Sursă foto: Koss Photography, Oltin Dogaru & Victor Detto

Omul din spatele The Motans este o persoană sensibilă şi modestă, aşa cum o arată şi melodiile sale. El mărturiseşte că muzica este pentru el un mod de a spune ce simte şi ce gândeşte, nu o unealtă de a obţine succes şi faimă.

După ce a descoperit arta în adolescenţă prin chitara tatălui său, Denis Roabeş (32 de ani) a petrecut ani la rând încercând să îşi găsească drumul în viaţă, însă în cele din urmă muzica s-a dovedit a-i fi chemarea. Artistul The Motans a reuşit parcă peste noapte să cucerească inimile românilor încă din 2016, atunci când s-a urcat într-un autobuz din Chişinău şi a venit în Bucureşti. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Denis Roabeş despre cum a descoperit muzica, cât de greu i-a fost în perioada studenţiei, experienţă care l-a determinat să înfiinţeze bursa „The Motans“, precum şi despre muza lui pe care o vede ca „o femeie cu caracter“. 

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta în Republica Moldova?  

Denis Roabeş: Am avut o copilărie absolut normală, ca a multor alţi copii, cu bune, cu obrăznicii, în mare parte una fericită şi lipsită de griji. 

Cum îţi petreceai timpul?  

Ţinând cont de faptul că am copilărit în anii ’90, evident că petreceam cea mai mare parte din timp pe afară, pe la locurile de joacă improvizate pe terenurile din jurul casei, prin spatele blocurilor, cu gaşca de prieteni. Ne jucam fel şi fel de jocuri, majoritatea inventate de noi. Şcoală, teme, pe afară cu prietenii şi unele activităţi extraşcolare, diverse sporturi, îmi plăcea mult încă de pe atunci să citesc, apoi prin adolescenţă apăruseră şi jocurile pe calculator. Nimic neobişnuit. 

Aveai o relaţie specială cu unul dintre părinţi, bunici?  

De la 7 ani am fost doar eu şi mama, deci am o relaţie foarte specială cu ea, este persoana cea mai apropiată de mine.  

Am observat că mulţi artişti sunt mai interiorizaţi în copilărie. Tu ce fel de copil erai?  

Cred că depinde mult şi de contextul în care sunt puşi, dar n-am văzut neapărat din asta o regulă. Mie mereu mi-a plăcut să fiu înconjurat de prieteni, lucru care nu s-a schimbat nici în ziua de astăzi. Odată cu dezvoltarea felului de a gândi şi de a fi, pot spune că am început să interiorizez mai mult. 

Un moment pe care mi-l amintesc foarte clar a fost când dormeam pe bancheta din spate a maşinii şi părinţii m-au trezit să-mi arate cometa Hale-Bopp, era foarte mare, vizibilă, aproape de Pământ. Aveam vreo 6-7 ani, dar încă am imaginea aceea perfect întipărită în minte. 

Care sunt momentele care te-au marcat în acea perioadă şi cum ţi-au influenţat creaţia?  

Sunt foarte multe momente care sunt specifice vârstei, de la dragostea ce ne înconjura în cadrul familiei până la momentele când descopeream lucruri noi, animale, câmpuri de maci, marea. Un moment pe care mi-l amintesc foarte clar a fost când dormeam pe bancheta din spate a maşinii şi părinţii m-au trezit să-mi arate cometa Hale-Bopp, era foarte mare, vizibilă, aproape de Pământ. Aveam vreo 6-7 ani, dar încă am imaginea aceea perfect întipărită în minte. Toate aceste momente fac parte din mine, din ceea ce sunt eu, deci cu siguranţă au o amprentă asupra creaţiei mele, dar mi-ar fi greu să definesc sau măcar să descriu această influenţă.  

„Azi pompier, mâine filosof“ 

Ce veleităţi artistice aveai în acea perioadă?  

Eram un copil blând cu ochi albaştri, se pune? (râde) Ştiu sigur la ce nu mă pricepeam deloc – la pictat, desenat. Dar chiar şi aşa, asta nu m-a oprit să-mi dezvolt o pasiune pentru artele vizuale. În general, mereu am fost atras de orice avea o energie frumoasă, indiferent de domeniul artistic. 

Ce îţi imaginai atunci că vei face în viaţă?  

În fiecare zi visam la altceva, cred că aşa sunt toţi copiii. Azi pompier, mâine filosof... am trecut prin toate.  

Ai studiat la Colegiul de Transporturi din Chişinău. Ce carieră îţi imaginai că vei avea?  

A fost o decizie luată rapid, fără a sta prea mult pe gânduri, ceea ce e oarecum normal la acea vârstă. Nu am avut vreodată genul acela de gândire în care să-mi calculez paşii cu mult înainte să-i fac, cel puţin pe atunci. Câteodată e mai bine să-ţi ţii opţiunile deschise şi să vezi unde te mai şi poartă viaţa. 

Cum sperai că vor fi anii tăi de studenţie şi cum au fost de fapt?  

Anii de studenţie au fost grei pentru mine. Cred că amintirea lor cumva asupreşte orice altă idee despre cum mi-aş fi dorit să fie ei, de fapt. Am fost nevoit să muncesc mult pentru a mă întreţine, ceea ce-mi lua foarte mult din timpul pentru învăţat.  

Chitara tatălui, dragoste la prima vedere 

Iar la chitară ce te-a atras? Cum ai început să cânţi la acest instrument? Ştim că prima dată ai început să cânţi la chitara tatălui tău...  

A fost mai mult instinct. Sau poate era doar la îndemână. Am luat chitara tatălui meu şi am început pur şi simplu să cânt la ea. Am luat şi nişte lecţii, dar majoritatea lucrurilor le-am învăţat singur. Mi-a plăcut foarte mult şi asta m-a împins să exersez constant.  

Şi mai departe ai trecut de la o afacere în domeniul vânzării la muzică. Care a fost pasul decisiv când ai ales să te dedici ei? Apropiaţii tăi ce atitudine au avut?  

Cred că mutatul în Bucureşti a fost pasul decisiv, fără să-mi mai pun problema de a face altceva. Apropiaţii mei m-au susţinut în toate deciziile mele şi mi-au fost mereu alături. Contează mult asta, să ai parte de susţinere, face drumul cumva mai uşor. 

Ai făcut pace cu timbrul tău vocal mai greu...  

Cred că a fost şi o chestie de perspectivă. Eu mă concentram pe chitară, nu a fost vreodată vorba că nu-mi plăcea timbrul vocal, cel puţin nu mai mult decât problema clasică pe care o are fiecare cu vocea lui. Doar că n-o mai făcusem înainte. Iar când am început să cânt şi cu vocea, mi-a plăcut. Încă îmi place.  

Cum ai început să scrii versuri în limba română?  

Eu am scris dintotdeauna versuri în limba maternă. Am început cu poezii când eram mic, iar uşor, uşor, completându-se cu chitara, s-au transformat în piese. Ca şi cu toate celelalte aspecte – chitara, cântatul – totul s-a întâmplat foarte natural. Am simţit nevoia să fac asta.  

Cine sau ce te-a inspirat cel mai mult şi de ce?  

Cel mai mare artist este natura. Natura şi toată viaţa din ea. Până acum n-am găsit un artist care să mă inspire mai mult.  

Muza „ca o femeie cu caracter“  

Se spune că artiştii au nevoie de o muză pentru a crea. Muza ta sub ce forme îţi apare? Este capricioasă? 

Nu, muza mea nu este capricioasă, ea este pur şi simplu ca o femeie cu caracter. Vine într-adevăr atunci când vrea ea, dar uneori îi place să mă surprindă şi să vină şi când o chem eu. 

Cum arată procesul tău de creaţie?  

Nu e un şablon, nu există o formulă sau vreun ritual. Inspiraţia poate veni în absolut orice moment, important e s-o primeşti. Pot să iau oricând chitara în mână pentru vreo nouă linie melodică, scriu chiar şi din mers versuri, schiţe de versuri... Sound recorder şi Notes sunt două dintre aplicaţiile pe care le folosesc cel mai mult.   

Bucureşti, apoi Anglia 

Ştim că voiai să pleci din Republica Moldova, să te muţi într-o altă ţară. Aveai mai multe variante pe listă? 

Voiam să călătoresc prin Asia, în Tibet, dar de mutat, aveam nişte planuri, înainte de a mă apuca de muzică, de a mă muta în Anglia, să trăiesc acolo.   

Iar în România, cum te-ai decis să vii? Aveai temeri, aşteptări, visuri?  

Mutatul în România s-a întâmplat foarte rapid, spontan, de pe-o zi pe alta. Avusesem întâlnirea pe Skype cu oamenii de la Global Records, iar peste câteva zile deja veneam înspre Bucureşti. Aveam doar o dorinţă foarte mare de a face muzică. În general, tind să nu am aşteptări, de niciun fel, mi se pare o oarecare cheie a fericirii, cel puţin a unui suflet împăcat, liniştit.  

Cum te-ai adaptat în Bucureşti, într-o ţară nouă?  

A fost puţin mai dificil la început pentru că familia şi prietenii mei erau în Moldova, dar apoi am început să-mi fac prieteni şi aici, să înţeleg care sunt diferenţele culturale, puţine de altfel, şi a fost tot mai bine. Acum am două case, acolo unde se află mama şi sora mea, şi Bucureştiul. 

Cum te-a găsit succesul pe care l-ai avut la momentul respectiv în România?  

Succesul e mereu binevenit, dar n-a fost niciodată motivul principal din spatele muzicii mele. Eu am simţit că am nişte lucruri de spus şi m-am bucurat enorm că acestea au reuşit să atingă atâţia oameni. Eu am fost şi sunt în continuare acelaşi om foarte dornic să facă muzică. Partea bună este că odată cu trecerea timpului, doar se adună şi mai multe lucruri de spus. 

O trupă din vis 

De ce The Motans şi nu alt nume?  

Aşa a fost să fie, am visat o perioadă lungă de timp cu pisici, vreo şapte ani. Apoi, când am decis să fac muzică, au dispărut aceste vise. Şi sincer, mi se pare cel mai potrivit pseudonim pentru mine. Şi foarte cool. În plus, mi s-a părut ca fiind o bună mişcare de marketing, ţinând cont de faptul că pisicile domină internetul – unii spun că şi lumea. 

Deci crezi în simbolistica viselor... 

Dacă mi-am ales un pseudonim inspirat de visele pe care le aveam, ceva credinţă este acolo. Deşi în general eu sunt un om pragmatic, care merge cel mai mult pe mâna ştiinţei. 

Povesteşte-ne despre noul tău album... Cum a luat naştere? Ce proiecte ai în plan?  

Sunt foarte fericit că am reuşit să lansez cel de-al treilea album, pentru că în capul meu lucrez deja la al cincilea. Se numeşte Great Expectations, pentru că noi mereu avem cu toţii aşteptări. Aşteptările oamenilor în ceea ce mă priveşte sunt legate desigur de muzică. Când mai lansez o piesă nouă? Când mai lansez o piesă ca la început? Eu vreau să merg peste aşteptări. Piese ca la început nu vor mai fi niciodată, eu sunt muzica mea, iar aceasta va suna azi aşa cum sunt şi cum mă simt azi. 

„Planurile de viitor sunt între mine şi Dumnezeu, îl mai fac să râdă“ 

Mărturiseai într-un interviu că te arăţi publicului prin muzica pe care o faci şi o cânţi, iar la baza multor piese au stat momentele dureroase din viaţa ta. Ce temeri ai când îţi expui momentele vulnerabile? 

Într-adevăr, unele piese au în spate nişte momente mai dureroase să spunem, dar, la finalul zilei, fără ele nu eram aici. Aşa că nu există vreo teamă legată de asta. Ba mai mult, eu sunt primul care se bucură de piesele mele, de muzica mea. Procesul de creaţie este ceva greu de descris în cuvinte, iar satisfacţia pe care o oferă eclipsează de departe orice moment mai greu. 

Viaţa de artist poate fi grea uneori, mai ales până devine cunoscut şi consacrat. Tu prin ce momente mai dificile ai trecut? Ţi-a încolţit vreodată în minte gândul să renunţi la acest drum?  

Începutul este mereu cel mai greu, dar cumva, în retrospectivă, asta-l face şi mai frumos. Nu ştiu dacă am avut neapărat momente dificile, nici măcar atunci, pentru că eram atât de pasionat şi de entuziasmat încât nu simţeam că n-o să reuşesc. Din fericire, pentru mine, lucrurile s-au întâmplat destul de repede. Deci nu, odată ce am păşit pe acest drum, nu mi-a trecut niciodată prin cap gândul de a renunţa. 

Cine este Denis Roabeş dincolo de artistul The Motans? 

Un om căruia îi place foarte mult să petreacă timp cu familia şi cu prietenii, un om care iubeşte viaţa. 

Márquez şi Kafka, surse de inspiraţie 

Iar când nu faci muzică, cum îţi petreci timpul? Ştim că îţi place să citeşti... ne-ai putea face câteva recomandări de lectură şi de filme?  

Da, 2022 e un an în care am revenit la citit intens, îmi doream mult asta, simţeam că am nevoie. Mi se pare că e greu şi cumva riscant să faci recomandări de filme şi cărţi, suntem cu toţii foarte diferiţi, avem bagaje şi viziuni diferite. Dar recomand întotdeauna „Un veac de singurătate“, rămâne cartea mea preferată, iar Gabriel García Márquez scriitorul meu preferat. Am descoperit recent doi scriitori italieni care îmi plac foarte mult, Dino Buzzati şi Giovanni Papini, şi, deşi tocmai am zis că e greu de recomandat cărţi, cred că povestirile lui Dino Buzzati ar plăcea oricui. Legat de filme, sunt foarte multe care îmi plac, dar cred că o să menţionez doar „La Vita e Bella“, fiind filmul care m-a impresionat cel mai mult în ultimii ani.  

Ai anumiţi autori care te inspiră? Ce anume te atrage la ei?  

Cred că în general am o afinitate pentru scriitorii care abordează realismul magic, precum Gabriel García Márquez şi Franz Kafka, dar inspiraţie pot găsi la foarte mulţi autori. Cred că depinde şi de starea pe care o am când citesc.  

Ştim că la un moment dat mărturiseai că ţi-ar plăcea să scrii o carte. Cum eşti cu acest demers? Ai găsit un stil anume de a scrie?  

Momentan sunt dedicat 100% muzicii, dar în viitor, cine ştie, poate chiar o să mă apuc şi de scris o carte.  

Bursa tinerilor artişti 

Ai lansat şi proiectul „Bursa The Motans“. Povesteşte-ne, te rog, despre el. Ce urmează în cadrul acestui proiect?  

Da, e un proiect foarte special pentru mine care s-a născut tocmai din dorinţa de a le oferi unor studenţi o oportunitate pe care eu nu am avut-o. Pentru mine, anii studenţiei au fost mai dificili pentru că eram nevoit să muncesc şi nu aveam suficient timp, energie, să le dedic învăţatului. M-a bucurat fiecare aplicaţie în parte, le-am citit cu interes şi mi-a fost greu să aleg beneficiarii, dar mă bucur mult că am putut să fac asta, încă păstrez legătura cu unii dintre studenţii care au această bursă şi sunt mândru de ei. Pandemia a încurcat puţin acest proiect, dar aştept să-l putem relua. 

Până când te vezi dedicându-te muzicii în totalitate?  

Cred că mai urmează câţiva ani buni de muzică pentru The Motans. Mai departe, planurile sunt între mine şi Dumnezeu, îl mai fac să râdă. 

Pare că oamenii din societatea de astăzi au uitat să se întoarcă puţin spre sine şi sunt într-o goană continuă. Ţie cum ţi se par lucrurile?  

Cu toţii suntem foarte diferiţi, fiecare are stilul său de viaţă şi perspectiva sa, poate unii primesc plăcere tocmai din această goană continuă, alţii iubesc să fie mai relaxaţi, să nu se streseze prea mult, fiecare e liber să aleagă să facă ceea ce îl face fericit.