Cu Europa la cinema

Deşi se decernează de şase ani, (şi din prima a fost selecţionat, în 2007 şi „ 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”) abia din această toamnă publicul din România (mai precis din Bucureşti deocamdată) s-a putut entuziasma de filmele care au rămas în final de competiţie, pentru Trofeul Lux, decis de Parlamentul European, direct la Strasbourg.

Finaliştii au fost „Csak a Szel” de Bence Filegaut, „Io Sono Li” de Andrea Segre şi „Tabu” de Miguel Gomes. Procedura exactă a alegerii aveam s-o aflu nu neapărat de pe Internet, ci cu sprijinul celei care a şi moderat conferinţa de presă finală, de după anunţarea câştigătorului, respectiv o română de la Bruxelles: Cornelia Guşă, care ne-a făcut să ne simţim şi mai bine în pielea noastră şi pe Cătălina Bucur de la „Ca-n filme” de pe Digi TV şi pe mine. Juriul a fost format din 17 persoane, respectiv regizori, distribuitori, producători, directori de festival şi critici de film, numiţi de deputaţii care fac parte din Comisia europeană pentru Cultură. De fiecare dată este inclus, din oficiu, câştigătorul din anul precedent, filmele sunt propuse şi de membrii juriului, dar şi de cei din Comisia de Cultură ori candidaturi spontane venite din partea cineaştilor de pe Bătrânul Continent .

În cele din urmă rămân 10 titluri, între care s-a numărat şi „Crulic- Drumul spre dincolo ” al Ancăi Damian, după care doar trei intră în discuţie. Există nişte criterii. Peliculele trebuie să aibă peste 60 de minute, să fie o producţie sau o coproducţie eligibilă în programul media al Uniunii Europene sau chiar şi al statelor nemembre, precum Croaţia, Islanda, Liechtenstein Norvegia sau Elveţia. Subiectul e în strânsă legătură cu valorile continentului, diversitatea şi integrarea şi să fi fost prezente în vreun festival în perioada din 1 iunie până în 31 mai, următor.

După toate aceste lămuriri absolut esenţiale, le-aş mai adăuga şi pe cele primite de la Bucureşti de la Mădălina Mihalache şi Doina Şerban şi anume că cele trei sunt subtitrate în 23 de limbi, iar câştigătorul e ajutat să circule în toată Europa, ceea ce de-abia aştept, având în vedere că „Io Sono Li” în variantă românească „Li şi poetul” este o poveste extrem de duioasă, sub semnătura debutantului în lungmetraj Andrea Segre, care s-a oprit la o întâmplare aproape adevărată, dintr-un sat italienesc, unde bărmăniţă este o chinezoaică, iar poetul din Iugoslavia este interpretat de fermecătorul Rade Sherbedgia, (din „Cu ochii larg închişi” ultimul Kubrick ). El mai are un prieten căruia îi dă viaţă Marco Paolini, care e şi co-producător şi care a petrecut două luni cu pescarii din regiune ca să le „fure” meseria.

Nostim e că localul se numeşte Osteria Paradiso, iar combinaţia dintre lumi, dă un cocktail foarte rafinatşi parfumat. Alesul avea să vină abia în ultimul moment să-şi reprezinte opera, convins fiind că nu va fi el câştigătorul, dacă e să socotim după puloverul mai degrabă de revoluţie românească, decât de ceremonie europenească! Printre contracandidaţi s-a numărat portughezo-franco-germano, dar şi brazilianul (ştiu, e alt continent, dar nu contează) lui Miguel Gomes (un alter ego al lui Ducu Darie) care a făcut o multi-producţie, deşi a început fiind un extrem de sever critic de film. Prin urmare i s-au dat bani să creeze ceva cât să-şi rupă gâtul. Un calcul perfect… greşit. Această bijuterie a fost prezentată şi la Berlinală, în februarie, unde a luat premiul Alfred Bauer pentru stil inovator. Din interviul cu realizatorul am aflat nu numai că este un mare fan al concetăţeanului nostru Corneliu Porumboiu (pe lângă Murnau pe care l-am ghicit din titlu şi numele protagonistei, Aurora, care ar fi trebuit să fie şi al filmului, dar aflând că i-a luat-o Cristi Puiu înainte, a declarat, cu haz, că i-a fost mai la îndemână să se „inspire” de la maestrul expresionismului german. Şi aici era un Paradis. Ba chiar două, dacă stăm să socotim. Mai cu seamă cel al trecutului irepetabil, pe care la Bucureşti am încercat să-l interpretăm, la cinema Studio împreună cu un partener de discuţie extrem de îndrăgostit de arta imaginilor în mişcare: Cristian Tudor Popescu. Doar că Gomes a fost exclusiv impresionat de ceea ce a declanşat în lumea interioară a celor care l-au comentat şi care au văzut lucruri pe care el nu le gândise în mod conştient niciodată, cum ar fi, de exemplu, asemănarea dintre actriţa tânără, Ana Moreira, şi cea fetiş a lui Griffith, Lilian Gish...

Cât despre cel unguresc „ E doar vântul”, el s-a ales cu marele Premiu al juriu la aceeaşi Berlinală, iar regizorul, fermecător, şi care a şi dovedit că are un umor caustic de temut, atunci când s-a făcut remarca referitoare la cei 3 tineri şi frumoşi autori selecţionaţi, (fireşte nu aceste fiind motivele reale), el ungurul a adăugat cu ironie „A, de asta n-a fost inclus şi Haneke”, autorul recentului Palme d’Or: „Amor”, că tot rimează, aş adăuga. Benedek Filegauf s-a oprit la un puzzle de poveşti cu romi, pe care le-a prezentat şi în comunitatea locală, unde rămas pentru multă vreme ca să-şi aleagă protagoniştii care sunt amatori, dar impecabili. Şi la ei se pleacă peste graniţă pentru un câştig mai bun şi există conflicte, uneori cumplite. 

Cineastul a vrut să profite de ocazie pentru o abordare intelectuală a acestor tragedii şi pentru a avea ocazia să discute pe larg o chestiune arzătoare şi la propriu, şi la figurat. Martin Schultz avea să fie cel care, în plin Hemiciclu alsacian (cu destul de mulţi absenţi, căşti care nu merg, dar acces şi pentru muritorii de rând ) va deschide plicul mai ceva ca la Oscaruri, pentru a anunţa învingătorul, care şi-a dedicat creaţia tuturor mamelor nevoite să lucreze în străinătate, pentru a le oferi o şansă în plus copiilor lor. Clădirea în sine unde se petrecea toată această ceremonie este una numai bună de decor, care aduce cu cel din „Inception”. Interviurile erau matematic organizate, de o echipă întreagă, minuţios şi răbdător condusă de Eliana Dritsas. Culoarele erau enorme şi străbăteai kilometri întregi pentru a ajunge dintr-un capăt în celălalt, covoarele cu flori de câmp viu colorate, dădeau impresia că eşti într-o grădină botanică, senzaţie întărită şi de plantele care semănau cu vrejul de fasole a lui Jack, din poveste. Cantina-restaurant la preţuri modice, ziceai că a fost teleportată de la şcoala americană bucureşteană, la barul ziariştilor licoarea dătătoare de energie era de nebăut, iar la pauză puteai alege între o cafea, un ceai sau un lapte (fără corn — de aici s-or fi inspirat?). Hotelul erau unul nou-nouţ într-o uzină electrică, City Appart’City, inaugurat chiar atunci de primarul oraşului, cu nişte încuietori de coşmar, un televizor fără cablu şi o telecomandă cu baterii obosite. Până la urmă totul se drege !

Târgul de Crăciun era aproape gata, dar că, în mod bizar, mai nimeni nu ar fi vrut să vândă până la deschiderea oficială. Cu ceva târguială se putea ajunge la o schimbare de încăpăţânare, tentând cu talentele de… saftangiu! La modă anul acesta de Sărbători, pe lângă cutiile de bomboane cu baloane spectaculoase cu hidrogen, ca la început de secol trecut deja, la mare preţ era pe lângă varza acră cu trei feluri de peşte(!), Noël-ul, o halbă de bere, în formă de cizmuliţă de Sfântul Nicolae (cum existau pe vremuri din ciocolată la Continentalul, care nu mai e ce-a fost odată, mă refer la Hotelul din Bucureşti, devenit neprimitor de parcă nici n-ar fi fost cândva chiar locul din al cărui balcon îşi saluta supuşii Majestatea Sa, în ziua însorită, de Paşte, a anului 1992!

Am apucat să văd şi câteva filme în oraş. După ce nimeni n-a reuşit să mă lămurească prea bine că sunt două săli Star, una chiar Saint- Exupéry şi un mall UGS, unde rula şi „După dealuri” al lui Cristian Mungiu, l-am nimerit şi am beneficiat şi de un talon de fidelitate ca pe la noi. M-am concentrat pe franţuzeşti. „Augustine” despre neurologul Charcot (interpretat de Vincent London) şi experienţele sale de hipnoză pentru ciudata maladie a sfârşitului de secol XIX, isteria (bunicul susţinea că nu e4xistă aşa ceva , ci doar proastă creştere ). „Après mai” a lui Oliver Assayas, care s-a oprit la revoluţia maoistă de pe străzile Parisului, din luna florilor, a complicatului an 1968. „Stars 80” este o întoarcere în timp, la muzica de atunci, din care e de ajuns să pomenesc de „Voyage, voyage” ca să trezesc nostalgii. „Capital” e cea mai recentă premieră a lui Costa-Gavras despre lumea finanţelor şi dezastrele bancare. Cea mai reuşită a fost o comedie romantică „Un plan perfect” cu Diane Kruger şi Dany Boon, în care scapi de frica de zburat, dar şi de cea de însurat. Abracadabrant pe alocuri, ideal să uiţi de toate grijile!

Apropo! Tot la Parlamentul European, astă primăvară, a fost prezentat şi „Diaz: nu ştergeţi sângele”, care a fost şi el la Berlinală în chiar prezenţa victimelor violentelor confruntări cu carabinierii, din timpul Summit-ului G8 de la Genova din 2001. Docu-drama are şi o contribuţie românească serioasă, (intră pe ecrane la început de decembrie), printre co-producători numărându-se Bobby Păunescu, iar printre actori Ana Ularu şi Monica Bârlădeanu.

Dar ca să rămânem în aceeaşi zonă geografică, aş pomeni şi de un splendid documentar, sută la sută românesc, al Ruxandrei Ţuchel în echipă cu Oana Drăgulinescu, despre formidabilul Dinu Lipatti, pe care l-am putut redescoperi nu numai cântând la pian, ci şi din mărturiile mai mult decât tulburătoare, ale profesorilor şi biografilor săi, dintr-o arhivă TV care ar merita mai multă atenţie. Avea dreptate Marina Constantinescu atunci când pomenea de o lume paralelă, a celor care ştiu să se bucure de asemenea genii, ignorând vânzoleala de zi cu zi, care ne înconjoară şi uneori încearcă să ne sufoce. 

Cred că ar fi ideal spre a fi prezentat în cadrul evenimentelor atât de atipice şi de încurajatoare ale ARCEN: Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate, cei cu protestul papioanelor şi cu bastonul şi jobenul prin Bucureşti, care la ceainăria lui Vlaicu, nu departe de Institutul Francez, te fac să descoperi o altă lume ca în filmele bune cu happy-end şi unde ca să intri în atmosferă, te poţi îndulci cu un şerbet de mentă sau de fructe de pădure, ori iuţi cu un ceai cu mirodenii, care-ţi dă mai multă energie decât o stacană de cafea. Şi uite aşa poate că nu mai vrei neapărat să pleci în Occident (pentru că tot am revăzut, de curând, comedia savuroasă, dulce-amară de acum 10 ani a aceluiaşi colosal Cristian Mungiu, la Casa Artelor, păstorită de Alice Barb, unde publicul îndrăgostit de lucruri rare, vine ca la teatru, cu binoclu, şi ascultă fascinat şi implicat povestirile uneia dintre protagoniste, temperamentala, Tania Popa, care a onorat una dintre întâlnirile, de la ora 7 cu una dintre cele 7 arte, în fiecare miercuri, de o lună încoace. Săptămâna asta chiar dacă nu vine George Clooney pentru „Ziua trădătorilor”, merită, cu vârf şi îndesat, comentat, acest model de politică şi alegeri de peste Ocean.

Şi dacă tot am ajuns cu gândul, chiar şi fără viză pe malurile Atlanticului, nu pot să nu pomenesc de întâlnirea pe Covorul Roşu cu câteva recente titluri canadiene, dintre care două venite cu autor cu tot:„La originea unui ţipăt” al lui Robin Aubert şi cutremurătoarea istorie a drumului străbătut de bunic şi nepot în căutarea unui tată, care nu se poate obişnui cu ideea că şi-a pierdut tânăra nevastă. Un autobiografic transformat în artă pură, dictată pare-se de undeva de departe, după cum declara însuşi canadianul, cu sânge indian şi eschimos. 

Ca o coincidenţă, cel de-al doilea regizor ales de Vanessa Beerli, curatorul quebechezelor de la cinema Studio, avea să fie tot un road movie „Route 132”, un echivalent al americanului „Route 66”, în care de astă-dată dispare un fiu, un băieţel, şi tatăl ar trebui să ia totul de la capăt, trăindu-şi doliul într-un mod cât se poate de original. De menţionat că cei doi au lucrat de-a lungul carierei cu cel mai bun colorist din ţara preferată a emigranţilor, un român: Nico Ilieş, pe numele său. Această primă ediţie s-a deschis în prezenţa Excelenţei Sale Ambasadorul Canadei la Bucureşti cu nominalizatul la Oscaruri „Domnul Lazhar”, care îţi face poftă să te întorci la şcoală, ca şcolar sau profesor, cu condiţia să existe asemenea dascăli. Şi încă ceva: dacă nu ştiaţi, arţarul creşte chiar şi în România. Nu ştiu dacă se poate face şi sirop…