VIDEO FOTO Povestea filmului „The Wall“, „o călătorie în ţinutul amintirilor şi-al nebuniei“

Roger Waters s-a dovedit un părinte al fenomenului multimedia. Când concepea „The Wall”, el avea în vedere o soluţie completă: album, concert şi film. Azi vă prezentăm povestea filmului.

A avut efectul de ciocan asupra multora şi a adus „ninsoarea“ în vechiul palat al Festivalului de Film de la Cannes. A fost scânteia care a aprins vâlvătaia Waters-Gilmour, a provocat rumoare, depresie, extaz. A fost numit „o călătorie în ţinutul amintirilor şi-al nebuniei“. Filmul „The Wall/Zidul“ are propria viaţă,  propria poveste, spusă abia după ce ultima „cărămidă“ a fost pusă în locaşul ei.

Geneza
„Să facem şi un film“. A fost ideea care a încolţit în mintea lui Roger Waters încă de pe vremea când compunea albumul. Dar, spre deosebire de album, regizorul Alan Parker nu a vrut niciodată să facă din filmul „The Wall“ o peliculă conceptuală, ci a dorit un rezultat pragmatic, pur cinematografic, chiar dacă scenariul a fost scris de Waters însuşi.

Animaţiile din film (15 minute din cele 95 ale peliculei) sunt realizate de Gerald Scarfe, unul dintre cei mai mari caricaturişti din jurnalismul de azi (a lucrat pentru the „Sunday Times“ şi „The New Yorker“). „Într-o zi m-a sunat Roger Waters şi mi-a spus că lucrează la un album. Încă de atunci îşi dorea şi un film“, a declarat acesta în documentarul „The Other Side of the Wall“.

„Are un creier extraordinar. E invers decât al majorităţii oamenilor“, îl descria Alan Parker pe Gerald Scarfe, iar unele animaţii – ciocanele care mărşăluiesc sau florile care se „canibalizează“  - sunt astăzi iconice. Pentru ca muzica să se conformeze perfect nevoilor filmului, trupa a intrat din nou în studio şi a reînregistrat, alături de o orchestră, aproape toate piesele de pe album (doar câteva se regăsesc în forma originală). Remasterizate, cu orchestraţii noi, diferite, unele dintre piesele din peliculă aproape că nu mai seamănă cu cele de pe album.

Povestea
Evident, filmul urmăreşte firul narativ al discului şi vorbeşte despre alienarea lui Pink, personajul principal. Un star rock adulat la maturitate, Pink stă în camera de hotel şi rememorează toate momentele importante din viaţa lui, „cărămizile“ din care a construit zidul ce-l separă de lumea de afară: copilăria lipsită de dragostea tatălui mort în război pe care nu l-a cunoscut niciodată, mama hiperprotectoare, sistemul educaţional rigid şi obtuz, eşecul din viaţa personală.

Cu foarte puţin dialog – pentru că muzica spune, totuşi, întreaga poveste – pelicula are, pe lângă animaţii, mai multe scene care rămân întipărite în memoria telespectatorilor: de la secvenţa în care copiii se aruncă în maşina de tocat carne până la cea în care Pink îşi rade părul de pe întregul corp, chiar şi sprâncenele. Această ultimă secvenţă este inspirată din realitate:  în 1975, fostul membru Syd Barrett, de nerecunoscut chiar şi pentru foştii colegi,  a apărut în studioul în care trupa înregistra albumul „Wish You were Here“ cu părul din cap şi sprâncenele rase.

Secvenţa în care Pink (Bob Geldof) este găsit de prieteni rupt de realitate, cu ţigara aproape să-i ardă degetele, este inspirată dintr-un caz real: aşa l-a găsit la un moment dat Roger Waters pe fostul său coleg, Syd Barrett

Actorul din rolul principal este Bob Geldof, solist al trupei Boomtown Rats, a fost cel care a adus „prospeţime“ peliculei, spunea regizorul Alan Parker, deşi luase în calcul şi faptul ca protagonistul să fie chiar Roger Waters, cel care a compus şi albumul, pe baza experienţelor personale. „N-ar fi fost o decizie bună, el ar fi fost mult prea implicat“, declara Parker în documentarul „The Other Side of the Wall“.

Conflictele
Cu trei ani în urmă, însă, într-unul dintre rarele sale interviuri, Alan Parker mărturisea că „The Wall“ „a fost cea mai nefericită experienţă profesională“, dar că este „mândru de acest film“. Cineastul a povestit că a fost dureros „să transpună povestea pe peliculă“ dar că, datorită acestei producţii, a rămas prieten cu David Gilmour şi Nick Mason. Nu a spus însă un singur cuvânt despre Roger Waters.

În general, filmul a primit critici pozitive. A fost descris drept „o viziune uimitoare asupra autodistrugerii“, „neliştitor, depresiv, dar foarte bun“. Totuşi Roger Waters nu a fost deloc încântat de experienţa de la filmări, „enervantă şi neplăcută“, şi nici de pelicula în sine. „Simţurile mi-au fost asaltate, nu mi s-a dat şansa, ca spectator, să mă implic, să mă conectez“, a declarat muzicianul, care a avut, însă, numai cuvinte de laudă despre prestaţia lui Bob Geldof. Nici n-ar fi putut fi altfel, doar el şi l-a dorit atât de mult în rolul lui Pink.

În volumul „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd” *, scris de bateristul Nick Mason, acesta îşi aminteşte cu umor despre cum i-a fost făcută lui Geldof propunerea de a juca în film. Bob se afla într-un taxi, cu managerul său, iar acesta îi spunea că are o ofertă: ca el să joace rolul lui Pink, într-un film făcut de Pink Floyd. „La dracu. Îi urăsc pe Pink Floyd“, a răspuns Geldof. „Ceea ce nu ştia el era că şoferul taxiului era fratele meu, care m-a sunat şi mi-a povestit totul. Din fericire, Bob s-a răzgîndit şi a acceptat rolul“, îşi amintea Roger Waters.

* Nick Mason – „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd”. Editura Publica, colecţia Victoria Books, traducere Louis Ulrich. Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii, www.publica.ro, sau din librăriile lanţurilor Cărturesti, Humanitas, Diverta, CLB sau Librarium (Bastilia). 

„Ninsoarea“ de la Cannes
Lansat în 1982, cu încasări de doar 22 de milioane de dolari la box office, „The Wall“ a  fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, în acelaşi an, în afara competiţiei. Premiera, o proiecţie la miezul nopţii în vechiul Palat al Festivalului –  care era atât de vechi încât cădea coşcoveala  - a fost impresionantă, spun cronicile vremii. Deoarece a fost folosită o instalaţie foarte puternică de sonorizare (două camioane de echipament audio), varul de pe pereţi a căzut într-o pulbere fină, ca o ninsoare, astfel că toţi invitaţii aveau „zăpadă“ pe haine la finalul proiecţiei.

„La final, când s-au aprins luminile în sală, l-am văzut pe Steven Spielberg. Era în pe un scaun în faţa mea şi i-am citit pe buze: ce dracu’ a fost asta?“, îşi amintea Alan Parker. Premiera oficială a peliculei a avut loc pe 14 iulie 1982, la Londra, în prezenţa membrilor trupei Pink Floyd: Roger Waters, David Gilmour şi Nick Mason (Richard Wright părăsise formaţia). La eveniment au fost prezenţi, printre alţii, Pete Townshend (The Who), Sting, Roger Taylor (Queen) şi, evident, Bob Geldof.

După ani şi ani
Actorul şi muzicianul Bob Geldof a fost şi cel care peste ani, în 2005, avea să organizeze seria de concerte Live 8, inclusiv show-ul de la Londra, din 12 iunie, când trupa Pink Floyd s-a reunit pentru ultima dată în formulă completă, într-o prestaţie de doar 28 de minute.

„Dărâmă zidul care ne înconjoară!“
Ziarul „Adevărul“ şi site-ul adevarul.ro demarează o campanie de bun venit a concertului “The Wall” de la Bucureşti, împreună cu postul de radio Rock FM. Până în ziua spectacolului, pe 28 august, veţi putea citi zilnic, în paginile ziarului şi în ediţia online, istorii cu trupa Pink Floyd si cu membrii acesteia, epopeea fenomenului „The Wall”, dar şi povestea unei cărţi frumoase şi prin ce coincidenţe a ajuns şi în România.

De asemenea, vă invităm să retrăiţi amintirile voastre cu muzica Pink Floyd, cum v-a influenţat trecutul, dar şi viitorul, ce a însemnat pentru voi rock-ul celor de la Pink Floyd. Vă aşteptăm la adresa contact@adevarul.ro, dar şi pe pagina noastră de Facebook. Pentru cele mai bune asemenea poveşti, pregătim premii care constau în integrala albumelor Pink Floyd pe CD, un bilet dublu la concert, DVD-uri cu filmul „The Wall” sau cu concertul susţinut la Berlin în 1990 (Universal Music România), precum şi volumul scris de bateristul trupei, Nick Mason, „Inside out. O istorie personală a Pink Floyd”.