Nu mai ştim să ascultăm

Să nu vă miraţi dacă articolul de azi o să vă dea impresia că l-aţi mai citit. Sub aceeaşi semnătură, desigur. De la o vârstă înainte, ideile, multe, puţine, vin în cerc. Ca  obsesiile. Simţi nevoia să le reformulezi continuu. Nu le priveşti neapărat sub acelaşi unghi. Muţi mereu accentul. Diferenţă deseori minimă, dar sesizabilă. Şi, cred, importantă.

Trăim într-o lume în care toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Ceea ce s-a schimbat faţă de deceniile trecute este principiul de bază al educaţiei. Înainte vreme, educaţia ţinea de felul de a învăţa. Astăzi, ea  pare să mai aibă doar o slabă legătură cu învăţătura. Învăţătorul joacă doar un rol tot mai mic în viaţa învăţăcelului. Care crede că se poate dispensa de el. Când, pur şi simplu, nu-l mai ascultă.

Să discutăm un pic pe tema învăţământului interactiv la modă în universităţi. Nu numai la noi, peste tot în lume. Seminarele şi „laboratoarele” (termen fără sens în afara domeniului ştiinţific, traducere a anglo-saxonului work-shop, atelier de lucru) înlocuiesc aproape pretutindeni cursurile magistrale. Înainte de a-şi asculta profesorul, studentul are astăzi dreptul de a vorbi el însuşi. De a întreba, în cel mai bun caz, de a-şi da cu părerea, în cel mai rău. Iată-ne reveniţi la perechea conceptuală de bază. Dintotdeauna însă, învăţătura s-a transmis pe magistrala dascăl-ucenic şi a avut un sens unic. Interactivitatea poate interveni la un nivel superior, când informaţia s-a transformat în cunoştinţe pe care învăţăcelul şi le-a însuşit în suficientă măsură ca să poată contribui la prelucrarea lor, fie acceptându-le, fie contestându-le. Pedagogia nu cunoaşte excepţie de la această „cronologie”. E vorba de o ordine obligatorie, azi, ca şi ieri, dacă dorim să acordăm şcolii un adevărat rol formator. A vorbi vine totdeauna după a asculta.

Dificultatea este că, profitând de faptul că lumea s-a schimbat în deceniile din urmă mai rapid şi mai radical decât oricând în istorie, unii, îndeosebi tineri, îşi închipuie că n-au nevoie să-i asculte pe înaintaşii lor, care ar fi  pierdut legătura cu epoca şi n-ar mai avea ce să le spună. E însă o confuzie: între schimbarea mijloacelor de a învăţa şi natura şi esenţa învăţăturii. Ceea ce s-a schimbat cu adevărat este tehnologia învăţăturii, nicidecum natura şi esenţa ei. Învăţăm mai rapid, dar nu neapărat mai bine. Acoperim o suprafaţă mai mare, nu pătrundem neapărat mai profund.

Noul chip de a învăţa e un tip de fast-food global, nu însă o bucătărie diferenţiată şi originală, care a ajuns să fie salvată pe Lista Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

Faptul că toţi ştim o mulţime de lucruri şi cam aceleaşi nu înseamnă că avem spiritul critic necesar de a le privi într-o lumină corectă. Faptul că fiica mea care are 13 ani mânuieşte computerul sau tableta mai bine decât mine nu înseamnă raportul dintre învăţător şi învăţăcel s-a inversat. Până una, alta, tot eu o învăţ pe ea!

Schimbarea tehnologiei comunicării nu implică şi o schimbare a procesului de învăţare. Faptul că generaţia mea are dificultăţi în mânuirea computerului n-o privează de rolul învăţătorului. Tinereţea şi bătrâneţea sunt realităţi biologice şi culturale diferite sau opuse. Dar nu sunt valori care să dea drept de prioritate. Dacă nu ai bătrâni, să-i cumperi, spunea o vorbă, e drept, bătrânească, dar departe de a fi depăşită. Dacă nu ai tineri, să-i formezi. În ambele cazuri, principiul după care informaţia se transformă în cunoştinţe iar învăţătura se transmite, cel puţin la început, în sens unic, rămâne acelaşi din antichitate până azi, şi din China şi India până în Europa şi Africa. Dacă putem vorbi de aroganţă, ea nu e a bătrânilor care „dau lecţii”, lucru absolut normal, de altfel, ci a tinerilor care nu vor să le urmeze. Aroganţa e legată de ignoranţă, nu de înţelepciune.

Cea mai mare problemă a epocii noastre rămâne aceea că toată lumea vorbeşte şi nimeni ascultă.