Moartea lentă... a unei naţiuni!

Deşi avem specialişti, oameni care ar putea reforma şi transforma sistemul, continuăm să funcţionăm ca o unitate de pompieri: arde undeva (şi arde în tot mai multe locuri...), reacţionăm cu măsuri de urgenţă, necorelate cu ansamblul şi, ca urmare, cu efecte minime şi de scurtă durată.

Nu mai este pentru nimeni o noutate faptul că sistemul educaţional românesc este în colaps, aşa cum este şi sănătatea, cu deosebirea că în educaţie moartea nu este una violentă, ca cea a fotbalistului de la Dinamo. Din nefericire, ea este prezentă în fiecare clasă, în fiecare şcoală şi oriunde nu facem ceea ce trebuie pentru educaţia copiilor noştri. Efectul este unul lent, dar sigur, care ne vizează pe toţi.

Dincolo de faptul că şcolile noastre, în special cele din mediul rural, sunt locuri extrem de nesigure pentru copii, ceea ce se întâmplă în domeniul educaţiei şi formării acestora este, aş îndrăzni să spun, o formă de genocid intelectual. Aproape 40% dintre absolvenţii de gimnaziu sunt analfabeţi funcţional, maladie care nu se remediază în liceu, dimpotrivă: procentul se măreşte (este suficient să comparăm mediile de intrare în liceu cu rezultatele la examenul de bacalaureat). La nivel european, avem unul dintre cele mai mari procente de elevi care părăsesc timpuriu şcoala, iar aproximativ 25% dintre elevii de clasa a VIII-a din mediul rural nu-şi pot continua studiile din motive de sărăcie. Cu excepţia Raportului Comisiei Prezidenţiale, coordonată de prof. Mircea Miclea, în 26 de ani de democraţie nu am reuşit să analizăm sistemul educaţional, să vedem ce trebuie să păstrăm şi, mai ales, ce trebuie transformat sau eliminat din el. Nu am reuşit nici măcăr să ne asumăm faptul că suntem cu toţii parte a problemelor cu care se confruntă azi sistemul! Vina este, de fiecare dată, în altă parte.... Educaţia este cea care trebuie să se ocupe de sănătatea intelectuală şi de formarea viitorilor cetăţeni ai ţării, la fel cum sistemul sanitar trebuie să asigure toate condiţiile pentru sănătatea fizică şi mentală a populaţiei. Nu am avut ş nu avem o viziune despre cum vrem să arate societatea în care trăim şi, desigur, nu avem nicio strategie cu privire la transformarea sistemului educaţional din ceea ce este în ceea ce ar fi potrivit pentru timpul pe care îl trăim. Deşi avem specialişti, oameni care ar putea reforma şi transforma sistemul, continuăm să funcţionăm ca o unitate de pompieri: arde undeva (şi arde în tot mai multe locuri...), reacţionăm cu măsuri de urgenţă, necorelate cu ansamblul şi, ca urmare, cu efecte minime şi de scurtă durată. După nenumărate tragedii cauzate de disfuncţionalităţi majore ale sistemului de sănătate, am ajuns să considerăm sănătatea prioritate naţională, ca şi cum nu asta am/au tot afirmat până acum cei care ne conduc! Vor urma tragediile din educaţie şi atunci, probabil, vom/vor spune că educaţia este prioritate naţională! 

Mă întreb, retoric, desigur, oare chiar trebuie să ajungem la tragedii ca să realizăm că avem probleme mari de funcţionare şi că mergem, de ani mulţi, haotic şi fără niciun fel de previziune?

Nu cred în soluţii panaceu, dar cred în exemplele de bună practică, în învăţarea continuă, în paşii mici şi siguri, făcuţi constant şi consecvent. Nu cred că poţi lua un model educaţional străin şi să-l implementezi undeva fără a ţine cont de contextul cultural, dar nici în autismul autohton nu pot crede! A continua să caracterizăm sistemul educaţional doar prin prisma celor 0,003% olimpici naţionali şi internaţionali, ignorând rezultatele la testele internaţionale, dar şi ceea ce vedem în fiecare zi în jurul nostru, nu face altceva decât să ne afunde şi mai mult în hăul sărăciei şi al lipsei de perspectivă. Îmi place sistemul finlandez, la fel de mult ca cel britanic, şi asta pentru că ambele sisteme sunt predictibile, stabile şi responsabile. Cu siguranţă, nu sunt perfecte, dar ştii încotro merg şi ştii ce urmează! Nu au abordări pompieristice şi nu iau decizii pe genunchi! Mai mult, în ambele sisteme există strategii care nu se schimbă odată  cu schimbarea puterii politice. 

Educaţia şi sănătatea trebuie scoase de sub orice influenţă politică, nu la modul declarativ, ci prin lege şi prin respectarea ei cu stricteţe. Dacă îi întrebi pe finlandezi care este secretul lor în educaţie, îţi vor răspunde cu o naturaleţe şi modestie care te copleşesc. În primul rând, educaţie centrată pe copil, nu pe profesor. Şcoala, profesorul trebuie să înţeleagă nevoile individuale ale copiilor şi să vină în întâmpinarea lor, indiferent dacă copilul respectiv este un olimpic sau unul cu nevoi speciale, unul din Helsinki sau unul din cel mai îndepărtat sat al ţării. Fiecare copil este important! În al doilea rând, nicio decizie nu este scoasă din buzunar! Orice măsură de schimbare sau de îmbunătăţire este rezultatul unor cercetări, pilotări şi analize extrem de serioase. Nu arunci banii pe ceva ce nu ştii dacă va funcţiona sau nu şi, mai ales, ce rezultate va genera! În al treilea rând, calitatea resursei umane, adică a profesorilor, reprezintă o prioritate pentru decidenţi, idniferent de culoarea politică. Reforma începe în clasă, cu profesorii! Dacă aceştia nu au înţeles ce înseamnă educaţia, nu ştiu carte de educaţie şi de disciplina pe care o predau, orice demers de schimbare va fi un eşec! Ei mai spun ceva, extrem de important: educaţia este fundamentată pe un sistem axiologic asumat de către toţi cei care lucrează în sistem. 

Valorile, principiile şi regulile nu se negociază! Ele se respectă şi se aplică peste tot la fel! Pe scurt, ei au înţeles că sănătatea sistemului educaţional generează/influenţiază sănătatea întregii societăţi! În ce ne priveşte, nu cred că am ajuns să înţelegem în mod responsabil o astfel de abordare... Din acest motiv, să nu ne mire tragediile care au fost şi cele care vor veni... Ele nu sunt altceva decât paşii lenţi şi siguri ai procesului de înmormântare a unei naţiuni...