Minciuna media şi efectele sale monstruoase

Există o faţetă malignă a mass-media şi a vieţii de jurnalist. Unii jurnalişti nu fac altceva decât să însceneze public poveşti care au scopuri meschine. Tot mai mult în practica media vedem cum minciuna este instituţionalizată. Unii ziarişti mint pentru bani, alţii ne păcălesc din prostie, dar tot mai mult modelul de jurnalism care este cultivat acum nu mai are nimic de a face cu modul autentic şi onest de a face presă.

Money Monster (2016), cel mai recent film regizat de Jodie Foster, este construit ca o poveste simplă de suspans. Lee Gates (jucat de George Clooney), prezentatorul unei emisiuni financiare de succes, este luat ostatic de către Kyle, un tânăr care şi-a pierdut toate economiile pe bursă. Numai că această intrigă aparent superficială ascunde un mesaj mult mai puternic, conţine o critică profundă a întregului sistem economico-mediatic ce guvernează lumea contemporană.

Dincolo de intriga banală, cu elemente de tensiune, răsturnări de situaţie şi momente palpitante, filmul acesta ridică o serie de întrebări dificile, problematizează câteva dintre dilemele fundamentale ale modului cum funcţionează presa. De fapt, ce se întâmplă în culisele media, care e rolul presei şi al jurnaliştilor în deformarea imaginii noastre despre lumea în care trăim, ce funcţie ascunsă îndeplineşte televiziunea şi ce fac reţelele sociale cu oamenii care le utilizează?

De fapt, cu ce se ocupă unii „specialişti media“? Răspunsul cinic este: cu minciuna. Minţitul public şi inventarea de gogoriţe pare să fi devenit o calitate principală a ascensiunii în presă şi a succesului media. Ca şi Lee Gates din filmul lui Foster, mulţi oameni de presă habar nu au despre ce vorbesc atunci când apar în public. Alţii pur şi simplu citesc nişte scenarii care sunt scrise de alţii, care, la rândul lor ştiu ce efect vor avea mesajele transmise. Sau, mai rău, ziariştii sunt cu totul şi cu totul iresponsabili şi nu ţin cont de consecinţele afirmaţiilor lor publice. Ca şi personajul lui Clooney, care se bucură de popularitate vorbind cu lejeritate şi dând sfaturi pe care spectatorii săi le consideră „adevărate“, unii ziarişti pur şi simplu vorbesc vrute şi nevrute.

Cine este „monstrul cu bani” la care face referire titlul filmului (impropriu tradus la noi cu titlul „Maşina de bani“)? Aşa cum se vede şi din recentul scandal iniţiat de pseudoreportajul făcut de Sky News în România, mediile de masă contemporane au devenit tot mai mult forme de divertisment şi conţin tot mai puţină informaţie. Ştirile, reportaje, programele de televiziune sunt „înscenări“. Ceea ce ni se prezintă drept „documentare“ sau „reality-show-uri“ sunt, de fapt, programe regizate, sunt produse de ficţiune pură.

Aşa cum arată Daniel Boorstin în celebrul său studiu despre schimbările din presa de azi, acest mod de a face presă se numeşte jurnalism al pseudo-evenimentelor. în loc să găsească ştiri sau să relateze fapte adevărate, jurnaliştii lumii contemporane se ocupă cu „fabricarea” unor evenimente false. E mai ieftin, mai avantajos şi mai eficient să inventezi o poveste, decât să documentezi una adevărată. Şi cum putem să recunoaştem un pseudo-eveniment: iată câteva trăsături, aşa cum le identifica Boorstin: dramatism exagerat, interes politic sau economic evident, manieră simplă de expunere, planificare sau înscenare a situaţiilor.

Simplu spus: dacă realitatea nu există, atunci pseudo-jurnaliştii o creează!

Pe alt palier filmul lui Jodie foster aduce aminte de producţiile clasice realizate de Sidney Lumet despre lumea media, mai ales celebrul Network (Reţeaua 1976). De unde ştim că lumea media este lumea mincinoşilor patentaţi? Pentru că este compusă din oameni care sunt pe ştatele de plată ale altor mincinoşi. E suficient să ne uităm peste listele de ziarişti plătiţi din banii lui S. O. Vântu şi vom vedea cum minciuna media se propagă o dată cu din minciuna financiară. Un alt element al „monstrului cu bani” care este media se vede din conexiunea dintre interesele economice (şi politice) şi mesajele media.

Şi în timp ce ziariştii se ocupă cu distrarea concetăţenilor şi cu „vânturarea de gogoriţe”, în vreme ce concetăţenii stau cu ochii lipiţi de ecrane, la tot felul de emisiuni lipsite de consistenţă, capitaliştii veroşi fură miliarde de euro din buzunarele tuturor. E cel mai vechi truc din arsenalul tuturor prestidigitatorilor – îi faci pe spectatori să se uite în altă parte, în timp ce tu schimbi cărţile şi măsluieşti jocurile. Aşa face Walt Camby, investitorul din film, aşa fac investitorii de la noi în timp ce jurnaliştii plătiţi de ei fac gălăgie în „organele lor de presă”.

De aici decurge o altă critică a celor care lucrează în presă, care este explicită în Money Monster – ipocrizia nemărginită a pseudoziariştilor. O vedem şi în presa de la noi. După ce au luat bani de la unul dintre cei mai veroşi escroci financiari ai României, mulţi „presari” de la noi îşi continuă vieţile de vedete, îşi fac apariţia în public ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Această ipocrizie devine monstruoasă când vedem diverşi lupi moralişti, îmbrăcaţi în haine albe de mieluşei media, dar care au luat bani murdari, s-au îndopat cu bani furaţi din buzunarele a milioane de oameni cinstiţi, iar astăzi dau lecţii despre moralitate şi despre cât de rău este să furi. Or, ca în cazul şocant în care un om de presă a ucis într-un accident mai mulţi semeni, după care a revinit în spaţiul public şi a continuat să facă emisiuni de comedie, jurnaliştii par să fie lipsiţi de orice conştiinţă morală. Iar în absenţa unui cod etic personal meseria de ziarist nu poate fi exersată.

O altă categorie sunt ziariştii care dau sfaturi semenilor lor despre te miri ce. Aşa cum vedem tot timpul în presa de la noi, minciuna frizează inconştienţa. Un caz recent a fost povestea lansată pe unele posturi de televiziune, care au difuzat mesajele unei „clarvăzătoare” ce prevedea atacuri teroriste în timpul concertelor Untold de la Cluj. Doar o minune a făcut ca tinerii care au fost pe stadion la concertul lui Armin van Buuren, în timpul căruia a început să circule zvonul că e o bombă pe teren, să nu se calce în picioare.

La fel de mari mincinoşi sunt şi ziariştii care pretind că fac articole „de actualitate” sau că scriu pentru informarea concetăţenilor lor, dar care nu fac altceva decât că reiau poveşti spuse deja. La o monitorizare rapidă putem constata că nenumărate articole care apar în presa de la noi nu sunt altceva decât supe chioare reîncălzite, subiecte „fumate” ce sunt pur şi simplu rescrise. Altele sunt pur şi simplu teme inventate, iar altele sunt „furăcini” din presa internaţională.

Şi, deşi filmul se termină în cheie pozitivă (jurnaliştii reuşesc să îl oprească pe capitalistul cel rău), monstruozitatea media expusă rămâne evidentă. Natura monstruoasă a media nu poate fi ignorată, iar minciuna generalizată nu este amuzantă. Din păcate e o boală a societăţii în care trăim care nu poate fi vindecată.