INTERVIU Victor Rebengiuc, la 83 de ani: „Nu vreau spectatori la moartea mea“ VIDEO

INTERVIU Victor Rebengiuc, la 83 de ani: „Nu vreau spectatori la moartea mea“ VIDEO

Victor Rebengiuc,  în cabina sa de la Teatrul Bulandra    FOTO/ VIDEO: Florin Ghioca

Actorul Victor Rebengiuc, care împlineşte 83 de ani pe 10 februarie, spune că va dori să se retragă cu discreţie şi demnitate. El afirmă tranşant că nu doreşte ca moartea să îi fie transformată vreodată într-un spectacol mediatic. Trebuie să apari pe scenă, spune el, atâta vreme cât eşti valid să apari pe scenă.

Student la clasa Aurei Buzescu, Victor Rebengiuc, născut pe 10 februarie 1933,  a făcut parte dintr-o generaţie de aur. Actorul a absolvit în 1956, alături de Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma. Astăzi, actorul împlineşte 83 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de teatru profesionist. Sincer, deschis, tranşant, uneori de o brutalitate instinctuală, pe care Lucian Pintilie i-a exploatat-o în film cel mai bine, imaginea lui Rebengiuc se mai suprapune cu a omului care a apărut cu hârtia igienică la televizor în zilele Revoluţiei. Dar, înainte de toate, el rămâne unul dintre pilonii Teatrului „Bulandra“, în care a jucat cel mai mult, din 1957 încoace. Când spui Rebengiuc, spui şi „Bulandra“. A lucrat cu cei mai mari regizori ai noştri, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, l-a întruchipat antologic pe Apostol Bologa, în filmul „Pădurea spânzuraţilor“, premiat la Cannes, dar a rămas tot timpul firesc, natural, intransigent. Victor Rebengiuc, care s-a identificat cu imaginea lui Ilie Moromete, din filmul lui Stere Gulea din 1986, provoacă, se provoacă, şi, mai ales, surprinde.

În ianuarie, l-am putut vedea în rolul unui avocat orb, în serialul „Deschide ochii“, la ProTV. Într-un interviu-eveniment, actorul afirmă că trebuie să apari pe scenă, atâta vreme cât eşti valid să apari pe scenă, şi că, mort, nu va dori să ofere vreun spectacol. Victor Rebengiuc va dori să se retragă demn, aşa cum a şi trăit.


„Adevărul“: Ce înseamnă pentru dumneavoastră cei 83 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de teatru profesionist?
Victor Rebengiuc: Vârsta îşi spune cuvântul, mă dor şalele, mă doare nervul sciatic. Mă străduiesc să nu mi se vadă durerile pe scenă. Câtă vreme voi reuşi, mă urc pe scenă. Când n-oi mai reuşi, nu o să mă mai urc. Totuşi, sunt sănătos, nu sunt operat nici măcar de apendicită. Am mai răcit. Medicamente nu prea iau. Sunt norocos, am o genă bună. Ce-i drept, în viaţa mea nu am pierdut nopţi, nu am băut excesiv. Am mai băut câte un pahar la aniversări, la onomastici, la premiere, am băut câte un pahar-două. S-a întâmplat să mă şi îmbăt doar de câteva ori...Ţin  minte de câte ori, nu am fost într-o continuă stare de euforie bahică (Râde). Când lucrezi foarte mult, nu prea ai timp de pierdut. Dacă te apuci să pierzi nopţile, nu mai eşti treaz ziua să poţi munci.


Totuşi, nu v-a contaminat lumea boemă a colegilor artişti?

Nu, nu m-a tentat. Am stat uneori, cu ei, prin cârciumi, însă eu nu beau, nu am un apetit pentru băutură. Sunt colegi care îmi spun: „Hai, dom’le, să beau o bere, repede, acuma“. „Nu, dom’le!“, îi răspund. „Eu beau apă“. E mai comod. Aşa s-a întâmplat tot timpul, nu am făcut special pentru asta Cum spuneam, e vorba şi de o bună moştenire genetică. Le mulţumesc mamei mele, tatălui meu, bunicilor mei pentru asta.

Vă putem vedea în această stagiune, jucând împreună cu Mariana Mihuţ, într-un cuplu, în spectacolul „Moartea unui comis voiajor“ de la Bulandra. Sunteţi căsătorit cu Mariana Mihuţ de peste 50 de ani. Cum  aţi reuşit performanţa acestei longevităţi?


Din partea amândurora a fost o putere de rezistenţă, ne-am opus unul altuia (Râde). Am lucrat împreună tot timpul. Poţi să rămâi împreună şi peste jumătate de secol, cu răbdare, cu înţelegere. Avem metode diferite de a ne apropria de rolurile pe care le avem. Nu discutăm prea mult asupra rolurilor, că intrăm în conflict. Fiecare îşi vede de treaba lui. Ne cunoaştem de mult şi ne îngăduim (Zâmbeşte). Noi avem şi o capacitate imensă de a ne bucura unul pentru celălalt. Mariana se implică excesiv în rolurile sale, ei îi place să se arunce, cu pasiune. Asta ţine şi de temperament.

Nu prea v-am mai văzut la televizor în ultima vreme...


Eu, când am împlinit 80 de ani, mi-am dat seama că nu mai am ce să spun.. Nu s-a întâmplat nimic semnificativ în viaţa mea. Da, am mai făcut nişte roluri în teatru şi film. Însă asta e meseria mea, e ca şi cum mănânc în fiecare zi. E un eveniment că mănânc? Nu. Joc roluri, e normal. Când nu voi mai juca, atunci,da, acesta ar fi un eveniment...

Vă gândiţi la dispariţie?

Împlinesc 83 de ani, perspectiva mea de viaţă este foarte restrânsă, privesc cu luciditate asta. Nu mi-e frică de moarte, va veni la un moment dat. Vârsta îmi dă dreptul acesta să aştept momentul dispariţiei mele de pe scena vieţii şi a artei. Nu am niciun fel de spaimă. Ce-mi doresc eu la moartea mea? Nu vreau să fiu expus. Eu cred că cel mai civilizat lucru şi cea mai civilizată manifestare a consideraţiei pe care o ai pentru un om drag, pe care l-ai apreciat, sunt o floare şi o lumănare depuse la uşa teatrului. Pentru ce sa vină lumea să vadă la coşciugul meu? Ce să vadă? Dacă am murit cu adevărat? Asta o să constate medicii. Nu am ce să demonstrez la moartea mea. Nu vreau să joc, mort, un spectacol. Nu ştiu rolul. Nu vreau să am spectatori la moartea mea. Îmi doresc ca sicriul să fie închis, nu vreau să fiu expus, nu vreau să se tragă cu puşca la moartea mea, deşi am o decoraţie, care îmi dă drept la acest onor milităresc.

Nu am nevoie de alai, de doliu naţional, nu vreau ca numele meu să fie dat niciunei străzi, niciunui teatru, niciunei săli de cinematograf, niciunei clase de la Institutul de Teatru. Când am terminat, am terminat. Or să rămână nişte filme cu mine, acelea mă reprezintă. Nimic mai mult! O lumănare, o floare, la uşa teatrului sunt tot ce îmi doresc.

Scena nu v-a dat dependenţă? Vă veţi putea retrage?

M-am lăsat de tutun, de ce ce să nu mă las şi de teatru? Teatrul e un microb atâta vreme cât eşti valid să apari pe scenă. E penibil să apari pe scenă, dacă nu mai eşti valid.

Nu vă mai interesează spectacolul politic?

Nu, nu mă mai interesează. Sunt aceiaşi inşi pe care îi ştiu de 25-27 de ani de ani. Cum îi văd, ştiu deja ce o să spună fiecare dintre ei, în funcţie de partidul nou în care au intrat.Ceea ce înjurau ieri, astăzi o să laude. Ce treabă am eu cu ei??


Colegi de-ai dumneavoastră intraseră, în toamnă, în UNPR. Nu aţi primit asemenea propuneri?

Nici nu cred că ar veni cineva la mine să-mi ceară asta. În UNPR au intrat colegii de la revistă, au completat „distribuţia“...

„M-a impresionat optimismul nevăzătorilor“

Aţi jucat pentru prima dată rolul unui orb, în serialul „Deschide ochii“.

Da, m-am dus într-un soi de documentaţie la Asociaţia Nevăzătorilor. Sunt nişte oameni minunaţi acolo, ei au un handicap pe care nu-l iau în seamă. Noi îl luăm în seamă, ei se comportă absolut firesc. Mă uitam cu câtă siguranţă merg, acolo, pe coridoare...Sunt nişte oameni cu preocupări intelectuale, ei ştiu spectacole, îi cunosc pe actori, pe mine mă ştiau din filme. Le-a plăcut „Moromeţii“, îmi vorbeau de Moromete. Ei aud spectacolul, filmul şi-l imaginează. M-a impresionat optimismul lor, ce fel de oameni sunt, cât de solizi sunt aceşti oameni nevăzători, în interiorul lor.

V-aţi regăsit în intransigenţa morală a personajului dumneavoastră?

Personajul meu, Horia Barbu, este un fel Superman. El nu apără infractori, are preocupări morale, vrea să salveze oameni necăjiţi care sunt băgaţi în tot felul de încurcături. E un fel de înger păzitor. A fost un rol dificil, eram tot timpul preocupat de cum îmi ţineam ochii, să dau impresia că nu văd. Nu ştiu cât de bun am fost, în acest rol, m-am privit, la difuzarea serialului, dar nu am decis dacă să îmi acord nota de trecere sau nu.

Există o legendă a avocaţilor veroşi. Credeţi că mai există şi astfel de avocaţi, ca cel pe care-l interpretaţi?

Trebuie să existe. Suntem diverşi. Trebuie să mai existe oameni cumsecade care fac treaba asta, să apere pe vreun nefericit. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu Luminiţa Gheorghiu, Răzvan Vasilescu, sunt atât de talentaţi, te inspiră întotdeauna să-i ai ca parteneri.

Stere Gulea şi-a manifestat dorinţa de a face o continuare la „Moromeţii“. Veţi juca în noul film?

Nu ştiu dacă o să mai apuc. Dac-o făcea astăzi, mâine, anul ăsta, da, puteam spera să joc. Însă cine ştie cât o să mai dureze până obţine finanţare? Un an, doi, trei pot să treacă...Nu mai mult...


 

 

citeste totul despre: