INTERVIU Narcisa Suciu: „Am pierdut-o pe mama când aveam 17 ani. Tata s-a simţit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei mele întâlniri cu ea“

Narcisa Suciu (43 de ani) a vorbit la „Pastila de Motivaţie“ despre pierderea mamei la 17 ani, despre experienţele prin care a trecut ca mamă singură, cum şi-a cunoscut soţul şi decizia de a se muta în Finlanda. Ea ne-a mărturisit şi că revine cu plăcere de fiecare dată când este chemată să cânte în ţară.

A venit pe fugă la interviu. Deşi s-a întors la sfârşitul lunii noiembrie în ţară, aproape zilnic are interviuri şi este chemată să cânte în diferite locuri. „Când am plecat îmi imaginam că n-o să-şi mai amintească nimeni de mine, că nu o să mă mai asculte nimeni. Eram împăcată cu gândul“, ne-a spus Narcisa încă de la începutul interviului. 

Deşi locuieşte de mai mulţi ani în Finlanda, distanţa nu o împiedică să revină în ţară de fiecare dată când este chemată de oamenii care îi iubesc muzica. A învăţat să colinde în corul bisericii la care bunicul era preot. Tot acesta i-a spus că dacă nu se bucură de darul vocii primite, cântându-le oamenilor, acesta îi va fi luat.

Adevărul: Când te reîntorci în România eşti des chemată la cântări şi interviuri.

Narcisa Suciu: Asta mă bucură, înseamnă că nu m-aţi uitat. Eu aşa îmi imaginam când am plecat, că nu o să-şi amintească nimeni să mă mai asculte. Eram împăcată cu gândul ăsta. Nu s-a întâmplat cum mă aşteptam.

Cum îi simţi pe români când te reîntorci în ţară?

E ca şi când n-aş fi plecat niciodată. Sunt oameni care-mi scriu şi mă întreabă de ce nu mai apar la televizor. Dar când vin să le cânt îi simt ca şi când n-aş fi plecat niciodată.

Ai avut momente în care să regreţi că nu ai rămas în România pentru a-ţi continua cariera?

Nu-mi doream mai mult. În acel moment nu-mi imaginam ce aş fi putut face mai mult. Eu nu am cântat niciodată ca să ajung la televizor sau ca să mă cunoască lumea. Am cântat pentru că asta fac de când mă ştiu.

Am învăţat să cânt colinde în corul bisericii    

Cum era Crăciunul în copilăria ta?

Nu eram ceea ce se poate numi un copil cuminte. De-a lungul a şase ierni la rând mi-am rupt mâna dreaptă. Apoi îmi alegeam gaşca de colindători şi făceam bani care să ne ajungă până la Paşte. Mergeam la ai noştri, eu am locuit într-un bloc, lângă gara din Baia Mare, care avea 36 de scări. Niciodată nu se încuiau uşile. Apoi, mai erau sărbătorile petrecute la Oradea. Bunicul meu era preot. Acolo am învăţat să cânt colinde, în corul bisericii. Mă băgam şi eu între ei, chiar dacă nu întotdeauna eram binevenită. După ce am învăţat colindele începuseră să se bazeze şi pe mine. Era fain.

Găteai împreună cu mama ta de sărbători?

Din păcate am pierdut-o pe mama când aveam 17 ani. Ea a fost o bună bucată de vreme bolnavă. Câtă vreme a fost sănătoasă, noi nu făceam nimic în casă, făcea absolut tot. Cred că în ultimii 20 de ani de viaţă nu a dormit mai mult de 4 ore pe noapte. Noi nu ştiam de unde se cumpără sau cât costă pâinea. Erau rândurile celebre la lapte, unde mergeam toţi din bloc, doar ca să ne întâlnim. Dar cam atât făceam.

Tata s-a simţit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei mele întâlniri cu mama

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu mama ta?

Am puţine amintiri cu mama, deşi nu eram chiar mică atunci când a plecat. Aveam 17 ani, greu îmi mai amintesc. Creierul nostru este făcut să nu ne lase să o luăm razna, să nu suferim prea tare. Blochează anumite amintiri. Îmi zicea Narcela dacă eram bună, iar când eram rea doar se uita într-un anumit fel. Atunci aş fi preferat să mă bată, să mă pedepsească, orice. Nu o făcea, noi nu am fost niciodată bătuţi. Când se uita aşa la mine, îi spuneam: hai, te rog eu, dă-mi o palmă! Fă-mi orice dar nu te mai uita aşa. 

În ce momente importante din viaţă ţi-a lipsit cel mai mult prezenţa mamei?

Până la naşterea Dariei eu nu văzusem niciodată un nou-născut. Citisem cărţi de specialitate şi, la un moment dat, am dat peste partea în care scria că trebuie să-i cadă buricul. Eu habar nu aveam, cum adică să-i cadă buricul? Chair nu ştiam absolut nimic. M-ar fi ajutat mult să fie mama lângă mine. Cel mai rău mi-a părut că nu ne-am putut lua rămas bun. Chiar în săptămâna în care ea s-a dus, era la şcoală cerc profesoral. Ea era în Oradea, la spital. Pentru că vineri am avut liber, am vrut să mă urc în tren şi să merg să o văd. Taică-miu mi-a zis să nu mă duc, să ţin banii pentru că oricum luni se întoarce acasă. Duminică s-a dus. Tata s-a simţit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei noastre întâlniri.

I-ai reproşat vreodată acest lucru?

O, da. Am făcut greşeala asta. După o vreme, după nu ştiu câţi ani, când ne-a zis că poate ar fi potrivit pentru toţi cei din casă să apară o nouă femeie în viaţa lui, i-am spus că peste cadavrul meu. Şi el, pentru că eram singura lui fată, m-a ascultat. A rămas singur până s-a dus. Cu mintea de acum îmi dau seama că a fost o foarte mare greşeală. Atunci atât am putut. Câteodată mă gândesc că poate ar fi trăit mai mult, calitatea vieţii lui ar fi fost alta.

S-a supărat pe tine că ai făcut-o pe Daria la 23 de ani?

Nu, şi nici nu îmi era frică de el. Frică îmi era de bunicul din partea mamei, cel care era preot. Mă gândeam ce o să zică atunci când o să mă întâlnească. Eram nemăritată, îţi dai seama. Când ne-am întâlnit i-am zis: „No, spune, zi-le toate“. Şi el s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Ce să spun? Ai făcut cel mai bine, nu puteai să iei o decizie mai bună“. I-o pupat Dariei tălpile şi atunci mi-am zis: gata, acum sunt bine. Bunicul era un om special, era genul ăla de preot la care îţi doreai să mergi. La el era mereu casa plină.

Daria, fiica Narcisei Suciu

Care este cea mai importantă lecţie de viaţă pe care ai învăţat-o de la el?

Îmi amintesc că mi-a zis într-o zi: „Ştii că treaba asta cu cântatul nu este aşa, întâmplătoare. Că poţi să cânţi şi să bucuri oamenii îţi creează o obligaţie. Dacă nu faci lucrul ăsta o să ţi se ia darul“. Şi este adevărat, fiecare avem un dar special. Dacă schimbăm viaţa cuiva sau măcar mişcăm un singur om, înseamnă că ne-am făcut treaba.

Şi tot nu crezi că trebuia să rămâi şi să le cânţi mai des românilor?

Atâta vreme cât cineva mă chemă să cânt, eu vin. Niciodată nu am crezut că o să mă mut din ţară. Eu fusesem în toată diaspora în turneu, m-am întâlnit cu români peste tot în lume. Tot timpul când mă întorceam îmi ziceam: oamenii ăştia nu sunt fericiţi niciunii pe unde am fost, tuturor le e dor de casă. Nu cred că trebuie să pleci din ţară dacă Dumnezeu te-a trimis aici. Cred asta în continuare, însă, dacă Dumnezeu aranjează lucrurile astfel încât să pleci într-un loc pentru o vreme, înseamnă că ai o treabă şi acolo.

Prima dată când am ajuns în aeroport şi m-am uitat în jur, toată lumea avea culoarea mea. Cumva m-am simţit acasă

Cum a fost adaptarea în Finlanda?

A durat un pic până am învăţat că dacă îţi e frig, te îmbraci bine. Nu există „prea frig“, există haine proaste. Cel mai fain a fost momentul în care mi-am dat seama că sunt tratată ca un om, fără să fiu aia de la televizor. Prima dată când am ajuns în aeroport şi m-am uitat în jur, toată lumea avea culoarea mea. Cumva m-am simţit acasă. Era pentru prima dată când nu aveam pielea prea albă, părul prea creţ.

În copilăriei ţi se părea că eşti diferită faţă de ceilalţi?

Nu mi se părea, chiar eram foarte diferită de toată lumea. Era un fel de complex. Îmi era ruşine să mă prezint. Dar tot ce părea complex în copilărie a ajuns să reprezinte un atu mai târziu. Faptul că arăt aşa, că am părul aşa, m-a ajutat. Dacă m-ai văzut la televizor o dată, sigur m-ai ţinut minte datorită acestor aspecte. 

Cum ai depăşit complexul din copilărie, cum ţi-ai dat seama că toţi suntem unici şi frumoşi în felul nostru?

Cred că de lucrul ăsta mi-am dat seama foarte târziu. Mi-am zis: din momentul ăsta, ori eu, ori voi. M-am hotărât să nu mă las împinsă mai încolo sau călcată în picioare, să accept faptul că la diplomaţie sunt zero şi că dacă am ceva de spus o să-ţi spun. Iar asta cu unicitatea cred că am descoperit-o foarte târziu, când l-am întâlnit pe soţul meu, el e antropolog. Într-o zi mi-a zis: „Tu îţi dai seama cât eşti de specială? Roşcaţi în lume sunt doar 0,4, roşcaţi creţi sunt 0,2 şi, în general, cei care au aceste două caracteristici nu au ochii albaştri“. Atunci am zis: Da, are dreptate omul ăsta. A făcut şcoală, ştie despre ce vorbeşte. Atunci mi-am dat seama că este foarte simplu să accept că asta sunt.

Nu am avut multe relaţii, întotdeauna eram distantă şi foarte rece

Cum de ţi-ai găsit partener tocmai la capătul pământului?

Aşa trebuia să fie, nu ştiu. Ne-am întâlnit în realitatea virtuală, în second life. Mi s-a părut cel mai potrivit loc să cunosc pe cineva care să nu mă lase să am niciun fel de îndoială în privinţa interesului pentru mine. Când cunoşteam pe cineva, întotdeauna mă întrebam dacă chiar mă place pe mine sau că sunt aia de la televizor. Niciodată nu eram sigură. Am fost întotdeauna foarte circumspectă, motiv pentru care nici nu am avut multe relaţii. Întotdeauna eram distantă şi foarte rece. El, în second life, era îmbrăcat în vampir. I-am spus că eu sunt născută în Transilvania, nu are cum să mă sperie. Aşa am început să vorbim. Pentru că nu mai aveam 20 de ani niciunul, am făcut o înţelegere foarte clară de la început. El a zis că vrea să se însoare, dar eu nu voiam să mă mărit. N-am vrut când eram gravidă, de ce aş fi vrut atunci? Aveam casă, maşină, copil.  Aveam treaba mea, n-avea ce să-mi ofere. Şi mi-a promis 30 de ani de linişte, după 30 de ani destul de grei. Şi am acceptat.

De ce nu aţi ales România, cum te-a convins să te muţi în Finlanda?

Era foarte simplu. Eu o aveam pe Daria, era în calasa a V-a. Logic era să o duc la cel mai bun sistem de învăţământ din lume. Pe de altă parte, părinţii lui încă trăiesc. Era normal să stăm cât mai aproape de ei posibil, ai mei nu mai sunt. În plus, e uşor să te acomodezi cu binele. Pentru noi era uşor să ne mutăm acolo, lui i-ar fi fost dificil să se adapteze aici. Este foarte diferit faţă de felul în care a crescut şi cum este învăţat. Îţi dau un singur exemplu: după ce am cumprat casa, în 30 de secunde ne-am făcut contractul la electricitate. Fără contract de casă, vânzare-cumpărare şi mai ştiu eu ce. Ne-a trebuit doar CNP-ul. Cred că i-ar fi fost foarte greu să se acomodeze aici.