1. Impuritate post-modernă

Într-un text cu valoare confesivă, text făcut public în anul 1968, Gabriel Garcia Márquez mărturisea: „Sunt scriitor din cauza timidităţii. Adevărata mea vocaţie este aceea de prestidigitator, dar mă înfurii atât de mult când încerc să fac un truc încât a trebuit să mă refugiez în singurătatea literaturii“.

Opinia mea este că vocaţia recunoscută de prestidigitator s-a dovedit cum nu se poate mai favorabilă scriitorului Gabriel Garcia Márquez. Ea fiind cea care i-a îngăduit să se situeze, la modul superior, pe tărâmul atât de fragil al impurităţii cu mare impact estetic care, în cazul în speţă, se cheamă realismul magic. Ea, impuritatea, e cea care i-a permis lui Garcia Márquez să facă astfel încât imaginaţia să pătrundă triumfător în romanul sud-american. Şi nu oricum, ci, aşa după cum observa Julio Cortázar, „eliberându-l de plicticoasa misiune, asumată până nu demult cu încăpăţânare inertă, de a parafraza cronica evenimentelor. Numai astfel, inventând, numai astfel, cucerind teritorii privilegiate şi ameţitoare ca Macondo, vom ajunge la independenţa deplină“.


FOTO Ovidiu Zimcea

Cum nu se poate mai justă mi se pare şi observaţia lui Mario Vargas Llosa care susţine că „ niciunde, în paginile altui scriitor, cele două teritorii, cel real şi cel imaginar, nu se unesc într-o sinteză atât de perfectă“ ca în scrierile lui Márquez. Un loc unde „ realul obiectiv şi realul imaginar se confundă într-o substanţă indestructibilă: istoricul şi fabulosul, cotidianul şi himericul, faptele trăite şi faptele inventate“.

Sunt absolut convins că felul în care Márquez a reinventat şi a cucerit teritoriile fantasticului, fără a abandona întru totul posesiunile anterioare reprezentate de câştigurile tărâmurilor realismului s-a aflat la originea dorinţei regizorului Yury Kordonsky de a oferi o variantă pentru scenă a uneia dintre cele mai celebre scrieri ale scriitorului colombian. :i anume Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet. Poate că pentru a celebra încă şi mai apăsat fantasticul, oniricul şi incredibilul aduse cu sine de operaţiune de transplantare a epicului în registrul dramatic, poate şi pentru a spori cuantumul de impuritate care este în specificul lumii noastre post-post-moderne, Kordonsky a luat decizia de a topi în rama Eréndirei alte două texte marqueziene. Şi anume Un domn foarte bătrân cu nişte aripi uriaşe şi Ochi de câine albastru. A făcut-o, cred, şi cu voinţa de a sublinia „inexplicabilul“, din eşecul imposibilei poveşti de dragoste dintre Eréndira şi Ulise. Insistând astfel asupra imposibilităţii iubirii pur şi simplu. Marcând faptul că aceasta îi este apriori refuzată Eréndirei. Chiar înainte de prima întâlnire cu Ulise. De aici dublarea bărbatului din viaţa reală cu acela din vis. Depăşind în chipul acesta stereotipul din fraza, desigur, subînţeleasă, cu tentă moralizatoare, de tipul „crima nu se poate situa, în nici un caz la fundamentul fericirii“.

FOTO Ovidiu Zimcea

Vorbeam încă de la începutul acestei cronici despre impurul superior din punct de vedere estetic care defineşte ceea ce este bun în spectacolul Teatrului German de Stat din Timişoara. Impur mereu reperabil în montare, la diversele ei etaje. Un impur care ordonează şi călăuzeşte altfel decât a gândit-o Márquez o parte dintre coordonatele textului de bază. El, impurul, acaparează deopotrivă şi vizualul, şi auditivul. Iată, de pildă, muzica lui Cári Tibor, despre care ar fi puţin lucru să spun că e frumoasă ori doar învăluitoare, împlineşte dorinţa de ieşire din cadrele geografice foarte strict fixate ale lumii sud-americane. Există în ea, fără doar şi poate, sonuri latino-americane, dar şi un cuantum deliberat de „generalitate“.

Impresia de indeterminare spaţială este amplificată de costumele create de Ioana Popescu. Impurul îşi face însă şi aici simţită prezenţa în cazul costumului Bunicii. Nu ştiu însă dacă, în acest caz, nu ar fi totuşi vorba nu neapărat despre impurul cu conotaţiile lui estetice, ci despre o nedorită inconsecvenţă.


FOTO Ovidiu Zimcea

Încă şi mai înşelător este decorul imaginat de Helmut Stürmer. Care, în primele minute ale spectacolului, lasă impresia de supraîncărcare, de risipă, de suprabogăţie. Însă dacă de risipă şi de suprabogăţie ar putea fi totuşi vorba, toate acestea nu se regăsesc neapărat în domeniul strict, primar, al materialului, ci în acela al imaginaţiei, al inventivităţii, al forţei creatoare. În fapt, în majoritatea timpului pe scenă nu se află decât un zid în asemenea chip conceput încât să sugereze vechiul, igrasia. Partea leului revine desenelor din nisip imaginate de acelaşi Helmut Stürmer în colaborare cu Ioana Popescu şi aduse live în intimitatea montării de talentul şi implicarea directă a acestei remarcabile tinere artiste. Apar, sunt oferite astfel spectatorului intro-uri sau texte de legătură între episoade, se insinuează neaşteptate, fantastice schimbări de spaţii, se instituie simboluri. Precum acela al mării nevăzute de Eréndira, al peştelui ce o obsedează ori al câinelui cu ochii de cenuşă. Fireşte, există şi momente în care totul este completat cu accesorii, aşa cum stau lucrurile în scena bâlciului. Se cuvine aplaudat aportul light design-ului semnat de Botond Nosz.

E drept, impuritatea aceasta uneori mai joacă şi feste, se decontează într-o seamă de inconsecvenţe care se înregistrează mai întâi la nivelul tempo-ritmului montării. Primele zece- cincisprezece minute ale spectacolului (sau, mă rog, ale reprezentaţiei văzute de mine) nu mi s-au părut chiar foarte interesante. Nu întotdeauna spectacolul este binecuvântat de aura exuberanţei, nu este, cel puţin deocamdată, peste tot însoţit de necesarul hallo poetic, de inefabil. Sunt părţi în care montarea curge leneş, în care aceasta se luptă cu riscul de a te piarde. Există şi secvenţe în care parcă intervin exagerat ceea ce aş numi raţionalul, adică execuţia tehnică, „rigla şi compasul“. Montarea se susţine preponderent pe actorii din rolurile principale. Pe Olga Török, excelentă, în limitele cadrelor fixate de regie, în personajul Eréndirei, pe Ida Jarcsek Gaza, cu o remarcabilă evoluţie în Bunica, şi pe Horia Săvescu, eficient distribuit în Ulise. I-am mai remarcat, deopotrivă, prin modul în care şi-au filigranat apariţiile pe Harald Weisz (Bărbatul din vis), pe Franz Kattesch (evoluând diferenţiat în vreo trei roluri) şi pe Rareş Hontzu (apariţia lui în Ingerul bătrân este demnă de toată lauda). O menţiune specială i se cuvine Isei Berger pentru cele trei crochiuri de personaj (Arahnida, Femeia fără cap, Femeia-şarpe). Scenele de grup vor dobândi, probabil în timp, contururi ceva mai ferme.

FOTO Ovidiu Zimcea

Teatrul German de Stat din Timişoara- INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERÉNDIRA ŞI A BUNICII SALE FĂRĂ SUFLET- după Gabriel Garcia Márquez; Versiune scenică: Yury Kordonsky; Traducerea în limba germană: Curt Meyer –Clason; Traducerea în limba română a textului pentru supratitrare: Tudora Şandru-Mehedinţi; Dramaturgia: Rudolf Herbert; Regia: Yury Kordonsky; Decorul: Helmut Stürmer; Costume şi desene în nisip live: Ioana Popescu; Muzica: Cári Tibor; Light design: Botond Nosz; Cu: Olga Török, Ida Jarcsek Gaza; Horia Săvescu; Rareş Hontzu, Franz Kattesch, Radu Brănici, Isa Berger, Harlad Weisz, Aljoscha Kobeţ, Dana Borteanu; Data premierei: 30 septembrie 2017

2. Cât de mult rău putem face când doar ni se pare că....

Extrem de provocatoare ideea tinerei autoare de literatură dramatică Alexa Băcanu de a scrie un text destinat scenei în care să ne invite la o reevaluare a ceea ce ştim, dincolo de informaţiile, mai mult sau mai puţin riguroase din presă, despre celebrul guru Gregorian Bivolaru, Mişcarea de Integrare în Absolut, adică M.I.S.A., şi victimele aferente.

Reevalurea neînsemnând nici demonizarea, dar nici reabilitarea uneia dintre cele mai tenebroase istorii care a fost adesea subiect de primă pagină ori de deschidere a jurnalelor de ştiri televizate. Ci încercarea de a stabili adevărul, poate şi vinovăţiile, dintr-un caz anume, documentat ca atare. Acela al unei tinere cu existenţă reală, originară de undeva de prin Moldova, o fată cu existenţă atestată prin acte de la Starea civilă. O tânără care trăieşte şi astăzi, numită în piesă Ana Boieru.

Ni se prezintă un fel de foaie de observaţie, o mărturie la persoana întâi care consemnează o sumă de adevăruri şi de vinovăţii care, la un moment dat, s-au pierdut, au devenit neclare fiindcă – şi enunţul acesta se repetă ca atare şi în piesă, şi în spectacolul montat de Dragoş Alexandru Moşoiu la REACTOR de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca –prima afirmaţie este cea mai puternică.


FOTO Remus Toderici

Aşadar. Ana Boieru a existat şi există ca atare. Trăieşte, iar acum încearcă să-şi refacă viaţa. De la 19 ani a practicat yoga, aşa l-a cunoscut, l-a admirat pe Gregorian Bivolaru, aşa a ajuns să facă parte din M.I.S.A. Apartenenţa ei la M.I.S.A. a determinat reacţii dure, supradimensionate, uneori chiar violente din partea familiei sale. Care a încercat să o „salveze“ (ori să recurgă la o suită de operaţiune pe care ea, familia, le-a socotit drept salvatoare), interzicându-i nu doar să frecventeze pe mai departe M.I.S.A., ci şi căsătoria cu un tânăr, şi el yoghin, convenţional numit în piesă şi spectacol Codruţ, ca şi continuarea studiilor universitare.

În faţa refuzului categoric al Anei de a le da ascultare membrilor familiei sale, aceştia au recurs la măsuri din ce în ce mai radicale. Aşa cum au fost internarea forţată, mai întâi la Socola, apoi la Sapoca. Un loc unde medici psihiatri i-au aplicat tinerei Ana un tratament riscant, bogat în efecte secundare, cu un medicament numit Leporex. Părinţii Anei au mai făcut apel la ajutorul unor feţe bisericeşti despre care nu s-ar putea spune că au reacţionat nici cu duhul blândeţii, nici cu grijă faţă de semeni, ci, mai degrabă, necugetat, nemilos şi habotnic.

 Acesta este rezumatul faptelor reale, transcrise minuţios şi nuanţat în piesa Alexei Băcanu şi regăsibile şi în spectacolul regizat de Dragoş Alexandru Muşoiu. Spectacol în care rolul Anei este interpretat încrucişat de patru tineri actori- Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu, Cătălin Filip şi Raluca Mara. Succesiunea de fapte reale este inteligent contrapunctată prin fragmente de relatări de presă, şi ele strict redate, cu ghilimele puse apăsat, la vedere, adică cu atenta menţionare a sursei. Se acordă atenţie reproducerii unor poziţii ciudat de categorice adoptate de voci (pretins) autorizate în legătură cu M.I.S.A. şi Gregorian Bivolaru (de la Monica Macovei şi Gabriel Andreescu până la Corneliu Vadim Tudor) şi prin redarea modului distorsionat, inexact în care a receptat şi mai apoi reprodus ştirile din presă despre M.I.S.A. ceea ce numim îndeobşte prin sintagma gura lumii.


FOTO Remus Toderici

Toate aceste contrapunctări sunt transpuse în spectacol dinamic, în cascadă de aceiaşi actori numiţi mai sus. Dinamismul jocului şi al montării fiind asigurate deopotrivă de claritatea sarcinilor artistice formulate actorilor de regizor, de scenografia simplă (nişte cadre metalice în mişcare) creată de Anda Pop şi de muzica de scenă anume compusă pentru acest spectacol de Danaga.

Aşa după cum spuneam, spectacolul intitulat M.I.S.A.PĂRUT nu intenţionează nici măcar o clipă să ofere o perspectivă favorabilă, edulcorată, dezvinovăţitoare despre Mişcarea lui Gregorian Bivolaru. Să le servească drept alibi ori scuză. Nu nutreşte intenţii generalizatoare. Nu are partizanate. Doreşte doar să ne pună pe gânduri (să fie asta puţin lucru?), formulând întrebarea referitoare la cât de multe lucruri exacte ştim despre faptele reale şi nu senzaţionaliste ale lui Gregorian Bivolaru. Acestei întrebări i se adaugă o alta, poate şi mai importantă, şi mai chinuitoare. Cât de pregătiţi suntem pentru a face faţă, în cunoştinţă de cauză, dacă evenimente similare, oricum ieşite in comun, comparabile cu cele managerizate cu efecte catastrofale de părinţii Anei Boieru, intervin în viaţa propriei noastre familii? Cât de eficient suntem utilaţi, în primul rând din punct de vedere mental, pentru a putea fi preocupaţi cu prioritate de binele aproapelui nostru aflat într-un impas major şi nu de salvatul aparenţelor şi de gura lumii? Sau de faptul că prima afirmaţie este cea mai puternică?

REACTOR de creaţie şi de experiment din Cluj-Napoca- M.I.S.A. PĂRUT de Alexa Băcanu; Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu; Scenografia: Anda Pop; Muzica:Danaga; Cu: Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu, Cătălin Filip, Raluca Mara: Data reprezentaţiei: 29 septembrie 2017