25 DE ANI DE CAPITALISM. Anca Vlad, patroana farmaciilor Catena: „Vindeam pastă de dinţi direct din camion”

25 DE ANI DE CAPITALISM. Anca Vlad despre începutul în afaceri

„Adevărul” continuă campania „25 de ani de capitalism” cu destăinuirile uneia dintre puţinele femei care a reuşit să se descurce în jungla tranziţiei. Anca Vlad, una dintre cele mai bogate femei de afaceri din România, vorbeşte despre tentaţiile şi temerile în business ale sexului slab.

Ştiri pe aceeaşi temă

Anca Vlad e obişnuită cu interviurile curtenitoare din revistele pentru femei. Aşa că atunci când este pusă în faţa unor întrebări pragmatice (cum a trăit printre securişti şi comunişti, cum a răzbit prin tranziţie, cum s-a îmbogăţit), se schimbă la faţă. Pe vremea lui Ceauşescu lucra în comerţul exterior şi colabora cu mari companii farmaceutice din Anglia. Având aceste contacte, după Revoluţie şi-a deschis o firmă şi a început să facă consultanţă în domeniul farmaceutic, apoi distribuţie de medicamente. Apoi a pus pe picioare lanţul de farmacii Catena, iar în prezent este una dintre cele mai bogate femei din România, cu o avere de peste 85 de milioane de euro.

Anca Vlad este cea care adus în România o pastă de dinţi celebră în anii '90. Spune că sloganul „Aquafresh în trei culori protejează de trei ori“ îi aparţine. În primul an ajunsese la o cifră de afaceri de un milion şi jumătate de dolari. A continuat să facă business-uri foarte profitabile cu mari companii farmaceutice din Occident. Spune că străinii o simpatizau şi, pe aceste considerente, o ajutau. Odată, un englez i-a garantat un credit de 3 milioane de dolari, tot din simpatie. „Eram educată şi eram tânără“, spune Anca Vlad, acum când se apropie de 60 de ani şi este printre cele mai influente femei de afaceri de la noi din ţară.

UPDATE: În urma numeroaselor comentarii ale unor cititori care sugerează că Anca Vlad ar fi rudă cu Iulian Vlad, şeful Securităţii ceauşiste între 1987 şi 1989, departamentul de comunicare al companiei Fildas-Catena a ţinut să facă următoarea precizare: „Doamna Anca Vlad, fondatoarea şi preşedintele grupului Fildas – Catena, nu este nici fiica, nici nora ultimului şef al fostei Securităţi, generalul Iulian Vlad, aşa cum se afirmă pe site-ul dvs. De fapt, între cei doi nu există niciun fel de grad de rudenie şi niciun fel de altă legătură, singurul „păcat” al doamnei Anca Vlad fiind acela că, din pură întâmplare, poartă acelaşi nume de familie cu fostul general de Securitate”.

Adevărul: Ce v-a făcut să urmaţi Facultatea de Comerţ Exterior?
Anca Vlad: Voiam să călătoresc. Şi singura facultate care îţi dădea şansa să mai ieşi din ţară era Facultatea de Comerţ Exterior. Era elita ASE-ului, făceam cursuri de doctrine economice internaţionale, deci eram la curent cu gândirea economică internaţională. În plus, am plecat din facultate cu trei limbi străine învăţate: engleză, franceză şi spaniolă.

Nu prea puteai să lucrezi în comerţ exterior fără să interacţionezi cu Securitatea...
Nu prea puteai să exişti în perioadă comunistă fără să fii urmărit de Securitate. Nefiind căsătorită, n-am putut lucra în comerţul exterior de la început, fiindcă persoanele necăsătorite nu puteau să călătorească. Aşa am ajuns să lucrez într-o întreprindere de mobilă, la export. Interacţiunile erau neplăcute, dar nu te puteau împiedica să exişti.

V-aţi văzut dosarul de la Securitate?
Nu. Mi-a spus o prietenă bună care şi-a văzut dosarul că te cerţi cu prietenii şi e mai bine să uiţi de el. Ştiam că suntem urmăriţi. Noi, cei din comerţul exterior eram un fel de cetăţeni… nici români, nici străini. Eram nişte ciudăţenii.

Cum aţi trecut de la mobilă la farmaceutice?
În 1972 am început să lucrez ca traducător. Mă specializasem pe traduceri de medicină. Cei de la firma SmithKline Beecham au vrut să îi reprezint în România, trebuia să organizez conferinţe în care să prezint produsele lor farmaceutice. Un medicament pe care l-am introdus atunci e cel mai popular medicament pentru infecţiile respiratorii: augmentin.

Cum trăiaţi înainte de Revoluţie?
Nu trăiam deloc prost. Aveam bani pentru că munceam foarte mult: Aveam un salariu destul de bun, echivalentul a 300 de dolari pe lună, făceam meditaţii, traduceri, eram colaborator la tot felul de acţiuni. Aşa că, pe lângă salariul de 300 de dolari, mai completam cu încă 300.

Revoluţia unde v-a prins?
În Bucureşti. Revoluţia m-a prins într-o situaţie foarte amuzantă, pentru că urma să mă căsătoresc chiar pe 25 decembrie 1989. Eram foarte ocupată cu pregătirile de nuntă, cu rochia... Era o tensiune îngrozitoare în aer.

Şi aţi făcut nunta până la urmă?
Da. Chiar pe 25 decembrie. Eram programaţi la biserica Amzei, şi acolo se trăsese. Călcam pe gloanţe.

Luna de miere a coincis cu prima lună de libertate pentru români.
Da, dar legea firmelor s-a dat în mai 1990. Atunci am putut să-mi deschid o firmă. Mi s-a părut o oportunitate fantastică să pot să fac ceva pe cont propriu. Am părăsit sectorul de stat care oricum era prăbuşit. Toţi oamenii plecau. La stat aveam un impozit de 80%. Deci, primeam salariu 1.800 de dolari de la firma din Anglia şi la mine ajungea 300 de dolari. Şi astfel m-am gândit că, dacă lucrez pe cont propriu, o să economisesc impozitul.

Cum v-a venit ideea firmei de consultanţă? Nu ştia nimeni, în 1990, ce înseamnă consultanţă.
La Registrul Comerţului nu se mai înscrisese nicio firmă de marketing consulting şi mă întrebau oamenii de acolo „cum se scrie?“. Vedeţi, educaţia aia comunistă îmi dăduse termenii. Aveam proprietatea termenilor.

Ce însemna să faci consultanţă atunci?
Ce înseamnă şi astăzi. Ne uităm în DEX.

Daţi-ne un exemplu despre ce făceaţi.
Nu aveam bani să fac import-export sau distribuţie, aveam doar puterea minţii. Un exemplu: foarte mult timp m-am ocupat de produse veterinare. Trebuia să identific nevoia. Ce nevoi avem? Ia să vedem, câţi cai avem, câţi porci, câte vite? Iată, aşa începe consultanţa. Apoi le iei pe regiuni. Ce boli au animalele? Aaa, porcii de la Timişoara au diaree. Bun, ne ocupăm de diareea porcilor. Asta e consultanţă: informaţii pe care le aduni, le urmăreşi şi după aia le dai mai departe.

Pentru asta îţi trebuie oameni care să adune toate informaţiile astea, nu?
Nu aveam angajaţi. Mă duceam eu, toată ziua, de la Timişoara la Tulcea, de la Tulcea la Iaşi. Munceam non-stop.

Şi pe vremea lui Ceauşescu se întâmpla să aibă animalele diaree. Cum se rezolva chestia asta atunci? Vă întreb pentru că mulţi oameni de afaceri care au venit din comerţul exterior şi şi-au dezvoltat afaceri după Revoluţie, au fost acuzaţi că şi-au folosit cunoştinţele pe care le acumulaseră în sistemul de stat, relaţiile, informaţiile, pentru a le valorifica după Revoluţie în scop personal. Cum comentaţi?
Cunoştinţele le primeşti şi le dai. Consider că abordarea dumneavoastră este nepotrivită din toate punctele de vedere. N-are niciun sens. Informaţia e liberă.

E percepţia omului de rând: că au exista nişte oameni care au contribuit la dezintegrarea statului după Revoluţie, din interes personale, pentru a se îmbogăţi. Aşa se vede acum de pe stradă. Oamenii bogaţi nu sunt bine văzuţi.
Asta este marea tristeţe, pentru că descurajează oamenii să devină bogaţi. După Revoluţie a fost o dezordine totală în instituţiile de stat. Directorii de întreprinderi erau şi membri de partid. Când Partidul Comunist a fost scos în afara legii, ei au început să-şi caute de lucru în altă parte. Asta fost dezintegrarea statului. Anii ăia, ‘91, ‘92, cu inflaţie de 200%.

Mirajul pastei de dinţi în culori

Anca Vlad a profitat de foamea românilor de produse colorate în anii postcomunismului. Compania pe care o conducea a adus în România pasta de dinţi „Aquafresh“. „Am făcut primele reclame pentru produse cosmetice la televizor: Aquafresh în trei culor protejează de trei ori e sloganul meu“, spune Anca Vlad. Povestea aducerii şi a promovării „Aquafresh“ are parfumul anilor ’90.

Anca Vlad i-a contactat pe cei de la BBC -  „o să mă întrebaţi «cum?». Cumva, nu ştiu… Pur şi simplu, i-am căutat, i-am găsit şi le-am scris“ . A cumpărat de la BBC două filme seriale. „Erau seriale de mare succes şi m-am dus cu ele la TVR : «vă dau aceste două seriale minunate, dar îmi daţi reclama cu pasta de dinţi la începutul şi la finalul fiecărui episod». Aşa am făcut şi «Aquafresh» se vindea direct din camion. Într-un camion intrau 244.000 de tuburi. Proprietarii de buticuri veneau la depozitul nostru din Giuleşti şi cumpărau baxuri direct din camion“.

De ce se „omorau“ românii pentru pastă de dinţi, în condiţiile în care nu am fost niciodată o naţie care să pună preţ pe curăţenia orală? Anca Vlad: „Pentru că era o pastă de dinţi în trei culori. Era fermecător când apăsai pe tub să iasă trei culori, iar reclama televizată îţi explica cum acţionează fiecare culoare. Era seducţia vestului, era ceva de calitate, ceva care nu-ţi abraza dinţii. Dacă v-aţi fi spălat cu Maxam din China, cum m-am spălat eu atâta timp, aţi fi apreciat la acea vreme o pastă de dinţi în trei culori. Era un mic lux pe care şi-l permitea românul“. 

 

Minunata lume a bogaţilor: cum să faci rost de 3 milioane de dolari


Nu v-aţi gândit că industria farmaceuticelor e o pălărie prea mare pentru dumneavoastră, care nu aveaţi pregătire de specialitate.
Dacă nu eu, atunci cine? Aşa mi-am spus atunci şi aşa îmi spun şi acum. Da, e o pălărie mare, dar ce îmi lipseşte să o duc?

Spuneţi că nu aveaţi bani când aţi înfiinţat firma de consultanţă…
Da. Timp de un an am făcut consultanţă. După un an, simpatia străinilor faţă de România era atât de mare încât am început să primesc marfă fără bani…, cu plata peste un an, din partea unor mari firme englezeşti.

Din simpatie o făceau?
Şi din interes: interesul de a face profit. Dar aveau încredere în mine. Clienţii mei, cărora le ofeream consultanţă, mi-au cerut să încep să fac şi comerţ, că mă sprijină ei, pentru că nu prea mai aveau cu cine să lucreze în România.

Dar de ce aveau mai multă încredere în dumneavoastră, Anca Vlad, decât în lanţul de farmacii de stat, cu care făcuseră comerţ şi până atunci.
Eu eram un om cu care se putea discuta. Eram educată, eram deja specialistă. Şi eram tânără.

Şi din aceste motive v-aţi trezit cu un camion de medicamete?
Da, primul camion de medicamente pe care l-am primit fusese contractat de stat şi apoi refuzat, pentru că n-au mai avut bani să-l plătească. Şi mi-au spus „Anca, trebuie să ne ajuţi. Noi am făuct aceste medicamente cu etichete în limba română. Trebuie să vinzi!“. Am avut noroc că apăruseră deja nişte farmacii private. Primii mei clienţi au fost farmacia 3F, din Piaţa Victoriei, şi nişte farmacii din Braşov, din Făgăraş. Am vândut bucată cu bucată, cu punguţa.

Cum vă explicaţi că, la câteva luni după Revoluţie, statul era incapabil să facă ce făcea înainte, adică să ducă la bun sfârşit un contract de import de medicamente.
Gândiţi-vă că nu mai există redactor-şef la ziarul dumneavoastră. Apare dezordinea? Apare. Aşa şi cu ţara…

Dar am avut un nou guvern, mulţi tehnocraţi au rămas pe loc… Statul s-a refăcut.
Nu, ani de zile a existat o ceaţă îngrozitoare. Statul n-a putut să primească acel camion de medicamente pentru că nu mai avea bani. Şi ăsta a fost un moment foarte favorabil pentru mine. Trebuie să ai şi noroc, şi curaj, că puteam să spun „Nu“. Era totuşi un risc, pentru că atunci când am primit acel camion aveam un an de zile să-l plătesc. Trebuia să meargă totul ca pe roate ca la final să am bani să plătesc.

Dar englezii ăştia nu i-au oferit şi statului perioada aceasta de un an în care să plătească medicamentele?
Nu, statului nu i s-a oferit acest privilegiu. Era o neîncredere, probabil. Ei aveau în mine o garanţie morală, pe când la stat vedeau că se schimbă de pe o zi pe alta directorii…

Dar dumneavoastră aveaţi totuşi 0 dolari. Financiar nu puteaţi garanta cu nimic.
Aşa e.

Cât aţi câştigat după această afacere?
După ce am vândut camionul de medicamte, am ajuns la o cifră de afaceri de 1,5 milioane de dolari. O cifră fantastică. Acum, când mă gândesc, nu-mi vine să cred.

Vi s-a propus vreodată să daţi un tun?
Da, mi s-a propus să iau o fabrică. Erau anii în care să făceau propuneri. Dar mie îmi plac afacerile clare. Nu-mi place cu „hai să  facem şi vom vedea“.

Îmi vine în minte un lucru pe care l-aţi spus într-un interviu: că aţi licitat pentru o fabrică de medicamente de la Piteşti fără să aveţi banii pe care i-aţi licitat. Asta e un fel de hai să licităm şi vom vedea…
Nu ştiam la ce sumă se va ajunge cu licitaţia. S-a ajuns la o sumă mare, trei milioane de dolari, şi aveam trei luni să vin cu banii.

Şi aţi făcut rost de ei…
Făceam nişte cursuri de perfecţionare profesională, la Londra. A fost o temă în cadrul cursului de comunicare şi relaţionare. Tema era să cer unei persoane ceva extraordinar. Şi aveam un partener în Londra şi am zis să fac încercarea asta dacă tot mi s-a dat o temă: să îl rog frumos să îmi garanteze pentru un credit de 3 milioane de dolari. Şi m-am dus la el şi i-am spus „Peter, poţi să mă ajuţi şi pe mine, uite am luat o fabrică şi am nevoie de un credit de 3 milioane de dolari?“. „Yes“, a fost răspunsul. Şi aşa am luat banii respectivi. Cine nu încearcă, nu are cum să câştige.

Totul pare atât de simplu în lumea oamenilor bogaţi. Ceri trei milioane de dolari şi ţi se dau. E incredibil…
Minunat.

E ceva la mijloc pe care noi nu îl înţelegem…
Da, lumea s-a schimbat foarte mult. Asta e un pionierat al capitalismului. Se crea şi se spera foarte mult.

Cum priviţi curăţarea mediului de afaceri prin intermediul Justiţiei?
Mă bucur extraordinar, nu-mi face plăcere, pentru că mi-e puţin ruşine, ca român, dar mă bucur extraordinar de această vânzoleală, pentru că este semnul unei noi etape, mai corecte, mai normale.

Se simte că bate un vânt de schimbare?
Încă nu, dar sperăm. Încă nu s-au potolit forţele răului. De exemplu: nu ai voie să amâni introducerea cardului de sănătate atât de mult. Introducerea este amânată pentru că, în momentul introducerii, fiecare medicament va fi contorizat. Companiile farmaceutice sunt nemulţumite pentru că unele medicamte pentru care ele plătesc taxa de clawback nu sunt de fapt consumate în România. Probabil că o parte din aceste medicamete sunt exportate, chiar dacă ele au fost plătite de statul român. Problema asta există, pentru că nu ai cum să urmăreşti dacă pacientul care a cumpărat, a înghiţit sau nu pastila şi dacă el e real sau nu.

Nu vi se pare că sunt cam multe farmacii? Cel puţin în Bucureşti… sunt peste tot.
Vi se pare că sunt multe farmacii pentru că nu mai e altceva. Marile lanţuri alimentare au eliminat micul comerţ alimentar, iar magazinele de îmbrăcămite, încălţăminte, lenjerie, toate au dispărut şi sunt în mall-uri acum. Farmaciile, prin natura lor trebuie să fie în cartier, lângă om, mai ales lângă pensionar, şi atunci vi se par multe. Dar eu cred că suntem în media europeană. Oricum, nu mai e voie să se deschidă noi farmacii în Bucureşti. Dacă vedeţi că se deschide o nouă farmacie lângă blocul dumneavoastră, să ştiţi că e vorba de o relocare. Se mută dintr-un loc fără vad într-un loc cu trafic mai bun.

E mai dificil să intri în mediul de afaceri din România ca femeie decât ca bărbat?
Da, sigur că e mai dificil. Bărbaţii se simt mai bine să negocieze între ei. Au limbajul lor, aluziile lor, berea lor. Şi atunci, în relaţia cu o femeie sunt mai crispaţi şi mai reţinuţi. În sensul ăsta e mai greu. Şi când cereai credit la o bancă, în anii ‘90, era mai greu ca femeie decât ca bărbat. Pe de altă parte, o femeie este în primul rând mamă şi atunci grija pentru familie şi copii e atât de mare încât nu va risca acte şi fapte cu potenţial penal. 

citeste totul despre: