INTERVIU Florian Colceag, „antrenorul de genii“, matematician: „Îmi doream să devin gunoier, ca domnul Hitler“

INTERVIU Florian Colceag, „antrenorul de genii“, matematician: „Îmi doream să devin gunoier, ca domnul Hitler“

Florian Colceag Fotografii David Muntean

Florian Colceag, expert internaţional în educaţia copiilor şi în educaţia de excelenţă, antrenor al olimpicilor la matematică, fondator al unei organizaţii pentru copiii supradotaţi şi mentor al acestora a avut, cândva, şi alte ţeluri în viaţă, inspirate de la bărbatul care venea zilnic să-i ia gunoiul.

Florian Colceag e înalt, solid, are sprâncenele stufoase şi albite de timp, adică imaginea-şablon a profesorului de mate care ar face o clasă întreagă să amuţească atunci când intră la ore. Când începe să vorbească însă, vocea sa e atât de caldă încât te întrebi dacă ştie să ridice tonul, aşa cum obişnuiesc unii dascăli. Florian Colceag are 64 de ani şi antrenează genii. A adunat zeci de medalii obţinute de olimpicii pe care i-a ghidat mai bine de 15 ani la competiţiile naţionale şi internaţionale de matematică. A fondat o organizaţie pentru copiii supradotaţi, cu care se osteneşte să găsească soluţii la probleme globale. După un calcul simplu, dacă ar fi strâns toţi copiii care au trecut pe la cursurile sale, ar fi adunat cât trei şcoli pline. Trei şcoli numai de genii. Între timp, mintea sclipitoare a lui Florian Colceag e preocupată, printre altele, cu îmbunătăţirea sistemului ăstuia educaţional care ne tot alungă celelalte minţi sclipitoare din ţară.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi adesea cunoscut ca „antrenorul de genii“, pentru că vă ocupaţi de dezvoltarea copiilor supradotaţi. Vi s-a spus vreodată că sunteţi şi dumneavoastră un geniu?
Florian Colceag: Nu, niciodată. În schimb, aveam multe porecle când eram la şcoală. Colegii mei nu mă puteau încadra în vreun grup, aşa că încercau să-mi pună nişte zurgălăi. Şi tocmai pentru că nu mă încadram în tipare, a trebuit să schimb şapte şcoli până la liceu.

Şapte?!
Mă suportau o vreme, dar până la urmă trebuia să mă mut.

Şi nu pentru că făceaţi năzbâtii...
Deveneam foarte incomod la ore. Ca să explic: începusem să scriu şi să citesc de la vârsta de 3 ani. Eram un copil curios şi doream să aflu cât mai multe. Cel mai mult mă interesa partea de ştiinţă. La 14 ani eram pasionat de fizică atomică, la 16 ani – de fizică cuantică, iar la 18, mă interesa filosofia mai degrabă ca profunzime a gândirii. În general, am fost un copil liniştit până în adolescenţă, când am început să fiu mai iscoditor şi să-mi întreb profesorii mai multe decât ne predau la ore, să le atrag atenţia atunci când greşeau.

Munci fizice cu cartea-n mână

Deci pentru că eraţi un elev prea bun.
Nu mă interesa să am 10 pe linie. Era o întrecere cu mine, nu avea niciun sens. Ţin minte că, în clasa a XII-a, am avut ambiţia, aşa, ca un hobby, să am toate notele, de la 1 la 10. Aveam medii mari, deci oricum nu puteam să rămân cu corijenţe. Numai 1 n-am reuşit să iau, deşi mi-am dorit foarte mult tot spectrul de note. De multe ori, primeam note mici ca pedeapsă, atunci când mă dovedeam mai cunoscător într-un domeniu decât profesorul. Şi atunci când nu mă mai suportau, plecam. (râde)

Aşa arată copilăria duneavoastră – în mijlocul unui morman de cărţi?
În copilărie, am trăit foarte mult în natură. M-am născut în Novaci (n.r. – judeţul Gorj), apoi am crescut la ţară, în comuna Pârscov (n.r. – judeţul Buzău) şi doar o parte din ea la Bucureşti. Era foarte interesant. Mă duceam cu capra la păscut, cu sapa la prăşit, am ucenicit la fierăria satului. Făceam muncă fizică, dar atunci când mă duceam cu caprele, eram mereu cu cartea în mână. Am citit enorm, absolut tot ce era în jurul meu.

Vă stimulau şi părinţii în vreun fel inteligenţa?
Am fost mai degrabă un autodidact. Tata a murit când eu aveam şase luni. Primăvara mergeam la ţară, la bunica, iar iarna, stăteam în Bucureşti cu mama. Mama mea era judecător de minori şi dreptul familiei, mereu foarte ocupată şi stătea la muncă până târziu seara. Căuta să le dea cea mai mică pedeapsă cu putinţă, era un om extraordinar. Se ducea mereu la puşcărie să vadă cum se descurcă acei copii, iar după ce-şi ispăşeau pedepsele, încerca să-i ajute şi să le găsească un loc de muncă.

„Există şi o mafie a gunoaielor“

Vă povestea din cazurile pe care le avea?
Da, sigur. Uneori era impresionată, alteori era ironică. Mi-aduc aminte de doi bătrâni, matusalemici amândoi, care voiau să divorţeze. Pe atunci, trebuia să mergi la tribunal pentru asta. Şi mama, foarte mirată, i-a întrebat: „Dar cum, aţi trăit împreună 60 de ani şi tocmai acum, la bătrâneţe, vreţi să divorţaţi?“. Iar bătrânul i-a zis: „Doamnă, am suportat-o 60 de ani. Mai am doar câteva luni de trăit, aşa că măcar acum să trăiesc şi eu liniştit!“. Şi, până la urmă, au divorţat.

Cu aşa multe domenii diferite care vă pasionau, ce doreaţi totuşi să deveniţi?
Iniţial voiam să devin fizician, după care am constatat că trebuie să ştiu foarte multă matematică pentru asta, aşa că am urmat Facultatea de Matematică. Acum sunt specializat în modele matematice şi am făcut asta din studenţie, în foarte multe domenii – biochime, biologie celulară, genetică, medicină, economie, sociologie... Dar când eram copil, voiam să devin gunoier. Numai asta n-am reuşit!

N-am fost un student bun. Îmi amintesc, de pildă, că n-aveam memorie. Nu puteam să tocesc o demonstraţie sau un curs, dar găseam pe loc soluţiile la diverse probleme. Eram spontan şi logic. Atunci când aveam enunţul, găseam o soluţie, însă nu eram în stare să învăţ demonstraţia.

Mai există matematicieni care au ajuns gunoieri, dar prin alte circumstanţe. De ce tocmai gunoier?
Aveam un gunoier, la noi pe stradă, pe care-l chema Hitler. Nu era o poreclă! Când venea să ia gunoiul, oamenii strigau după el: „Domnul Hitler, veniţi să-mi luaţi gunoiul!“. Era un tip aşa plin de umor, că, pe la 4-5 ani, mă atrăgea meseria lui. Mult mai târziu, am încercat să urmez totuşi această cale şi să realizez un program împreună cu prietenul meu, Mircea Popescu, privind procesarea gunoaielor. El avea o tehnologie pe care voia să o introducă şi în România, prin care se puteau extrage celuloză, lignină (n.r. – substanţă organică complexă, aflată în ţesuturile plantelor lemnoase) şi alte substanţe care puteau să fie folosite pentru a reduce tăierea copacilor din ţară. Mircea s-a ocupat mai mult ca mine de treaba asta, dar n-a reuşit. S-a împotmolit de mafia gunoaielor, pentru că da, există şi o mafie a gunoaielor.

Arestat pentru 100 de zile

Aveaţi modele, oameni care să vă îndrume mai departe?
Au fost oameni pe care i-am cunoscut şi i-am respectat. Mi-amintesc de doamna Cabiria Andreian, o profesoară cu care am avut un curs în facultate. Eram la un examen, în sală, şi un coleg s-a dus la ea şi i-a spus: „Doamna profesoară, n-am învăţat nimic“. „Nu se poate să nu fi învăţat nimic, doar ai ajuns la cursul meu“, i-a spus ea pe un ton calm. „Dar, dar nu ştiu nimic.“„Bine. Ia spune-mi, ce materie am predat eu?“ „Păi, cutare.“ „Ei, uite că ştii ceva!“ „Şi care sunt capitolele pentru examen?“  Şi l-a ţinut pe băiatul acela aşa, în întrebări, până l-a trecut. El era extrem de inhibat. Atunci doamna Cabiria a fost pentru mine o culme a măiestriei profesorale, pentru că a ştiut să încurajeze un student care era totalmente blocat.

Au existat momente când şi dumneavoastră v-aţi blocat? Li se întâmplă multor olimpici la matematică.
M-am blocat din greşelile mele. Eram chiar la primul examen pe care l-am dat la admitere pentru Facultatea de Matematică. Când am primit subiectele, am început să scriu soluţiile pe orizontală, apoi pe verticală. Practic, am umplut spaţiile goale cu rezolvări. Eram total neglijent la detaliile neimportante, iar profesorul care mi-a citit lucrarea a zis că sunt semne pe lucrare şi m-a picat.

„N-am suportat regimul impus“

Şi n-aţi intrat din prima la facultate.
N-am intrat atunci. A trebuit să fac armata la Transmisiuni, în Bucureşti, de un an şi patru luni, lungă şi urâtă. Am stat mult şi în arest, pentru 100 de zile, pentru că fugeam din unitate, nu eram deloc un soldat liniştit. Stăteam 12 oameni într-o celulă pe o bucată de lemn de 2 metri şi jumătate, şase culcaţi într-un fel, şase peste noi. Era o mare bătaie de joc. Însă nu puteam să suport regimul impus. Asta mi-a rămas şi acum – mă opun la orice fel de nedreptate, dar judec şi modelez ieşiri din situaţii din acestea.

„M-au dat afară de la Educaţie. Eram incomod“


Cum au fost primii ani de profesorat?
Am terminat facultatea în anul ’78 şi am luat un post la Şcoala nr. 78, undeva la marginea Bucureştiului. Făceam naveta cu tramvaiul o oră. Era o şcoală de cartier muncitoresc, făcută de Nicolae Malaxa. Muncitorii au primit câte o bucăţică de pământ, unde şi-au făcut case. Era un loc de genul „Maidanul cu Dragoste“ (n.r – aluzie la romanul lui G.M. Zamfirescu), în care mai vedeai oameni cu cuţite, alţii intrau în puşcărie, era mahalaua pură. Din micul meu salariu le cumpăram covrigi copiilor ca să aibă ce mânca pentru că ei veneau la şcoală doar cu un ceai în burtă. Dar de la ei şi pe ei am învăţat prima oară tehnica didactică, ca apoi să pot lucra cu olimpicii. Dacă poţi să lucrezi cu ce e jos şi să reuşeşti să-i ridici, atunci ridici orice. I-am iubit enorm pe copiii aceştia. N-aveau sânge de geniu, dar aveau ambiţia oamenilor care, pentru că trăiau greu, aveau simţurile mult mai ascuţite. Pe lângă matematică, i-am învăţat să fie umani, să gândească, să-şi asume tot ce fac – lucruri pe care ar trebui să le înveţe toţi copiii. Altfel, n-ar fi trăit matematica, ar fi fost pur şi simplu aridă.

„Mintea lor era mai brici la Revoluţie“

La Revoluţie ce-aţi făcut?
Eram într-o tabără de matematică cu copiii, la Sinaia. Treaba mea era să-i păzesc pe ei, pentru că se tot zvonea că vor veni terorişti. Copiilor nu le era chiar aşa frică. În zilele acelea, am lucrat cu ei la matematică. Spre marea mea uimire, am constatat că, în stimularea aia de atunci, copiii reuşeau să rezolve mai rapid probleme care de obicei le-ar fi dat mult de furcă. Mintea lor era mult mai brici. Doar că n-a ţinut mai mult... (râde) După ce s-au liniştit evenimentele, au avut aceleaşi dificultăţi în găsirea soluţiilor. Asta demonstrează încă o dată că, atunci când sunt foarte stresaţi, oamenii pot să-şi depăşească limitele.

Cei mai buni prieteni ai lui Florian Colceag rămân tot copiii FOTO Pagină personală de Facebook

Aţi lucrat la Ministerul Educaţiei o vreme după ’90. Se dorea schimbare.
Da, am ajuns la Ministerul Educaţiei, unde am lucrat un an, apoi m-au dat afară. Practic, au  scăpat de mine pentru că îmi doream reformarea sistemului, îmbunătăţirea lui, ceea ce îmi doresc şi acum. Sistemul e inert, nu vrea, nu poate, nu are curaj, că nu vrea să rişte şi astfel trăim ca broasca în pahar care, pusă la foc mic, nu-şi dă seama că fierbe, aşa că moare.

„Cursanţii simt cum le explodează creierii“

Cum vă explicaţi că nu s-a mai dorit colaborarea cu dumneavoastră acolo?
Eram foarte incomod. La momentul acela, se discuta foarte mult în minister dacă să se introducă un manual de democraţie. Ei bine, nu s-a mai introdus. Şi ăsta e doar un exemplu.

E dificil pentru cineva să lucreze cu dumneavoastră?
Mai bine întrebaţi-i pe copii... Eu îi înţeleg pe ei, ei nu ştiu dacă mă înţeleg pe mine. Dar da, sunt un om foarte incomod. Şi cu cursanţii mei sunt la fel, pentru că îi stimulez foarte tare şi e mult de lucru. La fiecare curs, ei simt că le explodează creierii, apoi că li se strâng la loc încet. Le dau multă informaţie, evoluează enorm, dar ei ştiu că e bine.

Cum v-aţi dat seama de inteligenţa sclipitoare a unor copii, mult peste cea obişnuită, peste cea a olimpicilor, de pildă?
În primul rând, am descoperit-o tocmai fiind implicat în pregătirea lotului de matematică. 20 de ani am lucrat cu copii olimpici. Însă aici apare un lucru interesant: nu neapărat supradotaţii sunt olimpici. În ultimii 30 de ani, psihologii au constatat apariţia curbei lui Gauss pentru măsurarea inteligenţei. După mai multe studii de specialitate şi statistici în diverse părţi ale lumii, peste tot s-au văzut aceleaşi rezultate: populaţii de copii care au o inteligenţă mult peste norma obişnuită pe curba lui Gauss. Acei copii, de 2, 3 ani, cu abilităţi atât de diferite de cele pe care le ştiam înainte, încât părinţii lor sunt puşi în situaţia de a le căuta o cale, pentru că ei sunt depăşiţi de priceperile lor.

Ce cazuri v-au impresionat la început?
Fiecare copil e special în felul său. Pe mine m-au impresionat destul de tare copiii foarte săraci, care dezvoltau abilităţi foarte înalte şi care nu aveau nicio şansă în viaţă. Când eram student, am mers într-o practică productivă la o fermă viticolă, care avea şi nişte ţigani angajaţi, de-ai locului. Acolo am auzit cea mai frumoasă voce. O fată de 15 ani care cânta ca Maria Tănase. Fata aceea nu avea buletin, era sclavul plantaţiei. Nu avea nicio şansă în viaţă, deşi avea un potenţial absolut colosal. Sunt o mulţime de astfel de cazuri, dar noi nu ştim să valorificăm potenţialele.

„Sunt convins, cu toate argumentele ştiinţifice, că Dumnezeu există“
 



Cum recunoaşteţi copiii supradotaţi? Care sunt primele semne?
Sunt copii care la 2, la 3 ani, citesc, socotesc. Unii încep să manifeste supradotare la 5 ani, alţii la 12 ani. Dar există un anumit moment care-i saltă peste baremul obişnuit. Momentele acestea sunt legate nu de coincidenţe, ci de faptul că acei copii îşi găsesc calea. Ei ştiu cine sunt, de unde vin şi ce treabă au pe acest Pământ. E o mare diferenţă între un copil obişnuit şi cei cu o inteligenţă deosebită, deoarece copilul obişnuit e interesat de bunul lui trai, pe când ceilalţi se implică în ceva mult mai adânc, în rezolvarea unor probleme.

Ce tipuri de probleme rezolvă ei?
Noi, în momentul acesta, ascultăm o piesă de chitară clasică. Vedeţi, vă dă o stare de bine. Ea în sine te umanizează – or, aceasta e una dintre marile crize ale omului: dezumanizarea. Iar astfel de probleme globale ajung să rezolve aceşti copii, de la dezumanizare la probleme de mediu şi de evoluţie. Unii copii merg pe artă, la fel cum alţii sunt pasionaţi de ştiinţe. Iar ei au nevoie în permanenţă de recunoaşterea calităţilor lor, de feedback din partea cuiva care să le con-
firme ceea ce ştiu că pot. Or, asta nu poate veni din partea şcolii, pentru că şcoala le dezvoltă în cel mai bun caz cunoştinţe, nu şi personalităţile lor.

Nu toate geniile sunt genii

Ce înseamnă, de fapt, copii cu abilităţi înalte?
Sunt trei categorii de astfel de copii – cei care sunt lideri, olimpicii şi cei care-şi îngroapă abilităţile pentru că n-au nimerit într-un context care să-i sprijine. Cei din urmă se cheamă underground. La un moment dat, răsar. Au nişte rezultate spectaculoase, după care dispar, se ascund. Nu neapărat toţi copiii cu abilităţi înalte învaţă bine. Printre ei, sunt unii care învaţă foarte prost, iar istoria scoate la suprafaţă astfel de oameni: Thomas Edison, de pildă, care a fost dat afară din şcoală, fiind considerat o catastrofă. Şi noi avem mulţi informaticieni străluciţi, care n-au terminat nici şcoala generală – nu liceul!

Cunoaşteţi astfel de cazuri? La noi?
Cum să nu? Cred că orice firmă de IT, din România şi de pretutindeni, are astfel de angajaţi, pentru că sunt nişte informaticieni foarte buni, chiar dacă nu au o facultate. Pe oameni nu-i mai interesează diploma angajatului, ci să aibă nişte lucrători capabili.

Se spune că oamenii care sunt preocupaţi cu ştiinţele exacte nu prea au abilităţi sociale. E o prejudecată? Sunt mai greu de implicat social?
În majoritatea cazurilor, acest lucru e rezonabil, pentru că trăiesc într-o societate care nu-i priveşte cu ochi buni, sunt complet diferiţi de restul. Asta e marea dramă. În general, copiii ar putea dezvolta abilităţi uluitor de înalte, toţi, dacă ar avea metodele potrivite. E o dorinţă foarte mare de îmbunătăţire a educaţiei, care a ajuns în clipa de faţă într-un stadiu de putrescenţă. Am bucuria să fac parte dintr-un colectiv care lucrează la un asftel de proiect. Ne vom împiedica de nenumărate greutăţi: de o necunoaştere în rândul profesorilor a unor metode, de necesitatea schimbării curriculei, a sistemului de evaluare, a schimbării paradigmei educaţionale. Profesorii trebuie să înveţe să aibă stiluri de predare care să corespundă stilurilor de învăţare ale copiilor.

Pare un plan extraterestru pentru mediul rural.
În mediul rural lucrurile sunt şi mai dificile pentru că mulţi dintre profesori, învăţători, nici nu au o facultate absolvită. Dar trebuie să ne gândim altfel. La ţară, copiii muncesc de la vârste
mici, cu familia, pe câmp, altfel nu pot supravieţui. Şi îşi dezvoltă abilităţi extraordinare. Or, noi trebuie să ne uităm, de acum, la tot ce putem face pe educaţie, la aceste abilităţi pe care le au copiii care au fost supuşi în condiţii stresante. Am un prieten belgian care lucrează cu copiii din favelas (n.r. – cartiere foare sărace), în ţările latino-americane. Ultima oară când m-am întâlnit cu el mi-a povestit că aceşti copii dovedesc nişte abilităţi foarte bune pe antreprenoriat. Ei supravieţuiesc acolo unde şi şobolanii ar muri de foame şi li s-au ascuţit simţurile. Şi pentru că există cineva care face cursuri de antreprenoriat cu ei, le dă instrumente de lucru, ei ajung antreprenori, unii de succes chiar.

Cum ar putea deveni ţiganii şuţi nişte experţi în şlefuirea diamantului

Se pot găsi soluţii şi pentru situaţii similare în România?
Mă uit cum noi ignorăm potenţiale şi nu facem nimic specific pentru ele. Păi, din nişte copii de ţigani lingurari, dacă sunt puşi în faţa unei formări profesionale adecvate, se pot face nişte meseriaşi pentru viori sau alte instrumente muzicale, pentru că au simţul lemnului, prin tradiţie. Din nişte ţigani şuţi, care sunt învăţaţi de mici să fie hoţi de buzunare, putem obţine nişte experţi în şlefuirea diamantului. Au un simţ al tactilităţii fantastic! Mi-amintesc foarte clar de cazul uzinelor Malaxa. Atunci când a turnat uzinele, Nicolae Malaxa a angajat la turnătorie ţigani care lucrau în fontă şi în fier turnat. Toate obiectele pe care le-au făcut aceştia au fost perfecte, fără o bulă de gaz. Aveau simţul metalului. Acum nu mai putem găsi aceşti meseriaşi. Fiind trecuţi prin filtrul învăţământului de masă, li s-au distrus aceste abilităţi. Ăsta e doar un caz izolat.

Ne uităm la handicap, nu la dotarea superioară

Care ar mai fi acei copii care-şi pot dezvolta abilităţile altfel decât prin sistemul clasic cu care sunt obişnuiţi şi cum şi-ar găsi „calea“?
Vorbeam de copiii din mediul rural, care au învăţat să stea în tractor de la o vârstă foarte mică şi ştiu ce înseamnă legile pământului. Printr-o educare corectă şi bine direcţionată, pot ieşi nişte specialişti ecologişti fabuloşi. Să ne uităm la copiii autişti. Copiii aceştia înţeleg animalele, plantele, mediul natural, au abilităţi calculatorii extraordinare, au capacităţi de a recunoşte detalii dincolo de orice normă, dar le folosim? Ce faci cu copiii hiperchinetici, care sunt agitaţi, pentru care statul în bancă e o frustrare? Ei pot fi nişte meseriaşi incredibil de buni. Nu obosesc. Sunt motivaţi, în clipa în care au un ţel nu-i opreşte nimeni.

Noi ştim că un elev trebuie să fie disciplinat, ascultător şi să memoreze.
Deci trebuie să fie un auditor secvenţial, căruia i s-au tăiat toate aripile. Cu cealaltă categorie de copii, care sunt 70% din masă, nu am creat ceva adecvat copilului – nişte orizonturi care să le permită să fie utili societăţii. Acum ne mirăm că avem un flux de tineri care pleacă din România în permanenţă. Asta pentru că nu le-am creat condiţiile – ceea ce înseamnă ca din şcoală să aibă programe diferenţiate, care să le permită să valorifice calităţile înalte pe care le au. Eu n-am văzut până acum o şcoală pentru copiii cu handicap senzorial, de pildă, care sunt copii care au dublă excepţionalitate – au handicap senzorial şi o inteligenţă extrem de activă pe alte simţuri pe care le formează prin compensaţie. De pildă, orbii au simţ tactil fantastic. Ei pot fi extrem de buni în diverse meserii – de la maseuri până la terapeuţi. Numai că noi ne uităm la handicap, nu la dotarea superioară pe care o au în anumite direcţii şi nu creăm şcoli specifice care să le antreneze abilităţile înalte pe care le au.

„Românii au o inteligenţă a improvizaţiei foarte bună“



La cursurile lui Florian Colceag, copiii se uită la filmuleţe din conferinţele TED, pun întrebări, gândesc şi, cel mai frumos, nu primesc note FOTO: Gifted Academy

Există un profil distinct al inteligenţei româneşti? Are România o genialitate aparte?
Nu numai că există, dar aş putea spune că România este una dintre ţările care excelează în domeniu. La un moment dat, media de copii supradotaţi din România era dublă faţă de media europeană. Însă migraţia ne pune în situaţia de a nu avea anumite date certe. Avem o inteligenţă a improvizaţiei foarte bună, care ne permite să fim creativi în momente dificile, imaginativi şi cu obiecte pe care le avem la îndemână, dar şi cu obiecte pe care însă nu le deţinem. Asta ne condamnă pe anumite direcţii şi ne dezvoltă pe altele. Românii se mai caracterizează şi printr-un cuvânt care spune mult – complexitate. Nefiind sprijiniţi, au trebuit să se lupte cu o diversitate de probleme şi atunci au dezvoltat o capacitate de a rezolva probleme de mare complexitate care este extraordinară şi aproape unică. Alte popoare au alte tipuri de genialitate, chiar alte tipuri de inteligenţă a improvizaţiei. Dar noi suntem oamenii haosului. Noi înflorim în haos!

„Şcoala“ unde copiii pun întrebările

Dar a evoluat în vreun fel inteligenţa copiilor de-a lungul timpului?
E mai vie. Există şi nişte statistici interesante care arată că inteligenţa generală creşte cu 0,3% anual, în timp ce inteligenţa copiilor cu abilităţi înalte creşte cu 3% anual. De zece ori mai rapid faţă de cea a copiilor obişnuiţi!

Se spune că oamenii care lucrează cu judecăţi formale, aceste genii până la urmă, au tendinţa de a avea căderi psihice. Cum e cazul matematicianului John Nash, premiat cu Nobel, care suferea de schizofrenie paranoidă
Dar John Nash nu e un caz de insucces, dimpotrivă. El a fost un copil cu dublă excepţionalitate – şi cu schizofrenie, şi cu inteligenţă înaltă. Multe cazuri de genul acesta au avut această istorie. Să-l luăm ca exemplu pe Einstein, despre care se spune că avea ADHD (n.r. – deficit de atenţie), sau pe Stephen Hawking, care a fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică. Dizabilitatea, dacă există, creează o abilitate complementară. Ei au sărit peste problema pe care au avut-o, şi-au depăşit slăbiciunile, dar nu şi-au abandonat abilităţile. Marile probleme sunt atunci când cei sănătoşi îşi îngroapă apitudinile pentru că aşa li se cere. Sunt pedepsiţi dacă sunt prea curioşi şi deranjează cu întrebări, dacă vin cu alte soluţii decât cele standard. Practic, se pierd pentru că, nefiind ajutaţi, nu-i mai pasionează nimic. Noi am deschis recent Academia Kogaion (n.r. – prima Academie de Cunoaştere şi Inteligenţă Integrată şi Complexă din România), unde vin copii cu abilităţi înalte. Nu e o şcoală, e un loc unde se face un program de enrichment. Ei vin şi pun întrebări, iar eu le răspund. Sunt multe alte activităţi interesante: cercuri de inventică, de arte, e un loc unde îşi dezvoltă şi personalitatea, şi abilităţile, ceea ce şcoala nu le oferă.

Ca să participe la aceste cursuri, copiii trebuie să dea anumite teste? Practic, îi verificaţi dacă au abilităţi înalte?
Nu. Eu n-am nevoie de teste. Îmi dau seama.

Şi nu v-aţi înşelat niciodată în privinţa vreunui copil?
Sincer, nu. O singură dată – era un fost elev de-al meu, olimpic, care avea o privire foarte ştearsă, nişte ochi de peşte fiert, dar care era extrem de inteligent. Pentru o clipă, n-am fost sigur de calităţile lui din cauza privirii sale tulburi, după care mi-a dovedit că era de fapt un băiat foarte inteligent şi introspectiv.

Sunteţi credincios, domnule Colceag?
Oh, aş putea spune mai mult de-atât: eu îl înţeleg pe Dumnezeu. La mine nu e o problemă de credinţă, eu înţeleg legile. Sunt convins că Dumnezeu există, cu toate argumentele ştiinţifice.

citeste totul despre: