Portret Sir Toby. La douceur de vivre, dulcele gust al vieţii

Acest diagnostic mi s-a impus din prima clipă când, departe, am aflat de dispariţia lui Ion Toboşaru. Mai mult decât un profesor, el a fost un personaj al lumii teatrului ce şi-a purtat cu graţie ironia şi şi-a cultivat ludic excesele metaforice.

Ion vorbea ca nimeni altul convocând referinţe mitologice, amuzându-se tacit cu distanţa între banalitatea unui fapt şi dimensiunea hiperbolică ce i-o acorda. Îl iubeam pentru că niciodată agresiv, ci constant detaşat ca şi cum viaţa era un spectacol ai cărei actori eram împreună: şi el şi noi. Ion Toboşaru nu judeca, ci ne asocia într-o performantă comună pe care o evalua cu o lejeritate niciodată dezminţită, plasându-se la un interval al cărui secret singur îl posedă, acela între seriosul ce-i displăcea şi gluma care-l seducea. El, ca nimeni altul, le reunea.

Cu Ion Toboşaru am petrecut „lipe de viaţă”, la Institutul de teatru şi în afara lui, mereu pe acelaşi fond de „douceur de vivre”, profitând de dulcele gust al vieţii. Fără nici o umbră, fără nici o crispare surâzând mereu cu o plăcere comun împărtăşită faţă de jocurile date pe „scena universităţii”.

Cîtă emoţie mi-a produs ultimul său gest care-mi rămâne în memorie: la lansarea cărţii „Viaţa secundă” în foaierul Teatrului Naţional o doamnă discretă a venit din partea sa pentru a-mi solicita un exemplar. I l-am oferit cu plăcere fără a bănui atunci că era cadoul pe de pe urmă, schimb final înainte de despărţire. El mă consolează azi! Şi de aceea nu lacrimile îmi umezesc ochii, ci surâsul melancolic îmi înfloreşte pe buze. Drum bun, dragă Ion!

George Banu

Fost student şi asistent al lui Ion Toboşaru, prieten de o viaţă