Le-am auzit în Visătorul, spectacolul realizat de Ada Milea la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ pornind de la cartea lui Ian McEwan (Polirom, 2015, traducerea Dana Crăciun), un fel de „amintiri din copilărie“ ale autorului britanic concentrate în câteva povestiri în centrul cărora se află Peter Fortune. Peter e un puşti un pic altfel decât ceilalţi, are o fantezie bogată şi călătoreşte imaginar prin locuri pe unde majoritatea nici nu s-ar gândi să se perinde. În spectacol,  reveriile lui diurne devin pretextul estetic al unui portret fragmentat, dinamic, amuzant, al rutinelor cotidiene, schiţate de tiparul trezit-mic dejun-şcoală-serviciu, şi din nou, de la capăt, vreme de cinci zile la rând. Tabloul săptămânii noastre de lucru, al vieţii de familie şi al şcolii e recompus prin intermediul unei suite de cântece care relatează narativ şi melodic, un playlist înscris cu creta pe o mini-tablă şi şters pe măsură ce melodiile sunt interpretate de distribuţie. În acest microunivers delimitat de punctele cardinale ale vieţii active, regăsim tipologii stilizate în cheie comică (mama, tata, sora, doamnele profesoare, colegul bătăuş, animăluţul de companie, colega de care te îndrăgosteşti etc.). Perspectiva e ingenuă, prin ochii copilului, complet alta decât de la înălţimea celor mari, care cred că ştiu totul, în orice caz, tot ce contează cu adevărat în viaţă, dar care de-acolo, de la altitudinea maturităţii lor, pierd multe din  vedere.

Formula scenică utilizată e aceea care-a consacrat-o pe Ada Milea cu mulţi ani în urmă, spectacolul-concert, în care debordanta sa creativitate muzical-teatrală se dezvăluie în completa ei splendoare. Universul sonor e susţinut vocal şi „orchestral“ de actorii Emanuel Becheru (Peter), Corina Grigoraş (Kate), Nora Covali (Mama), Rareş Pîrlog (Tata), Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Ieşanu (Profesoarele), Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoţki, Dragoş Ionescu, Valentin Florea (Copiii), apelând la o serie surprinzătoare de „instrumente“, majoritatea complet neobişnuite: o răzătoare metalică de bucătărie, perii de frecat podelele, un tel, jucării muzicale, un capac de oală,  adică orice obiect din vecinătate care poate fi util acustic. Distribuţia e adorabilă. Cântă, întruchipează copii cu naturaleţe şi poftă clară de joc. O fac cu atâta convingere încât până şi actorii cu barbă te conving că sunt şcolari mici. Vocalitatea, postura şi mimica devin principalele soluţii de expresivitate actoricească. Delicat, cu trăsături ce implică nostalgie şi sentimente profunde, e crochiul părinţilor: Tatăl, în pijama, cântând la chitară şi punctând în momente în care autoritatea paternă se impune; Mama, în capot, între o oală cu mâncare, unelte casnice, o râşnită şi alte ustensile de bucătărie care devin, magic, instrumente muzicale şi o porţie zdravănă de plâns, ca să se descarce de toate stresurile materne acumulate. Secvenţele muzicale sunt structurate dinamic, ca suite de interogaţii, răspunsuri, repetări, într-un dialog ritmat, impecabil animat de actorii-cântăreţi. Visătorul e un spectacol reconfortant, care investeşte estetic în coloratura narativă, muzicală, poetică şi vizuală.

Personajele sunt simpatice chiar şi atunci când au tuşe caricaturizate, căci ironia e blândă şi afectuoasă. Corpul didactic e reprezentat de trei Doamne profesoare, drăguţe în felul lor, cumulând trăsăturile standard ale cadrelor din învăţământ: îmbrăcate în deux piece-uri, asertive, cu gesturi stereotip, intervenind mereu cu indicaţii, atoateştiutoare, lansând reguli şi repetându-le obsesiv de la catedra lor supraînălţată de unde controlează activităţile elevilor. 

Inventivitatea Adei Milea şi a actorilor s-au stimulat reciproc, iar senzaţia de produs artistic dospit natural, într-un parcurs de echipă, din care transpare bucuria de-a fi lucrat împreună e evidentă. Spiritul jucăuş răsare în fiecare moment, iar seria de secvenţe cântate aduce-n postura de solo personajele în episoade de egală vibraţie, perfect echilibrate ca întreg. E o alcătuire nonconformistă, dar perfect logică, în care frapează simplitatea elaborată şi soluţiile ingenioase.

Povestea lui Peter Fortune e spusă şi video de desenele animate ale lui Paul Mureşan, un alt nivel al vizualităţii scenice, pe placul tinerei generaţii de azi, şi plastic, de scenografia Alinei Herescu. Care a modelat spaţiul în perimetre specifice, condensate ca suprafaţă şi sugestie: camerele copiilor sunt delimitate de elemente tipice locurilor de joacă; sufrageria/bucătăria, de o masă, un poster şi câteva dulapuri; şcoala, prin catedră şi tablă. Copiii domină perimetrul din partea de jos a dispozitivului scenic, adulţii, pe cel de sus.  În funcţie de numărul de centimetri atinşi!

Ian McEwan scria în prefaţa din 1995 că aceasta „e o carte pentru adulţi despre un copil, într-un limbaj pe care să-l înţeleagă copiii“. Povestirile lui Peter, unele dintre ele, au devenit versuri în proiectul de la TT (dramatizarea Antoaneta Zaharia) şi cântece, într-un spectacol pentru toate vârstele. Numele de pe afiş sunt o făgăduinţă a succesului, iar reuşita e generată de fabuloasa inventivitate a ansamblului care transformă, cu candoare şi umor, o operă literară într-o minunată creaţie teatrală. Nucleul în jurul căruia gravitează întregul îl reprezintă copilul şi fantezia sa spumoasă, felul său atât de personal de-a fi altfel decât ceilalţi, şi transformarea acestui copil, evoluţia de la puştiul aiurit la preadolescentul care împărtăşeşte prima dragoste cu cea mai simpatică dintre fetele din anturaj. Ce poate fi mai frumos?