Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei Alegeri Republica Moldova 2025

Un parteneriat strategic

Publicat: 19.04.2013 15:23

Ultima actualizare: 08.08.2022 10:14

Scenă din „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett

Prezenţa la Cluj-Napoca a Teatrului Naţional din Praga, în a doua decadă a lunii aprilie, nu are nicidecum doar valoarea unei simple vizite de curtoazie.

Ea depăşeşte deopotrivă semnificaţia întăririi relaţiei de colaborare dintre două instituţii de spectacole de elită- Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, în calitate de gazdă, şi Naţionalul praghez ca oaspete - condiţie superlativă certificată de calitatea amândurora de membri ai Uniunii Teatrelor Europene. Venirea praghezilor înseamnă mai mult decât o revenire. Adevărat, e vorba şi despre o revenire -artiştii praghezi au onorat cu prezenţa lor ediţia din toamna trecută a Festivalui Interferenţe, organizat de Teatrul clujean şi de directorul său, Tompa Gábor, iar spectacolul cu piesa Nunta lui Figaro prezentat de ei a reprezentat un succes - însă miza turneului de acum a fost, cred, ceva mai mare.

Turneul a beneficiat de sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, iar implicarea autorităţilor locale e parte a eforturilor acestora de a spori şansele oraşului în candidatura cu succes la concursul internaţional în urma căruia Clujul ar obţine onorantul statut de Capitală culturală europeană. Ceea ce înseamnă că clujenii văd în praghezii care au avut deja respectiva onoare un partener strategic, un aliat.

Artiştii cehi şi-au dorit, fără doar şi poate, ca revenirea lor la Cluj să însemne ocazia de a-şi dezvălui capacităţile profesionale, talentul într-un alt gen de teatru decât cel de factură clasică, aristoteliciană. Au ales din repertoriul lor curent spectacolul cu piesa Aşteptându-l pe Godot, montat de Michal Dočekal, nimeni altul decât regizorul Zilei celei mai nebune.

Sensuri

Avea, cu siguranţă, dreptate Octavian Saiu (cf. Beckett pur şi simplu – Nimic de făcut, Editura Paideia, Bucureşti, 2009) atunci când socotea că Aşteptându-l pe Godot rămâne emblema operei beckettiene. “E piesa unică a unui teatru unic, spre care (Beckett n.m. a tins mereu. Un teatru imposibil. Un teatru fără lumină. Un teatru al umbrelor care aşteaptă. Un teatru al absenţei”. Avea, neîndoielnic, dreptate şi celebrul Martin Esslin care în Teatrul absurdului, o carte- cult (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2009), sintetiza admirabil substanţa piesei: “Subiectul piesei nu este Godot, ci aşteptarea, actul aşteptării, un aspect esenţial şi caracteristic al esenţei umane. De-a lungul vieţii aşteptăm mereu câte ceva, iar Godot reprezintă mereu obiectul aşteptării noastre –un eveniment, un lucru, o persoană, moartea. Mai mult, în timpul acestei aşteptări avem experienţa curgerii timpului în cea mai pură, mai clară formă”.

Beckett îşi definea scrierea drept tragi-comedie în două acte. “Fără a fi o tragedie, textul are destulă substanţă tragică şi fără a fi o comedie, textul are destul umor, aşa că singurul termen spre a o cuprinde este cel pe care autorul l-a sugerat”, nota Octavian Saiu. Exegetul român mai făcea însă încă o observaţie care mi se pare extrem de importantă: “Tragicomedia lui Beckkett nu e o sinteză de tragic şi de comic, după cum nu e o nicio ars combinatoria în care ambele se regăsesc cvasi-aleatoriu”. În Aşteptându-l pe Godot există o alternanţă de umor şi de patetic, o lesne sesizabilă schimbare de ton de la o secvenţă la alta, “o conversie misterioasă a registrelor”, scria Octavian Saiu, adăugând că pentru Beckett “tragicomedia e un fenomen al indeciziei,în care cele două microsmosuri –scenă şi sală- sunt captive, într-un labirint fără ieşire”.

Nici comic, nici metafizic în exces

Spectacolul praghez are, în primul rând, meritul de a fi sesizat această indecizie şi valenţele sale teatrale. Aparent, el e, aşa cum zice ardeleanul, nici şe, nici şe. Adică nici din cale afară de comic, deşi cuprinde nenumărate inserturi specifice, numeroase momente ludice, repetate relaţionări şi chemări la dialog între scenă şi sală, dar nici metafizic ori apăsător cu asupra de măsură. Jocul acesta stilistic şi de stări ca şi joaca în care se angrenează personajele, poate pentru a se salva punctual, prin propriile lor forţe, de nefericirea la care i-a condamnat destinul înseamnă una dintre componentele formulei de spectacol pentru care a optat regizorul Michal Dočekal.

În al doilea rând, directorul de scenă a avut în vedere evidenţierea stării de aşteptare. Poate chiar concretizarea ei fizică. Totul se consumă într-o staţie de tramvai sau de autobuz (decor: David Marek). Aici îi găsim, de aici ne înştiinţează că îl aşteaptă pe domnul Godot, aici, în staţia cu pricina, se gândesc şi se răzgândesc în privinţa aşteptării lor Estragon şi Vladimir. Aici se despart şi aici rămân ei împreună. Ambii sunt îmbrăcaţi în haine modeste, Estragon (David Matasek) poartă nişte pantaloni de pijama, are nevoie de o cârjă, Vladimir (David Prachař) are, la rându-i, veşminte murdare şi rupte (costume: Hana Fischerova). De acolo, din acea staţie, hotărăsc ei la final să plece, însă, desigur, nu îşi vor pune în practică decizia. Pe aici trec Pozzo (Ondřej Pavelka), îmbrăcat într-o masivă haină de piele care a fost cândva elegantă, şi Lucky (Jan Kačer), în haine negre, şi ele ponosite, în desenarea celor două personaje atât directorul de scenă cât şi interpreţii rămânând fideli acelei tradiţii de reprezentare ce mizează pe valorarea disonanţei vizuale dintre cei doi non-eroi. Aici, în staţia cu pricina, soseşte eternul, inocentul mesager al domnului Godot (Vojtech Lavička/ Vlastimil Kanka).

Şi tot în spaţiul respectivei staţii spectacolul ţine să releve caracterul emblematic al piesei lui Beckett. Să marcheze însuşirea acesteia de a fi devenit chintesenţa felului în care concepe teatrul absurdului scriitorul irlandez. Împreună cu autorul decorului, regizorul a optat pentru o soluţie vizuală care să nu excludă din montare simbolistica arborelui, dar care să permită deopotrivă sublinierea, întărirea formulei de teatru in teatru pe care e fundamentată reprezentaţia. Se află în scenă două panouri destinate afişajului, iar în interiorul lor se găsesc două afişe conţinând desenat copacul şi transformările sale sezoniere, cu înscripţiile în curând şi acum.

Nu cred că spectacolul praghez ar însemna o revoluţie în înscenarea lui Beckett. Nu cred nici că şi-ar fi dorit să spună prea multe lucruri noi despre piesa-fanion a ilustrului dramaturg irlandez. Michal Dočekal şi colaboratorii lui au intenţionat mai cu seamă să releve încă o dată sensurile şi valoarea partiturii. Au reuşit într-o măsură deloc de neluat în seamă.

Teatrul Naţional din Praga- AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT de Samuel Beckett;