INTERVIU Dragoş Bucurenci: „M-a marcat povestea generalului Vasile Milea, mai ales că la înmormântarea lui l-am văzut pe bunicul plângând“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dragoş Bucurenci, care a împlinit ieri 35 de ani, a vorbit într-un interviu pentru ziarul „Adevărul“ despre rolul de prezentator al celui mai aşteptat show de la Pro TV, „Supravieţuitorul“, şi-a exprimat poziţia în legătură cu examenul subscripţiei publice pentru Cuminţenia Pământului, şi-a povestit copilăria şi a rememorat momentele-cheie din timpul regimului comunist.

Dragoş Bucurenci revine în televiziune şi e mândru că o face cu „Supravieţuitorul“, o emisiune de-a dreptul captivantă. La fel sunt şi felul de a fi şi de a vorbi ale lui Dragoş, cred că ai putea să-l asculţi povestind ore în şir fără a te plictisi nici măcar un moment. Eu nu am făcut-o în cele peste 60 de minute. Cel mai mult mi-a plăcut capitolul „Copilărie“. Despre cum bunicii îi luau, pe el şi pe sora lui, cu Oltcit-ul lor de la serbarea şcolară şi îi duceau la Lereşti, la poalele Munţilor Iezer. Despre cum, copil fiind, nu-i plăcea deloc Bucureştiul comunist, foarte gri şi cenuşiu - „Imaginea cea mai reprezentativă era crematoriul din Parcul Tineretului, care scotea din când în când fum pe horn deasupra unui parc în care, teoretic, noi trebuia să ne jucăm şi să ne distrăm“ -, iar acum este îndrăgostit de Capitală.

Revoluţia a trăit-o în satul în care s-a născut Generalul Vasile Milea, a cărui poveste l-a fascinat de-a lungul timpului. Privind în urmă, crede că e un mare privilegiu să te naşti într-o dictatură şi, brusc, să te trezeşti din coşmar cum a făcut-o el, la 8 ani, când toată viaţa te aşteaptă. „Părinţii mei, de exemplu, nu au avut acest privilegiu, iar bunicii mei nici atât, ei s-au trezit prea târziu din coşmarul ăsta“, spune Dragoş cu un regret neputincios.

Dragoş Bucurenci este suma ciocnirii a două lumi: bunicul Fănică, din partea tatălui, deţinut politic pentru că a avut un vis – să construiască piste de aterizare pentru americanii care aveau să-i salveze de comunism , şi bunica din partea mamei, provenită dintr-o familie săracă din sudul Moldovei şi care, deşi a văzut toate relele regimului, a fost conştientă că fără venirea comuniştilor la putere nu ar fi făcut niciodată facultate. „M-au ajutat mult poveştile amândurora să am mai multă înţelegere şi să învăţ să nu mai văd lucrurile în alb şi negru.“

Dragoş Bucurenci pare un om care a fugit de copilărie (la 6 ani ştia să scrie, la 10-11 ani citea despre experimentul Piteşti şi despre metodele de exterminare de la Canal, a renunţat la facultate pentru a se angaja) pentru a ajunge om mare. Şi a ajuns. Şi nu doar la propriu. 

„Supravieţuitorul“ Dragoş Bucurenci

„Adevărul“: Cum a venit propunerea de a prezenta „Supravieţuitorul“?

Dragoş Bucurenci: A venit ca o surpriză. Am primit un telefon, am fost invitat să mă văd cu talent managerul din Pro TV, care a început să-mi povestească despre show şi în timp ce îmi povestea eu am crezut că vrea să îmi propună să particip în calitate de concurent şi mă pregăteam să-l refuz politicos, într-un fel în care să nu-l supăr. (Râde) Când mi-a propus să dau un casting pentru postul de moderator, am acceptat imediat, pentru că este exact genul de emisiune pe care mi-aş fi dorit să o prezint.

De ce spui că a fost o surpriză?

A fost o surpriză pentru că toată lumea cred că s-a gândit că nu eram în rândul suspecţilor obişnuiţi pentru această emisiune. Eu m-am bucurat foarte tare că a fost o decizie luată prin casting. După casting, decizia a fost în favoarea mea şi asta m-a motivat foarte mult, pentru că dacă mai aveam dubii legate de compatibilitatea cu formatul, de cât de bine mă potrivesc, de cât de bine pot să livrez, acestea au dispărut, m-a ajutat încrederea producătorilor.

E dificil acest rol de prezentator?

Prezentatorul „Supravieţuitorul“ trebuie să întruchipeze mai multe persoane, pentru că ai un prezentator pur, ai un fel de comentator de sport în cazul probelor de recompensă şi imunitate, ai un moderator de talk show la Consiliul tribal şi trebuie cumva să îi îmbini pe toţi trei.

Ai văzut înainte emisiunile din afară?

Ştiam formatul american şi fireşte că, înainte să mă duc la casting, am văzut un sezon, lucru care m-a ajutat să intru bine în rol, pentru că după părerea mea Jeff Probst întruchipează cel mai bine acest rol, dar m-a şi motivat.

Este o emisiune extrem de captivantă. Ştiu că era o perioadă foarte aglomerată din viaţa mea când a venit oferta şi mă uitam la emisiune dimineaţa, la micul dejun, pentru că era singurul fel în care puteam să o urmăresc, şi nu mai îmi puteam desprinde ochii de la ecran. Cred că asta o să se întâmple şi cu telespectatorii români după primele episoade şi după ce încep să cunoască personajele, după ce vor începe să se ataşeze de ele. Emisiunea creează dependenţă şi pe acest aspect cred că se bazează succesul formatului în atâtea ţări şi pe atâtea pieţe.

Pe mine ce m-a convins că show-ul va avea succes este tocmai transformarea personajelor, faptul că nu am avut foarte multe personaje liniare, nespectaculoase. Cu aproape toţi s-a petrecut la un moment dat o schimbare, o dezvăluire de caracter Dragoş Bucurenci

Tu te-ai ataşat de vreun concurent?

Cred că toată lumea din echipă s-a ataşat de unul sau de mai mulţi concurenţi în timpul producţiei, chiar dacă nu există interacţiune directă cu ei decât din partea mea, în timpul probelor şi al Consiliului tribal. Dar eu unul sunt convins că în momentul în care mă voi uita la emisiune, lucrurile se  vor schimba, mi se vor schimba preferinţele. Ceea ce s-a întâmplat este că, de fapt, oamenii s-au transformat, aşa încât s-a putut întâmpla ca personaje care îţi plăceau în prima zi de emisiune să nu-ţi mai placă foarte mult pe parcurs, iar altele, care nu păreau interesante la început, să devină personaje preferate. Pe mine ce m-a convins că show-ul va avea succes este tocmai transformarea acestor personaje, faptul că nu am avut foarte multe personaje liniare, nespectaculoase. Cu aproape toţi s-a petrecut la un moment dat o schimbare, o dezvăluire de caracter.

„Asta e televiziunea!“

Ce ai învăţat din această experienţă? Te-a schimbat în vreun fel?

Cred că toate experienţele de viaţă te schimbă, dacă alegi să înveţi ceva din ele. La „Supravieţuitorul“ eu am reînvăţat un număr de lecţii. A fost instructiv să văd că nu întotdeauna caracterul este cel care îţi asigură succesul în viaţă şi că norocul joacă un rol atât de important în toate deciziile noastre. Mie mi se pare că cele 44 de zile petrecute în Filipine au fost ca un distilat de viaţă, ca o generaţie, ca 30 de ani din viaţa unui om comprimaţi în 44 de zile, crescând, maturizându-se, schimbându-se, având conflicte, împăcându-se, iertând, încheind într-un fel toată povestea asta. Aproape toate lecţiile pe care le-am văzut acolo sunt lecţii de viaţă, adică nu-i nimic artificial, asta mi s-a părut foarte interesant. Pur şi simplu nişte procese care în viaţă se întâmplă foarte lent, acolo au fost catalizate şi s-au întâmplat foarte repede, foarte accelerat. Au fost trădări, iubiri, împăcări. 44 de zile, aparent, nu-i o perioadă lungă, dar ăsta e meritul formatului - îi pune pe oameni în situaţii extreme şi îi face să se dezvăluie şi să evolueze în felul acesta.

Altfel, am învăţat şi nişte lecţii personale. Mie îmi place foarte mult să călătoresc şi îmi place natura, dar aveam nişte limite ale traiului în natură şi mi-am dat seama că nu le mai am. După 44 de zile în Filipine, am fost în Tanzania şi am dormit în savană şi mi-am dat seama că nu mai am spaima aia de insecte, de jivine, de lighioane. Mă informez, aflu ce e periculos şi ce nu, ce trebuie să fac ca să evit lucrurile periculoase, pentru că am învăţat că riscul în astfel de spaţii deschise trebuie gestionat, că nu trebuie să-l laşi să te înfricoşeze. Foarte mulţi oameni care ajung în Filipine sun terorizaţi de şerpii wala-wala şi, într-adevăr, sunt foarte periculoşi pentru că muşcătura lor este letală, dar dacă realizezi că pe cât sunt de periculoşi, pe atât sunt şi de evidenţi din cauza coloristicii, înveţi că trebuie să te uiţi foarte atent prin apă şi că ei nu te vor ataca dacă tu nu te vei duce peste ei. Cred că asta a fost lecţia cea mai importantă, că trebuie să gestionez riscul.

image

Am înţeles că pentru concurenţi a fost extrem de dificil, dar cum a fost pentru tine?

A fost foarte greu la filmări şi e ceva care, din păcate, acum că am văzut primul episod, nu se vede la televizor. Telespectatorii, spre exemplu, vor fi scutiţi de experienţa climei, pentru că nu poţi să redai în sufrageria unui român o temperatură de 40 de grade, cu umiditate de 95%, în care trebuie să filmezi, nu eşti acolo să te distrezi, să faci plajă, eşti acolo ca să lucrezi, iar lucrul în astfel de condiţii este o experienţă crâncenă. În plus, noi, toţi cei din echipă, eram acolo să filmăm, însă concurenţii erau acolo pentru a se lupta pentru un premiu extrem de important, care pentru unii putea face diferenţa între viaţă şi moarte în vieţile lor de familie. Cred că pentru ei a fost şi mai dificil, să participe la acele probe extrem de solicitante în acele condiţii de climă, dar asta e foarte greu să vezi pe ecran. Ceea ce vezi sunt nişte peisaje tropicale, nişte oameni bronzaţi, care arată foarte bine. Sigur, dacă ştii să te uiţi după nişte indicii, începi să te prinzi de faptul că foarte mulţi concurenţi sunt încruntaţi din cauză că soarele era orbitor. Când soarele se reflectă în nisipul acela perfect de pe plajă este cu atât mai greu de îndurat. Apoi, era aproape imposibil să ţii o haină uscată pe tine, pentru că transpiraţia era un proces continuu, în valuri. Am avut una dintre filmări pe un tăpşan de pe un deal, unde nu mai bătea niciun fel de briză, iar senzaţia tuturor era că suntem într-o saună. Nu ştiu dacă îşi poate imagina cineva o saună în aer liber. Nu te puteai ascunde.

Care este momentul care ţi-a rămas întipărit în minte cel mai bine?

Unul dintre momentele de care îmi aduc cel mai bine aminte, nu pot să-l descriu în detaliu pentru că nu pot vinde momente din emisiune, este acela când în timpul unei întâlniri extrem de emoţionante între triburi, aveau lacrimi în ochi nu numai concurenţii, ci şi membrii echipei. Şi nu doar regizorul, scenaristul, operatorul, dar şi oamenii care ne ajutau. Stăteau sub un palmier şi îi vedeai cum îşi ştergeau lacirmile. Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când am încheiat ziua respectivă de filmări, eu m-am întors spre producătoare şi i-am spus: „Asta e televiziunea!“ În momentul în care ai o asemenea reacţie de la oamenii de pe platou, ţi-e limpede că asta va fi şi reacţia în casele oamenilor, că ai reuşit să obţii acea emoţie absolut autentică, de care nimeni nu se mai îndoieşte că e reală.

Cred că spaima mea cea mai mare era că, inevitabil, Supravieţuitorul va fi comparat de către fani şi cunoscători cu formatul american care este, să fim bine înţeleşi, la un standard foarte înalt, este foarte greu să te compari cu aşa ceva. Şi totuşi eu, după ce am văzut primul episod, cred că suntem fără niciun fel de probleme în aceeaşi ligă Dragoş Bucurenci

Cât de mult te-ai implicat în experienţa concurenţilor?

Rolul moderatorului este de a fi un arbitru şi în acelaşi timp un antrenor, în sensul că el trebuie să-i şi încurajeze pe concurenţi, care trebuie, nu de puţine ori, să-şi depăşească limitele. Dar mai presus de rolul acesta de antrenor este cel de arbitru. Singurul moment în care eu m-am implicat în conflicte şi a fost de datoria mea să o fac a fost în timpul Consiliului tribal, acea discuţie la care unul dintre triburi vine o dată la câteva zile tocmai pentru a-şi expune şi a rezolva problemele, iar rolul meu acolo este strict de moderator, eu nu pot să iau partea nimănui. Chiar şi dacă omeneşte se va fi întâmplat să am o opinie sau să am o naturală şi firească înţelegere pentru un concurent sau altul, eu sper că nu s-a văzut niciodată, pentru că e important ca toţi concurenţii să te perceapă ca fiind neutru şi imparţial, pentru că asta înseamnă să fii arbitru. Asta e o lecţie pe care Jeff Probst o predă foarte bine şi o lecţie pe care toţi moderatorii acestui format încearcă să o înveţe. Acum nu spun că mi-a ieşit la perfecţie, când o să mă uit o să trag şi eu concluziile, dar cel puţin asta am încercat să fac.

Spuneai că ai văzut deja primul episod. Eşti mulţumit?

Sunt foarte mulţumit de ce am văzut până acum, arată foarte bine. Cred că spaima mea cea mai mare era că, inevitabil, va fi comparat de către fani şi cunoscători cu formatul american care este, să fim bine înţeleşi, la un standard foarte înalt. Americanii îl fac de 15 ani, au realizat 30 de sezoane, au un buget de milioane de dolari pentru fiecare sezon, este foarte greu să te compari cu aşa ceva. Şi totuşi eu, după ce am văzut primul episod, cred că suntem fără niciun fel de probleme în aceeaşi ligă. Pentru mine asta e marea satisfacţie, pentru că mi-am dorit ca atunci când revin în televiziune, şi ăsta e motivul pentru care am întârizat atât de mult, să o fac în cadrul unui format de calitate şi la canalul potrivit. Mă bucur că s-a putut întâmpla.

„Piaţa media este reflexia perfectă a consumatorilor“

Iulian Comănescu felicita ideea Pro-ului de a te alege pe tine în rolul prezentatorului, având în vedere piaţa divertismentului din România. Tu ce părere ai despre programele TV de azi?

Eu am spus întotdeauna că piaţa media este reflexia perfectă a consumatorilor. Eu nu am fost niciodată de acord cu cei care spun că televiziunile sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă în cultura populară din România. Eu cred că televiziunile sunt întodeauna reflexia culturii populare. Şi cred foarte tare că de mai mulţi ani se vede limpede că există un public de calitate în România care îşi doreşte divertisment de calitate. Avem formate ca „Vocea României“ şi „Românii au talent“, unde ceea ce vedem sunt modele pozitive de oameni care îşi urmează pasiunile, de oameni care se transformă, de oameni frumoşi şi talentaţi pe care o ţară întreagă îi aplaudă. Că pe lângă asta avem şi foarte multe fustiţe ridicate, foarte multă incultură, e firesc, România nu e o ţară perfectă, e o ţară ca toate celelalte în care există toate tipurile de gusturi şi toate tipurile de preferinţe. Eu mă bucur foarte tare că acest gen de formate, pe care eu le numesc quality, în rândul formatelor de divertisment,  au succes, continuă să facă rating şi continuă să prolifereze, pentru că Supravieţuitorul este la rândul lui un format quality, iar faptul că Pro TV a avut curajul să intre cu el pe piaţă şi chiar să-l facă purtătorul de lance în  toamna asta spune ceva nu numai despre curajul celor de la Pro TV, ci şi despre calitatea publicului din România. Înseamnă că publicul din România este pregătit sau că cel puţin dă semnale că ar fi pregătit pentru un astfel de format, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător.

Un alt subiect intens dezbătut este achiziţionarea operei lui Brâncuşi, Cuminţenia Pământului. Ţi-am citit textul de pe blog referitor la campanie. Spuneai că ţi-e puţin teamă de eticheta „al nostru“.

Noi am trăit 50 de ani într-un stat în care tot ce era al statului nu era al nostru şi toată lumea se simţea îndreptăţită să fure de la stat. Acum trebuie să reînvăţăm că ce este al statului e şi al nostru şi că ce e al nostru, e al fiecăruia dintre noi, iar în momentul în care arunci o hârtie pe jos, furi ceva din calitatea mediului a tuturor celorlalţi, deci şi a ta. Că atunci când refuzi să foloseşti mijloace de transport mai puţin poluante, îţi faci şi ţie rău, cum îi faci şi copilului tău, cum le faci şi părinţilor tăi. Că atunci când distrugi cea mai importantă bogăţie naturală a României, pădurile, de fapt, îţi distrugi singurul viitor la care mai aveai dreptul la pensie - sănătatea. Lucrurile astea noi trebuie să le reînvăţam, de aceea am spus că mi-e frică de „Brâncuşi e al nostru“ şi că prefer sintagma „Brâncuşi e al meu“, prefer să am o relaţie individuală cu marii români care reprezintă spiritualitatea acestui popor decât să am o relaţie colectivă prin intermediul poporului. Noi mai avem foarte mult până să învăţăm cum e cu colectivitatea, cu comunitatea, nici nu-i putem spune „colectivitate“ pentru că părinţilor noştri le aduce aminte de „Colectivă“, de cooperativa agricolă din comunism şi asta îi face să privească ideea cu suspiciune.

Merităm Cuminţenia Pământului. În perspectivă istorică, 11 milioane de euro nu este o sumă foarte mare. Sunt în acest moment în puşcărie oameni care fac câţiva ani de închisoare pentru furturi de sume mult mai mari Dragoş Bucurenci

Crezi că merită poporul român această operă?

Sigur că merităm Cuminţenia Pământului, e o mică reparaţie până la urmă, absolut orice putem să salvăm din opera acestor nu foarte mulţi artişti de renume şi de talie internaţională cred că merită recuperat. În perspectivă istorică, 11 milioane de euro nu este o sumă foarte mare. Sunt în acest moment în puşcărie oameni care fac câţiva ani de închisoare pentru furturi de sume mult mai mari. Deci 11 milioane pentru statul român ca să păstreze această operă a lui Brâncuşi, după ce toată moştenirea lui este la Paris şi la New York, cred că merită.

Dacă mă întrebi dacă merităm din punct de vedere moral, răspund afirmativ şi aici, chiar dacă în trecut am spus că statul român are o ruşine istorică de a fi refuzat moştenirea lui Brâncuşi atunci când i s-a oferit pe gratis. Dar acela era statul român totalitar, statul român comunist, Academia Republicii Populare Române, cred că statul român contemporan asumându-şi acea greşeală şi cerându-şi iertare în mod simbolic prin această achiziţie, arată că s-a maturizat şi că a învăţat din greşelile trecutului. Astăzi suntem un stat liber, democratic, care poate să se împace cu moştenirea lui Brâncuşi, să recunoască că a făcut o greşeală catastrofală când l-a refuzat şi să încerce să recupereze aceste câteva opere, la care încă mai avem dreptul de preemţiune.

image

„România nu are o cultură a filantropiei individuale“

Cum ţi s-a părut ideea Ministerului Culturii de a face subscripţie publică?

Cred că a fost o idee foarte bună, dar şi foarte riscantă. Mie, având experienţă în strângerea de fonduri în zona de caritate, mi s-a părut o sumă enormă. Ştiu care sunt posibilităţile românilor în ceea ce priveşte donaţiile. Chiar şi un milion de euro mi s-ar fi părut foarte mult, dar un milion mi s-ar fi părut rezonabil să-ţi asumi că poţi strânge. În orice caz, suma totală a donaţiilor de până acum mi se pare foarte bună pentru posibilităţile României. Noi nu avem o cultură a carităţii, o cultură a donaţiei, a filantropiei individuale şi atunci venim pe acest deşert şi încercăm să construim o oază. Mi-a plăcut ideea pentru că mi-a plăcut conceptul de a-i pune tocmai pe patriotarzii care s-au bătut cu pumnul în piept că Brâncuşi e al nostru să pună banii pe masă.

E un examen la care eu ţin foarte tare, tocmai că vin şi din zona societăţii civile. Îţ pasă de păduri? Ce ai făcut pentru asta? Lasă că ai scris pe Facebook, lasă că ai dat Like la o cauză, când te-ai dus să plantezi un puiet ultima dată, câţi bani dai pe lună asociaţiilor ecologice? Te interesează soarta copiilor fără adăpost? Te intetresează soarta copiilor din instituţii? Când ai fost ultima dată să întrebi o organizaţie care se ocupă de soarta acestor copii de ce are nevoie? Şi de cele mai multe ori, aceste organizaţii au nevoie de bani, pentru că banii pun lucrurile în mişcare. În tot Occidentul există această cultură a zeciuielii, fiecare cetăţean încearcă să cheltuiască un procent de până la 10% din veniturile sale lunare pentru cauzele sociale în care crede. În România nu avem această obişnuinţă. Dar mai ales când vine vorba de cultură apare această vorbărie goală, ne batem în piept, cerem să se facă, să se ia atitudine, dar când vine vorba de bani, nu vrem să dăm bani. Nu ne place că se scumpesc biletele la teatru, deşi sunt mult mai ieftine decât în alte ţări, nu ne place că trebuie să dăm bani să vedem o expoziţie, nu ne place să dăm bani să mergem la un festival de film, dar vrem cultură. Ori campania asta a fost tocmai un examen şi un fel de a-i forţa pe oameni să voteze cu banii lor ce vor de fapt să facă statul român cu moştenirea lui Brâncuşi.

Mi-a plăcut ideea subscripţiei publice pentru că mi-a plăcut conceptul de a-i pune tocmai pe patriotarzii care s-au bătut cu pumnul în piept că Brâncuşi e al nostru să pună banii pe masă. Mai ales când vine vorba de cultură apare această vorbărie goală, ne batem în piept, cerem să se facă, să se ia atitudine, dar când vine vorba de bani, nu vrem să dăm bani Dragoş Bucurenci

Crezi că vom pica acest examen?

Nu cred că o să-l picăm, pentru că eu cred că prin amploarea campaniei şi prin faptul că toată lumea vorbeşte de Brâncuşi şi de Cuminţenia Pământului, deja s-a atins un subiect foarte important. Erau foarte mulţi români care nu-l asociau pe Brâncuşi decât cu Coloana Infinitului, ceea ce este o tristeţe, o nesfârşită tristeţe. Brâncuşi este mult mai mult decât ansamblul Eroilor de la Târgu Jiu şi numai faptul că şi-au dat seama că în această ţară s-a născut un sculpor de talie mondială, care a influenţat şi chiar a dat tonul modernismului în întreaga lume este mare lucru. Este chiar mare lucru.

Uite, sunt oameni care se împotrivesc achiziţionării sculpturii argumentând că România are alte priorităţi: spitale performante, şcoli, etc. E corect modul acesta de a privi lucrurile? Se anulează aceste lucruri oare?

Deşi nu sunt un om religios, o să răspund cu două citate din Scriptură. Când Iuda i-a reproşat Mariei Magdalena că a dat 30 de arginţi pe uleiul cu care i-a spălat picioarele şi că ar fi putut să dea acei bani săracilor, Isus i-a spus: „Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi.“ Şi tot Isus a spus că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci şi cu tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Şi eu cred că o ţară are nevoie în egală măsură de spitale performante, de şcoli în care să crească oamenii mari şi de repere culturale care să o inspire şi care să o facă să devină mai bună şi Brâncuşi este un astfel de reper.

Sunt foarte multe lucruri de care o ţară are nevoie, iar arta guvernării este abilitatea de a naviga între priorităţi. Dar niciodată nu e un fel bun de a pune problema întrebându-ne de ce să dăm bani acolo şi nu acolo, întrebarea ar trebui cât să dăm într-un loc şi cât într-altul, cât pentru pâine, cât pentru trup şi cât pentru suflet.

Eu cred că o ţară are nevoie în egală măsură de spitale performante, de şcoli în care să crească oamenii mari şi de repere culturale care să o inspire şi care să o facă să devină mai bună şi Brâncuşi este un astfel de reper Dragoş Bucurenci

Copilăria în satul generalului Milea şi privilegiul de a te naşte în dictatură

Dragoş, te-ai născut la Bucureşti. Ştiu că vacanţele ţi le petreceai la ţară, la Lereşti. Dar cum ţi-a fost copilăria printre betoane?

Da, eu şi cu sora mea ne-am petrecut toate verile din copilărie la ţară. Buncii ne luau cu Oltcit-ul lor de la serbarea şcolară şi ne duceau la Lereşti, care e la poalele Munţilor Iezer, lângă Câmpulung Muscel, şi acolo stăteam toată vara. Am avut un amestec de copilărie de orăşean pur-sânge, pentru că în timpul anului eram la Bucureşti, oraşul cel mai reprezentativ pentru ce înseamnă viaţă urbană, dar în acelaşi timp verile trăiam ca un copil de la sat, toţi tovarăşii mei de joacă erau din Lereşti. Aşa cred că mi s-a format gustul pentru drumeţii pentru că asta făceam când eram mici, ne duceam pe dealuri, ne duceam pe munte, după ciuperci, după zmeură. Ne duceam la scăldat în Râul Târgului. Am avut o copilărie foarte rurală. 

Când eram mic, Bucureştiul nu mi-a plăcut de niciun fel, pentru că Bucureştiul comunist era foarte gri şi cenuşiu sau cel puţin aşa mi-l aduc aminte. Sunt convins că avea şi culori, dar în amintirea mea Bucureştiul de dinainte de ‘89 nu are culori, este alb-negru. Imaginea cea mai reprezentativă era crematoriul din Parcul Tineretului, care scotea din când în când fum pe horn deasupra unui parc în care, teoretic, noi trebuia să ne jucăm şi să ne distrăm. După Revoluţie, crescând şi eu şi începând să descopăr oraşul, a început să-mi placă.

Acum sunt îndrăgostit de Bucureşti, îl iubesc foarte mult, şi o spun cu mâna pe inimă ca un om care a locuit şi în California şi în Belgia şi a văzut o bună parte din lume. Este un oraş, într-adevăr, spectaculos, dar trebuie să ştii cum să-l iubeşti şi cum să-l descoperi. Mi se pare că noi avem marele privilegiu de a trăi un  moment de renaştere al Bucureştiului, care începe să semene cu ce a fost Bucureştiul interbelic, acest oraş extrem de viu, în care se întâmplă mereu câte ceva, care are o viaţă de noapte extraordinară, care are o viaţă culturală foarte efervescentă, nu doar de mainstream, ci şi de underground, un oraş pentru oamenii cărora le plăcea şi ştiau să trăiască.

Revoluţia este un moment fondator, eu nu aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi şi probabil că aş duce o existenţă tragică, dacă nu ar fi exsitat Revoluţia română. Le sunt infinit recunoscător tinerilor care au ieşit atunci în stradă şi nu numai celor care şi-au pierdut viaţa, ci şi celor care au reuşit să iasă cu bine din încleştarea cu forţele regimului Dragoş Bucurenci

Cum ai trăit Revoluţia?

Aveam 8 ani la Revoluţie, îmi aduc aminte foarte bine, dar nu eram la Bucureşti, eram la Lereşti, în vacanţă. Felul în care am perceput Revoluţia a fost foarte interesant, Lereşti fiind şi satul lui Vasile Milea, care era atunci Ministrul Forţelor Armate. Generalul Milea a condus, la ordinul dictatorului, represiunea din Bucureşti din 21 decembrie, iar apoi s-a sinucis din pricina remuşcărilor, numai că în timpul Revoluţiei lucrul acesta s-a înţeles cu totul altfel. S-a crezut că el a refuzat să tragă în manifestanţi şi atunci a fost executat de dictator, aşa că la Lereşti, în satul lui natal, a avut loc o înmormântare cu onoruri militare, generalul Milea fiind declarat erou naţional. Cred că m-a marcat povestea asta şi din cauză că l-am văzut pe bunicul meu plângând în ziua înmormântării, lucru care m-a impresionat foarte tare, bunicul meu nu era un om care-şi arăta cu uşurinţă emoţiile. Probabil de asta m-a interesat să-i urmăresc povestea de-a lungul anilor şi, pe măsură ce au început să apară mai multe informaţii despre acele zile, cred că felul în care s-a schimbat înţelegerea poveştii generalului Milea pentru mine a semănat şi cu felul în care s-a schimbat percepţia Revoluţiei. De altfel, filmul care exprimă cel mai bine cum mă raportez eu privind Revoluţia este „Hârtia va fi albastră“, al lui Radu Muntean, această comedie tragică a erorilor.

image

Dar dincolo de asta, pentru mine Revoluţia este un moment fondator, eu nu aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi şi probabil că aş duce o existenţă tragică, dacă nu ar fi exsitat Revoluţia română. Le sunt infinit recunoscător tinerilor care au ieşit atunci în stradă şi nu numai celor care şi-au pierdut viaţa, ci şi celor care au reuşit să iasă cu bine din încleştarea cu forţele regimului. Pentru că Revoluţia nu ar fi avut succes, iar România nu ar fi astăzi o democraţie, dacă nu ar fi existat aceşti oameni care şi-au riscat propria viaţă de dragul libertăţii. Cred că e un mare privilegiu să te naşti într-o dictatură, să ajungi la vârsta la care să începi să conştientizezi un pic ce înseamnă coşmarul acesta şi apoi, dintr-o dată, să te trezeşti din acest coşmar la o vârstă la care ai toată viaţa în faţă. Părinţii mei, de exemplu, nu au avut acest privilegiu, iar bunicii mei nici atât, ei s-au trezit prea târziu din coşmarul ăsta. Faptul că eu m-am trezit când aveam doar 8 ani a însemnat totul pentru mine. Şi, deşi a fost extraordinar de grea, perioada de tranziţie a fost pentru mine o experienţă pe care nu aş da-o pentru nimic în lume. Atunci când te naşti într-o ţară dezvoltată economic, iei toate lucrurile de-a gata, dar atunci când te naşti într-o ţară în curs de dezvoltare, apuci să te bucuri de toate lucrurile pe care dezvoltarea le aduce cu ea, de la mâncare, la infrastructură şi până la dreptul şi posibilitatea de a vedea lumea, călătorind.

„La 10-11 ani citeam despre experimentul Piteşti şi despre anchetele din beciul Securităţii“

Dar erai un copil, bănuiesc că nu înţelegeai foarte bine ce se întâmplă şi ce înseamnă regimul comunist.

Fireşte că în comunism nu conştientizam coşmarul în care trăiam, dar m-a ajutat foarte mult interesul pentru istorie, după ‘89 am citit foarte mult despre ce s-a întâmplat în România sub dictatură. Îmi aduc aminte că tata era abonat la „Memoria“, care era o revistă a foştilor deţinuţi politici, şi acolo am citit la o vârstă foarte fragedă, la 10-11 ani, despre lucruri care le ridică şi astăzi părul în cap chiar şi oamenilor mari, lucruri ca experimentul Piteşti, anchetele bestiale din beciurile Securităţii, metodele de exterminare de la Canal, felul nemilos în care erau trataţi bătrânii, femeile şi chiar copiii atunci când erau consideraţi oponenţi ai regimului. Dramele individuale sunt mult mai pregnante decât genocidul în ansamblul lui. Prin poveştile supravieţuitorilor acestor drame am înţeles eu din ce lume de coşmar am scăpat. Până la 8 ani practic tot ce înţelesesem eu era că aveam un mare conducător care are grijă de fericirea noastră.

Veneam de la şcoală şi le explicam părinţilor că sunt foarte recunoscător Partidului pentru mâncarea pe care ne-o pune pe masă. La vârsta aia ei se abţineau să mă contrazică, fireşte dându-şi seama care erau pericolele de a-i spune unui copil că lucrurile nu stau chiar aşa şi că pentru mâncarea respectivă, puţină şi proastă, se stă la coadă ore în şir, că uneori noi, copiii, mâncăm, iar alţi membri ai familiei preferă să nu mănânce pentru că nu mai au ce, lucrurile astea nouă nu ni se spuneau. Toate astea le-am aflat ulterior şi sunt bucuros că am făcut efortul ăsta de documentare şi că am aflat prin ce au trecut părinţii mei şi bunicii mei, pentru că asta m-a făcut să fiu mai blând şi mai înţelegător  cu ei.

Care-i povestea familiei Bucurenci?

Sunt două familii, Bucurenci este familia mamei, familia tatălui e Radu, iar eu mi-am ales ca nume de scenă Dragoş Bucurenci, pentru că nu voiam să-mi fie abreviat numele cu trei iniţiale, cum se întâmplă în astfel de cazuri. Dar pe mine mă cheamă Dragoş Radu Bucurenci, mama nu a luat numele tatălui. Familia Radu e o familie de olteni, bunicul Fănică a fost deţinut politic la începutul regimului comunist şi asta i-a marcat toată viaţa. De partea cealaltă, dinspre mamă, bunicul a fost primul din familia lui, de ţărani lereşteni, care a terminat o facultate, şi a ajuns conferenţiar universitar, a scris manuale de chimie textilă, după care am văzut că şi acum se mai dau examenele la liceele industriale.

Bunica maternă a venit, de asemenea, dintr-o familie săracă din sudul Moldovei şi a fost foarte conştientă că fără venirea comuniştilor la putere nu ar fi făcut niciodată facultate. Pentru că asta era situaţia în România interbelică, nu era atât de idilică pe cât ne place nouă să credem. Eu cred că sunt suma acestor două moşteniri, de-o parte un bunic care a făcut puşcărie, pentru că visa să construiască piste pentru ca americanii să aterizeze şi să ne salveze de comunism, şi, de cealaltă parte, o bunică, care, deşi a văzut toate relele regimului, a crezut cu tărie că fără acest regim ea nu ar fi putut face facultate şi ăsta e un adevăr pe care eu nu i-l pot lua. M-au ajutat mult poveştile amândurora să am mai multă înţelegere şi să învăţ să nu mai văd lucrurile în alb şi negru.

Foarte preţioasă a fost lecţia pe care am învăţat-o la 18 ani, când Salvaţi Copiii m-a inclus într-un program de voluntariat. M-am dus să ţin nişte meditaţii la un cămin de copii în Bucureştii Noi şi atunci am înţeles că toate aceste diferenţe şi toate aceste inechităţi care mă sâcâiseră pe mine în anii de şcoală erau nimic pe lângă diferenţa care ne separă pe noi, clasa de mijloc, de oamenii aceştia extrem de săraci şi extrem de nenorocoşi şi cărora statul nu le dă foarte multe şanse Dragoş Bucurenci

Am fost o familie ca oricare alta, cum au fost toate familiile din comunism şi din traziţie, o familie pe care eu o numesc lower-middle-class. Tata era asistent universitar, mama - cercetător la Cantacuzino, nu câştigau foarte mult, dar nici nu erau foarte chivernisiţi, aşa că banii erau mereu o problemă. Pentru mine a fost interesant în tranziţie să descopăr lucrul acesta, că nu eram dintre cei care îşi permiteau foarte multe lucruri. În comunism era mai greu să sesizezi diferenţele de clasă, pentru că aveai doar nomenclaturiştii, care erau o castă, şi restul populaţiei, care era cam la fel de săracă în ansamblul ei. În tranziţie au început să apară clasele şi a trebuit să accept că unii dintre colegii tăi, pentru că au părinţi care au slujbe mai bune sau care muncesc mai mult sau care au recuperat o moştenire, pot să-şi facă vacanţele în străinătate, ceea ce pentru noi era exclus, noi nu ne duceam nici la mare în România. A fost o lecţie interesantă pentru mine, dar mult mai preţioasă a fost lecţia pe care am învăţat-o la 18 ani, când Salvaţi Copiii m-a inclus într-un program de voluntariat. M-am dus să ţin nişte meditaţii la un cămin de copii în Bucureştii Noi şi atunci am înţeles că toate aceste diferenţe şi toate aceste inechităţi care mă sâcâiseră pe mine în anii de şcoală erau nimic pe lângă diferenţa care ne separă pe noi, clasa de mijloc, de oamenii aceştia extrem de săraci şi extrem de nenorocoşi şi cărora statul nu le dă foarte multe şanse. Eu mă consider un om norocos. Am avut o familie ca foarte multe familii din ţara asta, iar ăsta e un privilegiu de care mi-am dat prea târziu seama. Şi eu, şi sora mea am putut merge la şcoală, am putut merge la facultate, am găsit de lucru după ce am terminat cursurile şi toate aceste lucruri, noi nu ne dăm seama, sunt, de fapt, nişte noroace extraordinare. Sunt oameni în ţara asta care nu au acest noroc elementar de a putea merge la şcoala la care îşi doresc şi de a-şi găsi de lucru. Nu mai zic de a avea un acoperiş deasupra capului.

Spuneai că bunicul a fost deţinut politic. Ţi-a povestit ceva din acea experienţă tragică?

Bunicul nu a povestit nimănui despre detenţie, nici măcar copiilor lui, ei au aflat în ‘90, când Radu Ciuceanu, unul dintre tovarăşii lui, care a suferit mult mai mult, a făcut 18 ani de temniţă grea, a publicat o carte despre toată această mişcare de rezistenţă din Oltenia. Despre care se ştie foarte puţine pentru că a fost înăbuşită în faşă, procesul lor a avut loc când Mihai era încă Rege, nu avusese loc abdicarea. Nu a fost o mişcare care a putut face ceva, a fost doar planificată, iar în momentul în care a fost deconspirată, a fost decapitată. Din fericire, bunicul meu a jucat un rol foarte mic şi a primit o pedeapsă foarte blândă. Din cartea lui Radu Ciuceanu, „Ieşirea din tunel“, au aflat tatăl meu şi fraţii lui de această experienţă cruntă prin care trecuse tatăl lor. Ţin minte că unchiul Augustin era foarte tulburat de faptul că anchetatorul tatălui său fusese un bărbat din Pleniţa, satul în care se născuse bunicul meu. Augustin nu putea să înţeleagă cu mintea lui de oltean neaoş cum poate un om să-şi bată, să-şi tortureze un consătean şi voia să-l găsească pe omul resectiv să-i pună această întrebare. Nu l-a găsit.

Apoi am avut noroc că s-a permis accesul la arhive şi aşa am găsit mai întâi fişa matricolă de deţinut a bunicului şi apoi, cu sora mea, care e istoric, dosarele de urmărire. Aşa am început să-i descoperim istoria într-un moment în care el deja aluneca într-o ceaţă a minţii, pentru că nu-şi mai putea aduce aminte foarte multe lucruri. A fost fascinant ca noi să-i reconstituim istoria din aceste documente, care mai mult falsifică decât dezvăluie, într-un moment în care el nu mai putea să ne ajute, să ne ghideze. Şi s-a şi stins la puţină vreme după asta.

Bunica şi bătăile aplicate cu dragoste

Scriai la un moment dat despre corecţiile primite de la bunica şi cum dragostea ta faţă de ea s-a diminuat.

Mi-a fost foarte greu să scriu textul acela şi l-am scris conştient că niciuna dintre prietenele ei care are acces la internet nu va avea cruzimea de a-i spune despre el, astfel nu l-aş fi scris, dacă aş fi ştiut că poate să-l cunoască. L-am scris gândindu-mă la toţi părinţii care încă mai cred că asta este o soluţie de educaţie, conştient fiind că există riscul să o rănesc pe ea, dar şi că aş putea totuşi să fac un lucru bun. Ea bătea cu dragoste, cum bat foarte mulţi părinţi din ţara asta, care nu înţeleg că dincolo de suferinţa copilului şi de traumele pe care i le produci şi pe care nici ani de terapie uneori nu reuşesc să le înlăture, ceea ce ei omoară în acele mici accese de violenţă este tocmai afecţiunea şi relaţia de dragoste care ar trebui să existe între cel care îngrijeşte şi cel care este îngrijit. Eu ţin în continuare foarte tare la bunica mea, pentru că ea este un alt om astăzi. Eu am această înţelegere, eu nu cred că poţi să judeci un om pentru ce a făcut acum 30 de ani fără să iei în considerare trecerea timpului. Ea este un alt om şi noi am avut discuţiile noastre, la un moment dat şi-a cerut chiar iertare că ne-a educat în felul acela. Dar încă o dată, eu am spus lucrurile acelea nu ca să reglez o relaţie cu ea, ci ca să trag un semnal de alarmă pentru părinţii care încă mai cred că bătaia este o soluţie de a face din copii oameni mari. Nu este o soluţie. Nu a fost niciodată. Violenţa nu face altceva decât să dea naştere la şi mai multă violenţă. Şi asta se vede mai ales la copiii defavorizaţi, în penitenciarele pentru minori nu există deţinuţi care să nu fi fost bătuţi de părinţii sau de educatorii lor şi la asta ar trebui să se gândească şi părinţii care spun că ei au fost bătuţi şi au ieşit bine. Nu au ieşit bine, au scăpat cu bine dintr-o poveste care se putea termina foarte prost. Ei nu sunt o dovadă că bătaia funcţionează, sunt doar dovada că unii copii bătuţi, cum am fost şi eu, au noroc şi găsesc puterea să treacă peste asta.

Corigent la Fizică dintr-o frondă stupidă

Cum era elevul Dragoş?

Ce-mi aduc aminte este că eram foarte interesat de cunoaştere, dar nu neapărat de şcoală. Din clasa a V-a am hotărât că nu mai vreau să învăţ pentru note, pentru că mi-am dat seama că erau o măsură absolut irelevantă a dezvoltării mele ca individ. Aşa am devenit genul de elev care era olimpic la o materie, dar care putea să rămână corigent la o altă materie, iar notele mele, dacă s-ar uita cineva prin catalog, chiar reflectă acest lucru. De fapt, chiar am fost olimpic într-a IX-a la Fizică, iar într-a XI-a, pentru că am schimbat liceul, iar profesorul ne cerea să memorăm, nu să gândim, am rămas corigent dintr-o frondă stupidă. Nu mi-a păsat niciodată de note şi cred că de aceea am şi ajuns ulterior să renunţ la facultate.

Abia în America am reînvăţat să respect caracterul formal al educaţiei, eu am fost întotdeauna pasionat şi interesat de educaţia nonformală, de ce se întâmplă în afara şcolii, de ce poţi învăţa de la oamenii care au ce să te înveţe şi ştiu cum să o facă.

Tu ai sărit nişte etape, povesteai că la 6 ani ştiai să scrii şi să citeşti, ai renunţat la facultate pentru job. Privind în urmă, ai procedat corect?

Dacă aş da viaţa înapoi nu aş face nimic diferit, cu o singură excepţie: m-aş apuca de sport mai devreme. Prima dată când am făcut serios sport a fost abia pe la 25 de ani şi a fost o mare greşeală să aştept atât. Restul au fost decizii pe care le-am luat, cu siguranţă nu au fost cele mai bune, dar în contextul în care le-am luat cred că au fost cele corecte. De exemplu, ce am învăţat în anii în care am lucrat la British Cuncil nu aş fi învăţat niciodată la Universitatea din Bucureşti, aşa că a meritat să renunţ la cele două facultăţi pe care le începusem după liceu, dar a trebuit să plătesc această frivolitate luându-mi licenţa la 25 de ani, când deja viaţa mea era mult mai agitată, aglomerată şi a fost un chin să fac facultatea la zi. Asta a fost pentru mine costul unei decizii, nu dovada că am luat o decizie proastă. În continuare cred că am făcut foarte bine că m-am lăsat de facultate la 19 ani şi că m-am reapucat la 25. Când îţi iei destinul în mâini şi faci ceea ce crezi că e bine pe baza unei analize şi a unei judecăţi minuţioase, nu ai cum să greşeşti.

Ai fondat Mai Mult Verde, ai condus Salvaţi Delta, de unde grija pentru natură?

Eu îmi doream foarte mult să lucrez într-un O.N.G., am crescut cu admiraţia asta pentru activiştii din societatea civilă, pentru oamenii care au însănătoşit România după Revoluţie şi am vrut să devin unul dintre ei. Pe de altă parte, mie mi-a plăcut dintotdeauna să fiu propriul meu şef şi să conduc o echipă. În mod real, în multe dintre domeniile societăţii civile era greu să faci toate astea, mai ales la vârsta pe care o aveam eu. Ecologia a fost o nişă, era un domeniu încă în curs de dezvoltare şi a fost o mare şansă pentru mine. Iar oportunitatea s-a transformat în pasiune. Acum, deşi mă ocup mult mai mult de cauza copiilor instituţionalizaţi, rămân un pasionat al protejării mediului, rămân omul care în continuare colectează selectiv, care atrage atenţia prietenilor în legătură cu distrugerea mediului şi care urmăreşte ce se întâmplă cu mediul în România.

Tânăra generaţie, oamenii care vor construi o Românie mai bună

Dar acum te concentrezi mai mult pe campaniile umanitare. De unde această dorinţă?

Nu ştiu niciodată cum să răspund la întrebarea asta. Cred că e ceva firesc şi natural când trăieşti într-o ţară ca România, să te intereseze, să încerci să îmblânzeşti nedreptatea socială şi să faci un pic de bine acolo unde oamenii suferă foarte tare. Pentru mine e foarte greu să treci pe lângă satele de romi, am copilărit lângă unul, în capul satului Lereşti, să treci pe lângă ghetoul din Ferentari şi să nu ai dorinţa şi înclinaţia de a face ceva. Cred că toţi oamenii care lucrează în societatea civilă sunt animaţi de acelaşi lucru. Nu e un instinct nobil, e un reflex omenesc, vezi o problemă, un om în suferinţă şi încerci să ajuţi, diferenţa e că noi, activiştii civici, încercăm să rezolvăm problemele la nivel sistemic.

Crezi că sunt mulţi oameni ca tine în România, cu un asemenea spirit civic, care să-şi ajute semenii?

Da, cred că în rândul generaţiei tinere proporţia de oameni care au ceea ce eu numesc conştiinţă socială este mult mai mare. Şi asta pe mine mă bucură şi este unul dintre lucrurile care m-a motivat şi m-a făcut să construiesc Mai Mult Verde, care nu ar fi existat dacă ar fi trebuit să lucrez doar cu generaţia părinţilor mei, care este într-un mare procent dezinteresată de ideea de voluntariat. Aceeaşi idee este extrem de populară în rândul generaţiilor postdecembriste şi pentru asta le sunt extrem de recunoscător tinerilor din România.

Eu de la o întâlnire cu studenţi plec foarte bine dispus, foarte energizat. În schimb, aproape de fiecare dată când discut cu oameni de vârsta mea sau un pic mai în vârstă trebuie să fac apel la toate resursele de entuziasm, de speranţă şi de calm ca să nu mă las copleşit de fatalism, de dezamăgire, de negativism Dragoş Bucurenci

Deci ai încredere în tânăra generaţie.

Am foarte mare încredere în generaţia tânărăr şi nu e doar o speranţă deşartă, realmente este o generaţie mult mai deschisă, ale cărei valori sunt mai liberale decât ale mele sau ale generaţiei părinţilor mei. Sunt nişte oameni cu care s-ar construi o Românie mai bună, nu am nicio îndoială.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite