Limba latină ca parte a unui cerc vicios

Sunt numeroase indicii că Limba latină, ca disciplină de învăţământ, a câştigat, măcar pe hârtie, lupta cu viziunea pretins, în fapt, prostesc practicist-utilitaristă care defavorizează „umanioarele” şi îşi va conserva locul şi ponderea în structura curriculară a ciclului gimnazial. Ca şi Limba română, ca şi Istoria.

Numai că situaţia concretă din „ teritoriu”, aşa cum se spune cu o formulă pe care nu o agreez deloc, e complet diferită în cazul Latinei faţă de cea a Românei şi Istoriei. Care, trebuie spus, nici ele nu se simt chiar foarte bine în România anului de graţie 2016. Cu toate acestea, pentru Română şi pentru Istorie există mai peste tot, chiar şi în satele şi comunele cele mai defavorizate, cadre didactice cu calificare în respectivele domenii. Sau, cel puţin, posesoare ale unei diplome de licenţă de natură să le ateste respectiva calificare. Pentru Latină, nu.

 Aceasta, în pofida faptului că învăţământul superior filologic este singurul care şi-a păstrat dreptul de a le oferi celor ce îi frecventează cursurile şansa dublei specializări. El a învins orbirea birocraţilor care, sub pretextul adoptării sistemului Bologna, i-au redus drastic durata, plătind însă pentru aceasta preţul unei acute subfinanţări.

 Absolvenţii săi au astfel şansa de a-şi găsi ceva mai uşor de lucru. De a lucra în specializările pentru care s-au pregătit. Chiar dacă nu au posibilitatea de a-şi forma „catedra”, adică cele 18 ore de predare pe săptămână din care e compusă „norma didactică”, dintr-o singură specializare. Motiv pentru care şi-o alcătuiesc din cele două. Bine şi aşa!

 Această şansă nu prea mai e la îndemâna colegilor lor de alte specializări. Care, mai  cu seamă în mediul rural, acolo unde sunt din ce în ce mai puţini copii şi tot mai puţine clase, pe lângă Istorie, Geografie, Chimie et, adică specialităţile lor, cele pentru care s-au pregătit, mai predau altceva „în completare”. Discipline pentru care nu au nici un fel de competenţe, poate chiar nici cea mai mică simpatie ori apetenţă. Nu e deci deloc exclus ca şi Limba latină să fie predată, îndeosebi în mediul rural, chiar de vreun absolvent de Matematică sau Istorie. În cel mai bun caz ea fiind predată, dacă este predată, de absolvenţi de Română ori de Limbi străine. Cărora nu le „iese norma”. Care foarte frecvent semnează în condica de prezenţă în dreptul disciplinei Limba latină, dar se folosesc de unica oră ce îi este rezervată în orarul săptămânal pentru a face încă o oră de Română. Disciplină de care e nevoie fiindcă din ea „se dă” la examenele de capacitate.

Nici măcar în oraşele mai „răsărite”, nici măcar în oraşele mari sau foarte mari situaţia nu e cu mult mai bună. Nici acolo nu există minimele garanţii că Latina ar putea fi predată de profesori cu calificare în domeniu. Şi aceasta fiindcă astfel de profesori se găsesc greu, foarte greu, doar marile centre universitare, centrele cu tradiţie având Departamente şi specializări de filologie clasică. Şi acestea cu un număr extrem de redus de studenţi şi, deci, absolvenţi.

Sigur, în mod normal, orice absolvent de Filologie, cu atât mai mult de Filologie romanică, ar trebui să aibă aptitudinile profesionale care să îi permită să facă onorabil faţă provocărilor nu chiar foarte mari la care îl supune predarea noţiunilor elementare de Latină de nivelul clasei a opta.

Aşa să fie oare? Nu, în realitate nu e nicidecum aşa.

Situaţia financiară deloc de invidiat a Universităţilor româneşti, mai cu seamă aceea a Facultăţilor de Litere tratate mai peste tot asemenea unor Cenuşărese, a impus, în numele unor iresponsabile „eficientizări”, reduceri drastice ale „planurilor de învăţământ ”. Sunt maximum 22 de ore de săptămână, şi acelea dobândite „cu sânge”. Parcimonios drămuite între ore rezervate disciplinelor zise „de pregătire generală”, aşa cum e şi Latina, şi orele destinate celor două specializări. Mai peste tot în ţară, Latina apare doar în curricula anului I, studiindu-se, aşadar, cel mult două semestre, cu maximum două ore săptămânal.

În astfel de condiţii, ne iluzionăm că Latina ar fi câştigat cu adevărat lupta despre care vorbeam la începutul acestui comentariu. „Victoria” amintind de eterna poveste a formelor fără fond. Problemele sunt, după cum se vede, mult mai complicate, iar rezolvarea lor nu ţine doar de nişte cifre. Ceea ce se întâmplă în învăţământul gimnazial şi liceal e strict legat de ceea ce se petrece în învăţământul superior. Şi unul, şi celălalt fiind în suferinţă. Iar a ne îmbăta cu apă rece crezând că soluţia stă în pix ori în Masteratul didactic nu serveşte la nimic.