INTERVIU Ada Condeescu, actriţă: „Când venea vorba de bătăi, imediat săream. Voiam să fiu eu liderul grupului de forţă brută“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ada Condeescu (28 de ani) vorbeşte despre începuturile marilor sale pasiuni: actoria, fotografia şi echitaţia. Numitorul comun se găseşte în copilărie, când Ada umplea timpul liber din haoticii ani ’90 cu lucrurile ei favorite. Astăzi, Ada Condeescu este o tânără actriţă intrată deja în galeria artiştilor români recunoscuţi peste hotare. Iar Alexandra Condeescu se află la început de drum: este tot ea, fotograful.

Ada Condeescu a intrat în lumina reflectoarelor încă din copilărie. În timpul facultăţii, deja era cunoscută în toată ţara şi câştiga premii internaţionale. Era numită, pe drept cuvânt, revelaţia cinematografiei europene. Era rezultatul unui parcurs corect şi muncit, dar fără încrâncenare. Căci Ada Condeescu este mereu cu zâmbetul pe buze, priveşte cu blândeţe şi către momentele vesele, dar şi către situaţiile mai dure ale vieţii. Este un om autentic în sentimentele ei. Nimic să nu fie fals, contrafăcut, să nu fie spoială de ochii lumii. Deşi încă nu a trecut pragul de 30 de ani, Ada Condeescu are preocupări de toate felurile. Pe lângă echitaţie, campanii sociale şi cariera sa cinematografică, se preocupă mai îndeaproape şi de una dintre marile sale bucurii din copilărie. Face fotografie. La sfârşitul anului trecut a deschis prima sa expoziţie de fotografie, ce cuprinde capturi din Colentina. Sunt semnate Alexandra Condeescu. Acesta e numele ei de fotograf, dar, de fapt, e numele ei de botez. O revenire la sine, se poate spune. „M-a inspirat cineva să revin la numele de botez şi simt că am făcut foarte bine. Mă bucur că are legătură şi cu tata, mai mult decât Ada.“ Da, povestea începe cu Alexandru Condeescu. 


„Weekend Adevărul“: În luna decembrie ai deschis prima ta expoziţie de fotografie. De ce ai numit-o „Colentina“?

Ada Condeescu: Mi s-a părut cel mai onest titlu, pentru că fotografiile sunt făcute în Colentina. Nu pot să zic că aveam o afinitate pentru acest loc, a fost o descoperire pentru mine. Cred că asta se şi simte în fotografiile mele. E un spaţiu misterios încă, nu am terminat de explorat şi probabil că mă voi întoarce să mai fac fotografii acolo. Când voi simţi că mi-am epuizat inspiraţia, s-ar putea să merg şi în alte zone din Bucureşti, poate tot din periferie. Asta e singura serie de fotografii din Bucureşti pe care o am. Fotografiile au fost făcute în timp ce filmam pentru „Dincolo de calea ferată“. Luasem aparatul de fotografiat pentru fotografii de backstage pentru blogul meu. Dimineaţa, pe la 4.00-5.00, am luat-o spre casă prin Colentina şi mi s-a părut un loc foarte frumos.

Care este semnătura ta, cum îţi alcătuieşti imaginea?

Îmi place să mă joc în zona de compoziţie, să-mi recompun cadrele, să alătur elemente, să elimin ce mă deranjează vizual. Mă duc într-o zonă de libertate, unde să ai ceva care să-ţi pară infinit, să ai senzaţia că poţi să fugi, dar, în acelaşi timp, îmi place combinaţia de spaţiu alături de ceva care te constrânge, te apasă, te sufocă. E un mix de senzaţii mai degrabă. Nu caut cartiere, nu caut spaţii libere, nu caut ceva concret. Caut senzaţii.

„E un început, nu e one shot

Cum a fost primită expoziţia? Ce reacţii au fost?

La galeria Rotenberg Uzunov sunt opt lucrări din seria Colentina. Oamenii au fost bucuroşi şi deschişi, feedback-ul a fost extraordinar. Foarte puţină lume ştia că fac fotografie. Din seria Colentina am şi donat către Asociaţia MAME şi a fost foarte bine primită lucrarea la licitaţie. Mă bucur mult că oamenii au mers către fotografie, a venit multă lume, mi-am atins toate obiectivele pe care mi le-am propus cu vernisajul ăsta. N-a fost o muncă uşoară pentru că eu gândeam expoziţia în martie, dar până la urmă, lucrurile s-au precipitat şi cei de la galerie mi-au propus să fac în decembrie. Producţia mi-am făcut-o singură.

Lucrezi pe film sau digital? Preferi alb-negru sau color?

Am mai multe fotografii alb-negru, însă seria Colentina e color, pe digital. Dar am lucrat foarte mulţi ani pe film. Am multe serii de fotografii, dar încă le ţin. Nu simt că le-a venit natural momentul. Dar probabil că va veni curând. Am în plan să deschid şi alte expoziţii, după 31 ianuarie, până când e deschisă această expoziţie. E un început, nu e one shot.

Primul aparat de fotografiat

Cum ai început să faci fotografie?

Totul a început ca o pasiune, după care m-am documentat, am citit istoria fotografiei, am albume de fotografie, am investit şi în cărţi, şi în aparatură. Cursuri nu am luat, dar am învăţat de la tata, de la prieteni fotografi români, am furat meserie.

Tatăl tău ţi-a pus aparatul în mână?

Înainte să fie director la Muzeul Literaturii Române, tata a fost redactor la „România pitorească“. Nu aveau buget şi pentru fotografi, aşa că el se ducea din cabană-n cabană, de obicei prin munţi, şi făcea şi fotografii. El mi-a luat primul aparat de fotografiat când eram mică. L-am primit de Moş Nicolae. Era tot pe film, dar semiautomat. Chiar mă gândesc pe unde o fi, cred că e pe la mama.

De mică ai prins gustul fotografiei, aşadar.

image

Mergeam cu mama şi cu Dora Stănescu şi Florin Codre pe la hergheliile din ţară şi Dora făcea foarte multe poze cailor. Vedeam la ea, o admiram mult, tot ce făcea ea voiam să fac şi eu şi, având aparatul de la tata, am început să fac şi eu fotografii. Încă le mai am, tata mi le developa la Muzeu. Crescând, s-a mai profesionalizat treaba, dar nu m-am gândit niciodată să fac din asta o meserie. Nici nu ştiam că e o meserie chiar importantă, abia când am crescut mi-am dat seama.

Fascinaţia pentru cireada de vaci a satului

Cum era copilăria în anii ’90 în Capitală? Ai trăit, de pildă, momentul istoric al deschiderii restaurantului McDonald’s în România. 

Am copilărit în mai multe locuri din Bucureşti. Am stat mai întâi în Crângaşi, după aceea în Bucureştii Noi, apoi în Victoriei, când eram prin clasa a III-a. Ştiu că ieşeam pe stradă foarte mult, cel puţin în Crângaşi şi în Bucureştii Noi. Părinţii mei erau obişnuiţi cu ideea de a ieşi copilul afară şi de a se juca în faţa blocului. Atunci era şi mai sigur, cred, decât în ziua de astăzi. Da, îmi amintesc de McDonald’s. Eu am făcut Şcoala Nr. 5, în Amzei, şi primul McDonald’s s-a deschis aici. Ţin minte că numai atunci când luam nota 10 eram duşi la McDonald’s. Era ca un premiu.

Mergeai şi la ţară, la bunici?

Da, aveau o casă la ţară, deşi stăteau în Turnu Severin bunicii din partea mamei. Mergeam în fiecare an, abia aşteptam să ajung acolo în vacanţele de vară. N-am fost niciodată iarna, mi-am dat seama anul ăsta. Aş fi fost tare curioasă să văd cum ar fi fost iarna, cu sania. Îmi plăcea mult la bunici, pentru că aveam animale, erau mulţi copii şi mai ales aveam libertatea pe care nu o aveam în Bucureşti. Bunicii mei mă lăsau să fac ce vreau. Mergeam şi cu buna mea prietenă Alexandra Mihai, eram foarte răsfăţate de bunicii mei. În curte, nu aveam animale mari, aveam doar câini şi păsări, dar nouă ne plăcea să mergem să ne uităm cum se întorc vacile de la păscut. Ieşeam pe uliţă sau le ieşeam în întâmpinare, veneau de pe un deal, nu foarte departe de casa bunicilor. Oamenii din sat erau destul de miraţi pentru că nu înţelegeau ce e atât de distractiv pentru nişte fete de la oraş să iasă în fiecare zi la vaci. Şi nu, nu era niciun păstor frumuşel pe acolo, deci nu ăsta era motivul (râde).

Ştiu că tatăl tău, Alexandru Condeescu, a fost director la Muzeul Literaturii Române. Dar mama?

Mama încă lucrează acolo. Este muzeograf. A fost şi este şefă pe trei secţii: pe editura muzeului, pe secţia de expoziţii şi pe relaţii cu publicul. Între timp, s-a cam ales praful de ce se întâmplă la muzeu. Din păcate, muzeul a fost scos din sediul iniţial, nu s-a găsit un sediu în care oamenii să se mute, adică e totul undeva prin spatele Casei Scânteii. Eu sufăr foarte mult din cauza asta, pentru că ţineam foarte mult la locul ăsta, la oamenii şi la amintirile care mă leagă de el.

Eşti prea tânără pentru a avea vreo amintire din comunism. Însă cum ţi s-a format imaginea în familie vizavi de epoca comunistă? Ai avut bunici care au avut de suferit, de pildă?

Familia noastră a fost dintotdeauna împotriva comunismului, părinţii mei n-au avut nicio legătură cu sistemul. Iar bunicul din partea tatălui chiar a fost băgat în închisoare, din cauza asta eu nu l-am cunoscut. Nici mama tatălui meu nu mai trăieşte ca să pot să aflu mai multe informaţii despre el. Dar ştiu că a murit departe de casa lui, în închisoare, când tata era destul de mic. Dar am o amintire frumoasă legată de el. A fost îngropat, culmea!, undeva lângă Turnu Severin, în Orşova Veche, înainte de a fi scufundat oraşul. Ţin minte că am fost odată la Orşova, la o biserică de acolo şi-am aprins o lumânare. Era iarnă şi a apărut, dintr-o dată, o rază de soare pe Dunăre şi mi s-a părut un moment foarte frumos.

Ce fel de educaţie ai avut? Mai severă sau mai blândă?

image

Mama avea o doză destul de mare de stricteţe, pentru că stăteam tot timpul cu ea, ai mei fiind despărţiţi. La tata stăteam numai în anumite weekenduri. Eu am fost întotdeauna o fire mai independentă şi-mi doream să fac totul cum vreau eu, să fac totul singură, nu voiam să se pună nimeni în calea mea. Atunci, mama a fost nevoită să fie mai strictă, să mă ţină mai bine în frâu. Când mă duceam la tata, eram mai liberă, intram în zona de răsfăţ şi ce mă lăsa el să fac intra în opoziţie cu ce voia mama. Dar în ceea ce priveşte deciziile de viaţă, întotdeauna mi-au dat părerea lor – chiar şi neîntrebaţi (râde) –, dar nu s-au pus niciodată de-a curmezişul a ceea ce vreau. Şi am tot vrut lucruri! (Râde)

De exemplu?

Erau excursii în care mergea toată lumea şi voiam şi eu să fiu acolo. Deşi se ştia că grupul meu de prietene – eram un grup de şase fete – era dezastru pentru orice excursie. Eram oile negre. Când am mai crescut, prin liceu, am avut un prieten care era din Grecia, fiul unor prieteni de familie. A venit într-o săptămână la mine şi mama m-a surprins şi l-a lăsat să doarmă la noi. Dormeam separat, dar măcar era acolo. A trebuit să muncesc din greu ca să răsplătesc acest cadou.

Erai o fire mai băieţoasă sau mai gingaşă?

Mama mă îmbrăca întotdeauna frumos, mă pieptăna, ceea ce nu suportam pentru că mă durea. Îmi plăcea să fiu prinţesă, mai ales că mă duceam cu tata la diverse recepţii, întâlniri şi vernisaje sau la lansări şi târguri de carte şi eram o domnişorică. Dar când venea vorba de bătăi, imediat săream în faţă. Săream mereu pentru prietenele mele când se certau cu altcineva, voiam să fiu eu liderul grupului de forţă brută (râde). Întotdeauna mi-a plăcut să fiu o fire cameleonică. Jucam şi fotbal, dar îmi plăcea şi să mă machiez.

„Plăcerea învăţatului a venit la liceu. După 12 ani de chin, a pus cineva şaua pe mine“

Erai un elev silitor la şcoală?

image

Învăţam la ce-mi plăcea mie, cu plăcere şi chiar cu nebunie, pentru că făceam mai mult decât trebuia. Dar nu mi-a plăcut niciodată ideea de supunere, în nicio formă a ei, din păcate nici măcar la şcoală. Tot ce era obligatoriu, ce era de învăţat pe de rost devenea foarte neplăcut. Totuşi, plăcerea învăţatului a venit la liceu. După 12 ani de chin, în sfârşit, a pus cineva şaua pe mine (râde). Atunci am învăţat să învăţ, aş putea spune, pentru că eram un pic haotică. M-am îndrăgostit de limba italiană, pe care o făceam la liceu, am avut şi Bacalaureatul internaţional italo-român, pe care mi l-am dorit în ideea de a pleca din ţară. Voiam să iau notă foarte mare şi am reînnodat relaţiile de prietenie cu profesorii mei şi am început să învăţ serios.

Ce materii îţi plăceau?

Îmi plăcea limba română, la care am fost la tot felul de olimpiade. În rest, nu-mi aduc aminte de alte materii (zâmbeşte). Cu desenul nu mă înţelegeam. Privind în urmă, cred că în momentul în care voi avea un copil, o să abordez alte stiluri de a face omul să descopere ce e în interiorul lui. De exemplu, cu desenul: eu sufăr că nu am o bază, nu ştiu măcar o tehnică, nici talentul nu mi-a fost deloc dezvoltat. Aşa cum, din păcate, nici de limba franceză nu am prins drag în şcoală, deşi aveam ore. Mie-mi place la nebunie franceza şi înţeleg, chiar am talent pentru limbile străine, am ureche muzicală pentru accente, dar din păcate, nu s-au aliniat lucrurile la momentul respectiv. Îmi plăcea şi geografia, şi istoria, dar iarăşi era o non-comunicare cu un profesor. Lucrurile treceau pe lângă mine, cum se spune, pe la ureche. Nu mai ştiam nici dacă-mi place, nici dacă nu, încercam să fentez lucrările de sfârşit de an sau învăţam doar pentru teza aia. Consider că sistemul educaţional de atunci era, ca şi acum constat, într-o dezorganizare totală. Doar profesorii cu talent nativ sau care chiar îşi doreau să scoată ceva din nişte copilaşi reuşeau. Ţin minte că diriginta mea din generală era profesoară de engleză şi ea într-adevăr ştia să ne înveţe. De la ea am învăţat engleza foarte bine.

Ai chiulit vreodată?

Da. Prima oară în clasa a V-a.

Devreme. Curajoasă!

Da, noi la Şcoala Nr. 5 am fost întotdeauna mai precoce (râde). La desen am chiulit. Şi n-am făcut nimic, adică am stat în curtea şcolii, undeva în spate. Era mai mult ideea asta: „Ia, ce se întâmplă dacă chiuleşti!“. Nu s-a întâmplat nimic. Recunosc şi că mi-a plăcut, iar grupul s-a mărit. Ţin minte că nu se mai descurcau oamenii din direcţiune cu noi şi la un moment dat s-a lansat zvonul că s-au pus camere de luat vederi în spatele şcolii şi cine fumează şi chiuleşte e văzut. Dar nu făceam cine ştie ce: ne luam o merdenea, ne mai dădeam în leagăn, rămâneam în zonă.

Tu ce citeai? Îţi plăcea să citeşti?

image

Nu prea (râde). Pentru că se punea cumva o presiune pe mine. Dar când eram mică îmi plăcea să-mi citească ai mei. Ştiu că-mi citeau din Shakespeare repovestit copiilor, am şi acum cartea. Chiar şi „Cronicile din Narnia“ apăruseră atunci. Dar când au apărut lecturile obligatorii, nu mi-a mai convenit. Prin clasa a IX-a am început să citesc ce voiam eu, şi atunci a început să-mi placă Mircea Cărtărescu. Făcusem o pasiune pentru el, citeam tot ce prindeam prin casă, am scris şi un eseu la revista şcolii. Cu Cărtărescu am descoperit ce înseamnă lectura proprie, ce înseamnă bucuria de a citi. După aceea, i-am privit altfel pe Rebreanu, pe Groşan, de pildă.

Ce făceai în timpul liber?

Pe vremea aia, mergeam foarte mult la călărie. Timp de vreo doi ani, am mers de câteva ori pe săptămână. Naşa de cununie şi prietena foarte bună a mamei mele, Dora Stănescu şi Florin Codre, sculptor şi crescător de cai, aveau o herghelie în Otopeni. Ei, şi eram prin clasa a VI-a când am început să merg la herghelie, ei m-au încurajat: „Hai să vezi şi tu cum e!“.  Mi-a plăcut atât de mult! Eram şi ambiţioasă şi curajoasă. Mama era îngrozitor de speriată: „Nu, de ce mi-aţi pus copilul pe cal? Acum nu-l mai scap şi o să stau cu frică tot timpul!“. M-a şi filmat şi am revăzut acum câţiva ani caseta şi într-adevăr păream foarte mică pe caii ăia, probabil că inspiram o nesiguranţă. Dar ăsta era hobby-ul meu. Şi ca orice hobby al meu, trebuia dus la perfecţiune! Încălecam şi iarna, câte-o oră-două, aveam şi antrenor, însă nu am mers la concursuri. Începusem târziu pentru un sportiv, însă voiam să fac bine. Deja investeam în echipamente, în tot. Am căzut de pe cal de câteva ori, am avut alte incidente neplăcute, cum ar fi că o lua calul la galop cu mine, fiind altul decât cel cu care lucram de obicei, dar mi-au folosit. Chiar simţeam că fac ceva important. E o relaţie specială între călăreţ şi cal: e total imprevizibil, ceea ce-mi plăcea, şi e o chestie de nuanţe fine, să fii şi blând, şi cald, dar să fii mereu în putere.

Nu ai fost atrasă şi de activităţi mai pentru fete? Cum ar fi dansul, de exemplu.

Am avut o experienţă tare nefericită când eram mică. M-a dus mama la balet. Am fost de două ori, dar femeia aia mă bătea. Eu nu am spus acasă. A doua oară când a venit mama să mă ia, a ajuns mai devreme şi a văzut. Nu m-a mai dus, dar am fost un pic traumatizată de situaţie. Dansul mi-a plăcut întotdeauna, dar profesionist nu am făcut.

„Am avut ocazia să joc într-un film franţuzesc, în clasa a V-a. Şi totul s-a schimbat“

Când ai ieşit prima dată din ţară?

image

Eram în clasa a IV-a când am fost cu tata la Roma, la Accademia di Romania. Am stat două săptămâni acolo. Tata era cu o expoziţie de la muzeu. Ţin minte că erau aşezate sub un geam nişte manuscrise într-o ramă de tablou şi poze vechi nepublicate. Şi tata mă întreba şi pe mine cum să le aşeze, care să fie ordinea şi mă simţeam foarte importantă. Acum, când mi-am organizat expoziţia de fotografie, mi-am amintit de momentele acelea. Mi-a plăcut mult Roma, de atunci am rămas cu o mare dragoste pentru Italia.

De aici şi liceul bilingv italo-român?

Nu. Eu şi grupul meu de prietene doream să mergem la Liceul „I.L. Caragiale“, că auzisem noi că acolo e libertate maximă. Părinţii noştri nu erau de acord cu asta. Liceul „Ion Neculce“ era aproape de mine şi avea secţia de italiană şi urma să fie bacalaureatul internaţional la sfârşitul celor patru ani. Ai mei au zis: „Mă, hai să ştii o limbă la perfecţie, să mai faci şi altceva“. Eu nu prea am vrut, dar mă bucur că i-am ascultat.

Succesul unei ţinute rap

Ce doreai să devii? Ce planuri aveai?

Nu mă gândeam foarte clar la ceva anume. Mă gândeam să mă duc în zona de diplomaţie. Mi se părea
cool, că vedeai şi ţări multe, cine ştie ce mai auzisem eu. Plus că-mi plăcea ideea de a pleca din ţară. După aceea, am avut ocazia să joc într-un film de televiziune pentru francezi, prin clasa a V-a. Şi totul s-a schimbat.

Cum s-a întâmplat să joci?

Printr-o prietenă de familie comună, care a aflat de un casting la singurul studio de film din ţară de atunci. Ei căutau o fată mai curajoasă, nu neapărat băieţoasă, dar erau nişte cadre cu o răsturnare de maşini. M-am dus la casting cu mama, am dat proba în franceză. Eu nu ştiam bine franceză, deşi înţelegeam textele, învăţasem bine pe de rost ce trebuia să zic. Am luat proba. Ţin minte că mama mi-a zis înainte: „Trebuie să te îmbraci frumos!“. Eu eram rapper-iţă în vremea aia şi aveam blugi lălâi, ceva între Eminem şi BUG Mafia – eram mare fan! – şi i-am zis: „Nu, eu mă îmbrac aşa,... frate!“ (râde). După ce am luat castingul, i-am zis mamei: „Vezi că am avut dreptate, că am fost mai mult eu aşa!“. Am făcut acest film, care mi-a plăcut foarte tare: era cu cascadorii, cu maşini, cu filmat noaptea, cu sânge, cu de toate. De la Muzeul Ţăranului Român până înspre Ateneu era închis pentru filmările noastre de noapte şi eram fascinată!

Atunci ţi-a venit ideea să faci Teatru?

Da, dar în liceu nu mai ştiam sigur că asta vreau să fac. Eram cât pe ce să mă duc în Italia la „Sapienza“.

image

Răzgândirea dintr-a XII-a

Cum ai luat decizia să dai la Teatru?

Uşor! Prin clasa a VI-a am făcut o piesă de teatru, în liceu am fost în trupa de teatru. Aveam şi mulţi prieteni de familie actori şi mi se părea fascinant ce făceau şi îi admiram foarte mult. În clasa a XII-a, după Paşti, am zis: „Gata, m-am răzgândit. Nu mai vreau să plec în Italia, rămân aici şi dau la Actorie“. Tata fusese cu mine la ambasadă, la consulatul român, se agitase pentru plecarea în Italia, era şocat: „Ce?! De ce-mi zici acum că te-ai răzgândit?!“. Era normal, încercasem să obţin bursă acolo, făcusem meditaţii la istorie universală în italiană, la multe.

Părinţii te-au susţinut până la urmă.

Da. Lor li s-a părut la început că nu este o idee prea bună, în sensul că nu se câştigă bine, că e greu, că trebuie să ai foarte mult talent şi nu ştiau dacă are sau n-are copilul talent, dacă poate face ceva. Probabil că erau mai ancoraţi în realitate decât mine, probabil şi că ştiau mai bine cum merg lucrurile cu facultatea. Eu nu mă interesasem câte locuri sunt la facultate şi câte posturi are teatrul şi câte piese se fac pe an şi aşa mai departe. Dar m-au susţinut cu totul.

A fost grea admiterea la facultate?

Da, a fost, în sensul că am avut emoţii acolo. M-am pregătit singură, am tot ales texte. Mă filmam singură. Şi-acum mai am videourile alea. Sunt foarte... amuzante. Sunt eu în cameră la mama acasă, stau pe un scaun îmbrăcată frumos şi zic nişte poezii. Până să ajung la faza la care să mă filmez ca să mă autocorectez, eram prin cameră şi ţipam, urlam, pentru că în repertoriu trebuia să fie şi o poezie de forţă. Mama era îngrijorată: „Ce se întâmplă?! A început copilul să vorbească singur trei ore pe zi. Ceva nu e OK“. M-au ajutat să mă pregătesc şi oameni pe care-i ştiam de când eram mică: Florin Zamfirescu, Vali Sitaru. Dar momentul admiterii a fost cu multe emoţii. M-am şi încurcat la un moment dat, după aceea m-am şi împiedicat de un fir. Am dat admiterea la Casandra, teatrul în care dădeau admiterea şi licenţa cei de la Actorie. Acum, din păcate, s-a ales praful pentru că primăria nu face nimic.

Greutăţile studentului la Actorie

Care a fost cel mai greu lucru pe care l-ai învăţat în studenţie?

În primul rând, a fost important să înţeleg acest concept de a fi tu într-o situaţie dată. După care a fost greu să învăţ să te devoalezi, să te dezinhibi. Exerciţiul „Eu la mine acasă“ mi se pare unul foarte bun, însă pentru mine a fost foarte greu. Înainte să-l fac, n-am dormit câteva nopţi. Pe vremuri, se făcea cu nuditate completă, de faţă cu toată lumea. Acum nu mai era chiar cu nuditate completă. Îţi aduceai vreo două bagaje de obiecte personale de acasă şi-ţi creai tu mediul. Exerciţiul era aşa: îţi aranjai tu spaţiul cum ar fi la tine acasă, intrai pe uşa clasei pe care o considerai uşa camerei tale şi petreceai acolo o oră şi jumătate. Şi clasa te urmărea. Aveai nişte obligouri, printre care să te schimbi de haine. Mie mi-a fost greu. Să se uite atâţia oameni la tine în timp ce eşti „la tine acasă“... Ce faci? Fără să vrei, ai nişte gânduri parazite: să nu plictiseşti, să faci ceva interesant, dar nici să nu atragi prea mult atenţia. Trebuia să te aşezi în situaţia aia şi să exişti în acel spaţiu. Simţeai şi tu, ca actor, dar şi ca spectator când omul nu mai joacă nimic, nu mai e conştient de faptul că e privit. Se schimba şi respiraţia, şi gesturile se schimbau, şi ritmul în care făcea acţiunile. Dacă profesorul simţea că nu treci această barieră putea să ţină şi trei ore exerciţiul.

Spaţiul siberian al minţii

Ai trăit vreo situaţie limită?

Mie mi-a fost greu să învăţ un text foarte lung. Eu îl învăţam, de fapt, dar când era să-l joc, din cauza emoţiilor, uneori îmi fugea textul. Ţin minte că la examen, făceam un fragment din „Suflete tari“, de Camil Petrescu, care avea vreo 16 pagini. Eram cu Ionuţ Vişan, un actor foarte bun. La un moment dat, am uitat textul. M-am trezit exact ca într-un film în care deschizi brusc ochii şi eşti în Siberia şi totul în jur e alb şi gol şi bate vântul. Atunci mi s-a produs un declic, în sensul în care am avut acest spaţiu siberian o secundă, după care mi-am dat seama că nu e nicio problemă dacă fac o pauză de text. M-am aşezat pe scaun – pentru că eu eram în control ca relaţie de joc, eu trebuia să fiu în putere – şi am jucat situaţia, textul oricum nu mai era acolo. Liniştindu-mă şi văzând că am situaţia sub control, jucând şi mai puternic, mi-a venit textul după aceea şi mai natural. Examenul se dădea cu toate celelate grupe şi ceilalţi profesori şi la final, toţi mă felicitau, dar profesorul meu, Puiu Şerban, mi-a zis: „Mă laşi cu pauza aia? Sigur ai uitat textul! Recunoaşte!“.

Ada Condeescu a câştigat în programul Shooting Stars din cadrul Festivalului de Film de la Berlin 2013

image

    

„Un fel de şoc care mi-a schimbat viziunea asupra oamenilor“

Filmele în care ai jucat au o componentă socială evidentă, pronunţată. Tu eşti implicată social în vreun fel?

Da, sunt din ce în ce mai mult implicată. Încerc să folosesc timpul în care nu sunt plecată din ţară sau nu lucrez, încerc să fac cât mai mult. Chiar am nişte proiecte sociale în desfăşurare acum. Sunt ambasador al campaniei „Copii pentru Copii“, iniţiată de Clinica stomatologică Trident împreună cu Hope & Homes for Children. E un program care se extinde până în primăvară şi care ajută copiii defavorizaţi. Ce mi se pare mie foarte frumos e că luptă cu sistemul ăsta absurd, iar lupta lor e aplicată şi activă, în sensul în care reuşesc să strângă fonduri pentru ca acei copii care ar ajunge în orfelinate din cauza lipsei de bani să nu mai plece din sânul familiei. Susţin familia financiar şi practic îi ajută pe copii să aibă un sprijin material, dar şi afecţiune, să crească împreună cu părinţii lor. M-am alăturat acestui proiect pentru că mi-am dat seama, de-a lungul anilor, că e important să ajuţi, cu cât poţi. De multe ori zici: „Nu, că n-am bani, n-am timp“. Da, dar dacă-ţi iei trei minute sau cinci lei pe lună, lucrurile alea nu se duc în eter, se adună undeva şi contează mult. Pe lângă asta, sunt implicată cu tot dragul în proiectul „I wonder“, tot pentru ajutorarea copiilor defavorizaţi. E un fel de magazin online în care oamenii pot să doneze, iar anumiţi artişti pot oferi nişte pachete pro bono. Eu, de exemplu, pot să mă duc cu cineva să facem fotografie împreună, sau să facem o oră de echitaţie, sau să vină cu mine la spectacolul „Trei femei înalte“ pe care-l am la Braşov. E o campanie foarte curată, cu oameni care-şi fac bine meseria. Mi-a plăcut că nu eşti nevoit să faci lucruri care nu-ţi vin la îndemână. Toate lucrurile astea vin din mine şi pot să le dau cu adevărat, nu trebuie să fac ceva ce nu intră în sfera mea naturală.

image

Ada a lucrat alături de actualul său soţ, regizorul Cătălin Mitulescu (dreapta)

Poveştile tulburătoare ale tinerilor deţinuţi

În documentările tale pentru fiecare rol, ai întâlnit tot felul de oameni, fiecare cu problemele lui. Ce poveste te-a impresionat cel mai mult?

Pentru mine a fost de impact lucrul cu deţinuţii de la „Eu când vreau să fluier, fluier“, pentru că eram şi foarte mică. M-a marcat, dar la un alt nivel, pentru că eram mai matură, research-ul pe care l-am făcut pentru „Loverboy“, cu fetele din centrul de recuperare condus de Ioana Matei. Dar mai auzisem, mai ştiam poveşti de acel tip. M-au marcat în sensul că am empatizat mai mult, m-au emoţionat. Însă, un fel de şoc care mi-a schimbat viziunea asupra oamenilor a fost atunci când am stat zile întregi cu tinerii deţinuţi care au jucat în „Eu când vreau să fluier, fluier“. În momentul în care nu filmam sau cadrul era pe altceva, eu stăteam la o masă cu unul dintre deţinuţi. Pleca unul, venea altul, în funcţie de ce se întâmpla la filmare. Am aflat de la ei nişte poveşti triste, profunde, grele pe care nu ştiam că nişte copii le-ar fi putut trăi, mai ales că unii erau chiar mai mici decât mine. Mai auzi ştiri, dar e impresionant când te întâlneşti cu omul şi-ţi spune că i-a dat cu ciocanul în cap unui alt om, pentru că ăla îi obliga pe părinţii lui să îi plătească nişte datorii care de fapt fuseseră plătite. Era o poveste adevărată, dar se vedea că în mintea lui totul era vraişte. Poveştile lor m-au ajutat să înţeleg şi personajul pe care l-a jucat George Piştereanu şi să empatizez cu el, să ducem filmul în direcţia în care a mers.

E mit sau realitate că piaţa românească de film nu e suficient de matură, că publicul nu e interesat?

E o realitate teribilă. Nu poţi să spui că ai o piaţă de film, dar în acelaşi timp ai, cam aşa e. Totuşi, filme facem, mergem la Cannes, la Berlin şi avem succes. Nu există piaţă, nu există fonduri care să te ajute cu adevărat, să susţină producătorii, nu există o şcoală adevărată de scenaristică. Multe lucruri sunt făcute după ureche şi singurii oameni care chiar fac treabă, după părerea mea, sunt regizorii care au fost obligaţi să devină şi producători, şi scenarişti, şi actori uneori. E complicat pentru că nu ai agenţi, nu ai oameni care să-ţi aducă propuneri din afară, oameni care să lucreze pentru un actor. Nu mai vorbim de public! Nu există un sistem de promovare real şi bine pus la punct. Aşa de mult m-am plictisit de acest clişeu: filmul românesc e despre mizerie, despre comunism. Nu e despre nicio mizerie, ne spunem poveştile pe care le avem. Dacă trăiam în Monaco, aveam altele. Nu putem să avem pretenţii de nivel hollywoodian. Poate mai trec o sută de ani până ajungem acolo, poate nici nu ne vom îndrepta într-acolo. Eu mă gândesc că poate nici nu trebuie, cred că fiecare face ce simte. Nu cred că există vreo reţetă. Dacă Cristian Mungiu va simţi să facă o comedie, o va face cu tot sufletul, dar mi se pare greşit să judeci aşa: „Mă, dar mai vrem să şi râdem!“. Şi mie mi-ar plăcea să joc într-un film de genul „Stăpânul inelelor“. Aştept oferte din America, nu cred că în România se va întâmpla prea curând, tocmai pentru că există această realitate neplăcută a lipsei de multe lucruri în cinematografia românească. Începând cu locul în care poţi vedea un film. S-au schimbat vreo zece conduceri de minister şi nici măcar un cinematograf nu s-a deschis. Mi se pare revoltător. 

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite