Este evident pentru oricine că, la cei 55 de ani ai săi, actriţa nu poate fi coborâtă de pe soclul ei de nicio cabală (a bigoţilor), pentru simplul fapt că nu-i poate fi ştearsă cu buretele cariera strălucită în teatru şi film, cu peste o sută de roluri şi prestaţii recunoscute pe plan mondial.

În 1990 a fost o cutremurătoare Medeea, în Trilogia antică, primind premiul UNITER pentru acest rol din spectacolul Teatrului Naţional Bucureşti, cu care Andrei Şerban îşi semna revenirea pe scenele româneşti. Peste cinci ani primea acelaşi premiu al breslei, pentru exploziva şi acaparatoarea performanţă din spectacolul Astă-seară Lola Blau, în regia lui Alexandru Dabija.

În 1991 a primit Premiul UCIN, pentru rolul din filmul semnat de Şerban Marinescu, Cei care plătesc cu viaţa, iar în 1992 a fost cea mai bună actriţă europeană, primind Premiul Academiei Europene de Film, pentru experienţa-limită din Balanţa lui Lucian Pintilie. În acelaşi interval, deşi premiile ar fi putut s-o ameţească, Maia nu a ezitat să crediteze cu generozitate, un tânăr student de 21 de ani, pe nume Răzvan Mazilu şi să îl urmeze în demersul său de teatru-dans, într-o aventură numită Dama cu camelii, repetând pe culoarele Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru o producţie pe care până la urmă instituţia a introdus-o în repertoriu, înregistrând un succes notabil.

A lucrat cu mari regizori de teatru si de film. Pe lângă cei deja menţionaţi: Alexander Morfov, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater, Michael Cacoyannis, Mel Gibson, Gabor Tompa, Marta Meszaros, Theo Angelopoulos, sau Radu Mihăileanu.

Este o actriţă cu un ambitus remarcabil, capabilă să coboare în străfundurile întunecate ale sufletului uman, fiind Clitemnestra, în Orestia Naţionalului craiovean, semnată de regizorul Silviu Purcărete, sau supraveghetoarea dintr-un lagăr nazist de exterminare, în puternica simfonie scenică La ordin, Fürher!, semnată de Mihai Măniuţiu la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Dar şi să fie exuberantă, ca în spectacolele relevante pentru sărbătorile comunităţii evreieşti, sau expansivă în registrul comic, ce aduce zâmbetul pe chipul spectatorului, în Miss Daisy şi şoferul ei, sau Varşovia: ghid turistic, producţii ale Teatrului Evreiesc de Stat, al cărei director a fost Maia Morgenstern până pe 4 octombrie 2017.

Desigur că nivelul de excepţie al prezenţei ei artistice nu este relevant pentru statutul de conducător al unui colectiv teatral decât pentru că este garanţia că directoarea cunoaşte din interior domeniul, de la cel mai mic detaliu la chestiunile importante, nu vine, ca atâţia alţii, să ceară clemenţă, pentru a învăţa secretele sectorului căruia se presupune că trebuie să-i dea direcţie, prin viziunea sa.

Maia Morgenstern (foto dreapta - Oana Monica Nae) a condus Teatrul Evreiesc de Stat din 2012, poate în perioada lui cea mai dificilă, fiindcă această clădire seculară a trebuit să fie consolidată şi renovată. 2014 a fost un an greu pentru TES: i s-au furat echipamente şi a rămas fără acoperişul luat de vânt. Dar Maia Morgenstern a fost acolo, cu trup şi suflet, i-a mobilizat pe toţi, a cerut cu forţa Clitemnestrei, a rugat cu mlădierea Violei, a implorat cu versatilitatea Lolei Blau, s-a impus cu prestanţa Klarei Zachanassian şi celor din structurile administrative, care o voiau poate mai tăcută.

Îmi amintesc cum imediat după nefericitul eveniment care a lăsat teatrul dezgolit, a jucat cu actorii în stradă, apoi s-a zbătut să ducă trupa pe scenele disponibile de la alte teatre, pentru că nu accepta ideea ca actorii Teatrului Evreiesc de Stat să nu joace vreme de doi ani, cât i s-a spus că va dura reconstrucţia.

Cu viziunea ei deschisă spre lumea largă a întărit legăturile internaţionale ale teatrului, organizând turnee peste hotare şi găzduind trupe străine în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Idiş. Şi a putut să o facă pentru că a alcătuit un repertoriu valoros şi divers, iar cei care urmărim evoluţia teatrului, ştim cât de bine este informată opinia publică, pentru că PR-ul instituţiei (numită Oana Monica Nae) funcţionează impecabil. Această strategie managerială răspunde atât nevoilor comunităţii evreieşti, cât şi ale teatrului românesc, în general, care este cu atât mai bogat, cu cât pune în valoare diferitele sale filoane etnice sau minoritare, atât prin problematicile diverse, cât şi prin abordarea artistică variată.

Maia Morgenstern este, indubitabil, o prezenţă artistică de top şi s-a dovedit a fi şi un conducător de teatru pregătit pentru orice situaţie instituţională, oricât de dramatică. M-am mirat în luna mai, când am aflat că s-a retras la jumătatea evaluării. Dar mi-am spus că, probabil, a ajuns la concluzia că sacrifică prea mult din cariera ei artistică, în favoarea unei munci administrative, care consumă nemeritat de mult timp şi energie. Căci pentru profesioniştii de calitate, a fi conducătorul unei structuri instituţionale este un sacrificiu în România, unde, până la performanţă, se cheltuieşte înainte infinit de mult efort numai pentru a face ca lucrurile să aibă un curs normal, care ar trebui să curgă de la sine (nu vorbesc de şefii clientelari, desigur).

Iar dacă într-un mandat sunt lucruri de analizat şi nemulţumiri de discutat, să fie examinate de cine şi cum trebuie, iar nu ca un instrument de presiune în preajma unui concurs.

Aşa că nu pot decât să sper că Maia nu a obosit să stea la cârma navei amiral care este TES Şi îi spun: Mai ia, Maia, o gură de aer şi acceptă provocarea unui nou concurs!