneavoastră“

Sunt oameni care au făcut copii pe muzica lui Nicu Alifantis.

Ştiu, ştiu. Mai vine la mine vreo fătucă să ia autograf, şi eu sunt foarte fericit că o văd tânără şi frumoasă, dar era spune: „Pentru mama, vă rog. Ştiţi, pe mine m-au făcut părinţii pe muzica dumneavoastră“. „E, am fost şi eu bun la ceva.“

Aţi avut mii de concerte.

4.544.

Nu devine rutină?

De fiecare dată e altceva, publicul e altul. Şi nu v-ascund că-mi place. Dacă aş face-o ca la serviciu, ar fi plicticos. Ele par multe, într-un interval de timp de aproape 40 de ani – îi fac la anul. S-au adunat, însă, în primul rând pentru că, înainte de ’89, ritmul spectacolelor era fabulos. Aveam 2, chiar 3 pe zi. Recordul a fost de 5: 2 la Ploieşti şi 3 în Bucureşti.

Ştim că aveţi o colecţie de chitări.

Am avut o copilărie nefericită, n-am avut chitări
(râde). Nu e o colecţie, dar îmi plac! Am cântat prea mult timp la nişte chitări proaste, care fie îmi rupeau degetele, fie sunau prost. Când am cumpărat prima chitară bună, un Suzuki, în ’85, am văzut ce înseamnă diferenţa. Apoi, am început să-mi cumpăr. Le iau pentru că îmi plac sonorităţile diferite. Dacă s-ar putea, aş cânta fiecare piesă cu câte o chitară. Am 14 chitări şi 18 alte intrumente. E nebun Alifantis!

Faceţi un album acum, lucraţi.

Am lucrat la albumul ăsta care o să apară la începutul anului următor, până pe 14 februarie. E un album greu, e cel mai complex pe care l-am făcut până acum. Se cheamă „Mozaic“, sunt 14 piese noi, e o continuare a „Cântecelor de şemineu“, dar cu multe întâmplări în plus. Sunt 18 muzicieni implicaţi în povestea asta, şi toată trupa de pe album va fi prezentă la lansare. Aici cânt cu toate chitările, iar muzica are un parfum al anilor ’50-’60.

Asta e o perioadă bună pentru artişti, partidele îi curtează pentru concerte de campanie.

Cine?

Partidele.

Cine? Cuvântul ăla.. ceva cu „p“, nu-l înţeleg. O dată la patru ani au nevoie de artişti. Brusc, îşi amintesc de ei. Eu am fost la un moment dat curtat, după care, văzând că îi tot refuz, s-au potolit. După 40 de ani de muncă în care am încercat să construiesc o imagine, mi se pare deplasat s-o vând oricui. Sigur că este tentant, dar la fel de adevărat este că prefer să câştig mai puţin şi să fiu împăcat cu mine însumi.

Actul artistic e acelaşi.

Nu e acelaşi. Ţi se pune o mare ştampilă: dacă ai cântat pentru partidul „X“, te asociază lumea cu el. Şi, cum eu am fruntea lată, îmi pun o ştampilă de nu mă văd! Eu îmi exprim opţiunea doar în cămăruţa aceea mică, între cei patru pereţi, unde se votează.

Mergeţi la vot mereu?

Da. Şi sunt dezamăgit şi înainte, şi după. Dar m-am resemnat, se pare că nu se poate mai mult!