1. Crime plănuite într-un depozit

Aflu, şi încă din mai mult surse, că George F. Walker este unanim recunoscut drept cel mai semnificativ scriitor de literatură dramatică din Canada. În cazul acesta nu poate decât să mă mire că din vasta lui creaţie, în spaţiul teatral românesc nu au ajuns, probabil, decât trei titluri.

Este vorba despre Geniul crimei, tradusă de regizorul Theodor Cristian Popescu şi de actriţa Cristina Toma, pusă în scenă, în premieră naţională, de primul în anul 2007 la Teatrul 74“  din Târgu Mureş, despre Copilul –problemă, tradusă de Adrian Inclenzan, regizată tot de el prin 2014 la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi despre Dur, tradusă tot de un regizor - Vlad Massaci -, montată tot de el în cursul stagiunii trecute la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Avem indicii că, înainte de a fi montată şi de Antonella Cornici la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, Geniul crimei  a mai avut parte de o versiune scenică datorată Teatrului „Jean Bart“ din Tulcea, regia aparţinându-i unui tânăr absolvent al Secţiei de specialitate, pe nume Ştefan Munteanu.

Puţin, foarte puţin fiindcă cel puţin Geniul crimei este o izbutită piesă de factură poliţistă,  o foarte bună comedie neagră,  o parodie rafinată a genului. Avem de-a face cu cinci personaje care plănuiesc incendieri în cascadă, nenumărate crime, răzbunări, paricide, aceasta cu toate că cel puţin doi dintre ei se proclamă adepţi ai non-violenţei şi pe nici pe unul nu îi dă afară din casă inteligenţa. Mai toţi mimează duritatea, mai toţi simulează gustul exacerbat pentru vărsări de sânge, însă marea majoritate a faptelor se consumă preponderent la nivel lingvistic (cu toţii vorbesc pipărat, însă nu scandalos din cale afară, aşa cum au văzut ei că o fac personajele din filme cu îndeletniciri asemănătoare), iar dacă totuşi ceva se petrece aievea, dacă măcar unul dintre măreţele“ lor planuri criminale ajunge să se consume aievea, la mijloc sunt doar coincidenţa şi malentendu-ul. Urmează şi o a doua parte, de fapt, un monolog de final, susţinut de alcoolicul Phillie, în care este vorba despre faptul că pentru aproape nimeni dintre cei ce ne înconjoară nu mai contează viaţa, că trecem cu indiferenţă pe lângă semenii noştri, că moartea a devenit o parte a regulilor de existenţă, ceva care se poate procura oricând la preţ redus.

Geniul crimei, o piesă ca un film de Tarantino, face parte dintr-o serie de şase texte ce poartă titlul generic Suburban Motel Plays. În respectiva categorie se înscrie şi sus-menţionatul Copil problemă. Iar Suburban Motel Plays înseamnă că acţiunea tuturor celor şase piese se petrece într-o cameră de motel. În spectacolul de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“, regizoarea Antonella Cornici a preferat să transfere totul într-un depozit.  Adus pe scenă aşa cum se cuvine de decorul semnat de Doru Păcurar. Acolo, în spaţiul acelui sordid depozit, trăiesc contra unei chirii de 40 de dolari pe lună tandrii ucigaşi cu simbrie şi adepţi ai non-violenţei Rolly şi Stevie. Tată şi fiu. Unul mai caraghios ca altul, unul mai sperios ca celălalt, primul mai prostănac decât al doilea. Remarcabil aduşi în scenă de doi actori-vedetă ai Teatrului. I-am numit pe Zoltan Lovas şi pe Alex Mărgineanu. Luaţi la întrebări ba de managerul Phillie care îi somează să îi plătească pe loc chiria restantă - bun Călin Stanciu, îndeosebi în monologul final -, ba de agentul comanditarului uneia dintre planificatele incendieri - Iulia Pop, interpreta lui Shirley mi s-a părut niţeluş prea timorată -, ba de Amanda, „bucătăreasa“ cu afaceri ascunse, care năzuieşte să-şi trimită pe lumea cealaltă tatăl, interpretată mulţumitor de Amalia Huţan.

Regizoarea a intenţionat să imprime un ritm drăcesc, endiablé, cum spun francezii, celei mai consistente părţi a spectacolului. Voinţa i-a fost în bună parte împlinită şi graţie colaborării cu coregrafa Victoria Bucun şi cu light-designerul Lucian Moga. S-a plătit pentru aceasta însă şi un preţ. Preţul e plătit de spectatori şi constă în înţelegerea cu relativă dificultate a unei părţi a replicilor din cauza dicţiei defectuoase a unora dintre actori. Nu s-a obţinut o omogenizare a interpretării, fiind evidente diferenţele şi de valoare, şi de profesionalism, şi de experienţă între partea masculină a distribuţiei (net superioară) şi cea feminină.

Cu toate acestea, spectacolul, bun în liniile lui esenţiale, place, e, cum se zice, „de public“, se joacă cu sala plină.     

Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad- GENIUL CRIMEI de George F. Walker- Traducerea: Cristina Toma şi Theodor Cristian Popescu; Regia: Antonella Cornici; Scenografia: Doru Păcurar; Coregrafia: Victoria Bucun; Light design: Lucian Moga; Cu: Zoltan Lovas, Alex Mărgineanu, Călin Stanciu, Iulia Pop, Amalia Huţan; Data reprezentaţiei: 11 ianuarie 2018

2. Work in progress

Numele lui Francisco Alfonsin îmi este cunoscut încă din prima parte a deceniului trecut, atunci când, cu ocazia uneia dintre cele mai bune ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, l-am văzut evoluând în Noul locatar. Un excelent spectacol regizat de Tompa Gábor la Northern Stage Ensemble Newcastle.

Zece ani mai târziu, atunci când acelaşi regizor a decis să revină asupra textului lui Ionesco într-un spectacol montat la Teatrul „Nottara“ din Bucureşti tot Francisco Alfonsin a fost invitat să îl interpreteze pe cel care se asfixiază din pricina bizarei lui dorinţe de a fi copleşit de tot mai multe mobile. Vedeam şi atunci, aşa cum am văzut cu zece ani mai înainte, în Francisco Alfonsin un veritabil Buster Keaton al scenei.


FOTO Biro Istvan

Dacă îmi aduc aminte bine, în 2016, acelaşi Francisco Alfonsin a revenit, tot la Nottara, în calitate de co-regizor (o acompania pe Nona Ciobanu) al spectacolului, în realitate cam fără istorie, intitulat Acasă, Aflat în vecinătatea unui experiment care îşi propunea să exploreze/exploateze valenţele de teatralitate dintr-o seamă de texte ale unor poeţi români.

Un experiment în lege, asumat limpede ca atare, un work in progress declarat astfel este spectacolul Un roman cu contrabas. Definit de semnatarul regiei, acelaşi Francisco Alfonsin, drept „creaţie liberă după nuvela lui Cehov“. Ne aflăm în faţa încercării de eliberare, printr-un performance, poetic, meditativ şi muzical deopotrivă, de şocul resimţit de Alfonsin în clipa în care a citit scurta scriere cehoviană Un roman cu un contrabas.

Ceea ce a fost „o chestiune personală, pasională şi politică“  ia acum forma unei reprezentaţii construite pe schema clasică a călătoriei. Contrabasistul Pitsikatov, - interpretul lui remarcabil, Viola Gábor, este grimat şi poartă joben asemenea unui clovn - călătoreşte în încercarea de aflare a sensului vieţii. Să subliniem impactul dobândit şi aici de una dintre cele mai celebre metafore ale literaturii universale, aceea în conformitate cu care viaţa e vis. Pitsikatov pare să o întâlnească pe cea ce ar putea fi femeia vieţii sale, numită Bibulova. Înfăţişată de actriţa Ötvös Kinga asemenea unei artistice lirice wagneriene. Atâta doar că întâmplării- şi tristă, şi veselă deopotrivă legată de furtul hainelor celor doi i se mai adaugă impedimentul că aceasta are un tată şi un mire. Interpretaţi, în inserturi cinematografice, de Bogdán Zsolt şi de Bodolai Balász.

Francisco Alfonsin edifică ceea ce el însuşi numeşte un spaţiu teatralo-muzical. Construit fizic de scenografa Carmencita Brojboiu, vizual de ceea ce interpretează live actorii Viola Gábor, Ötvöş Kinga şi Platz János,  filmic  de Farkaş Lórand, Bogdán Zsolt şi Bodolai Balász (concept video: Barabas Ábel), iar auditiv  de compozitorul Alex Catona, de povestitorul muzical Farkas Lórand şi de instrumentiştii Farkas Lórand, Balla Szabolcs, Antal Attila şi Bajusz Gábor.

Avem de-a face cu un performance compozit, deliberat gândit astfel (lucrul acesta se înţelege încă din partea lui pre-introductivă, cu proiecţii de filme, muzici de genuri şi din epoci diferite), care dinamitează regulile tradiţionale ale organizării spaţiale. Un roman cu contrabas se joacă cu publicul pe scenă, cu spectatorii aşezaţi pe scaune ca şi cum s-ar afla în faţa unor mese dintr-un cabaret, să zicem. E vorba despre spectatori pe lângă care se insinuează, se preling actorii Viola Gábor, Ötvós Kinga şi Platz Jánusz. Se joacă şi în sală, dincolo de cortina de fier, lăsată jos pe jumătate.

Fiind vorba despre un work in progress, declarat ca atare, destinul spectacolului Un roman cu contrabas va fi decis, mai abitir decât în alte cazuri, de cât de atras de un astfel de experiment se vor dovedi spectatorii Teatrului.   

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca-  UN ROMAN CU CONTRABAS – creaţie liberă inspirată de nuvela lui Cehov; Regia: Francisco Alfonsin; Scenografia: Carmencita Brojboiu; Muzica: Alex Catona; Orchestraţia, conducerea muzicală: Farkas Lórand; Versuri: Gergely Edó, Bodolai Balász; Francisco Alfonsin; Dramaturgia: Demeter Kata;  Cu: Viola Gábor (Pitsikatov), Ötvös Kinga (Bibulova), Platz János (Oricine) şi Farkas Lórand (Povestitorul)ş Bogdán Zsolt (Tatăl miresei), Bodolai Balász (Mirele); Muzicieni: Farkas Lórand, Balla Szabolcs, Antal Attila, Bajusz Gábor; Video: Barabas Ábel; Data premierei: 13 ianuarie 2018

3. A fost sau n-a fost iubire?

Nimeni nu cred că se va lămuri vreodată, cum nu se lămuresc la urma urmei nici cele patru personaje din piesa Iluzii a lui Ivan Vîrîpaev (Vyrypaev, Virypaev, ortografia de care a avut parte de-a lungul timpului numele dramaturgului rus a fost cum nu se poate mai variabilă) dacă spre a fi adevărată, dragostea trebuie să fie neapărat şi reciprocă. Însă indiferent ce spectacol montat pe respectivul text îţi este dat să vezi în cariera ta de spectator, cu siguranţă că vei fi uimit să vezi câte poveşti mai mult sau mai puţin reale se pot inventa pe tema fidelităţii din interiorul a două cupluri.

Până la premiera Secţiei române a Teatrului de Nord din Satu Mare, spectacol care beneficiază de regia discretă, însă extrem de eficientă şi inspirată a lui Cristian Ban, un tânăr director de scenă din ce în ce mai stăpân pe meserie, mi-a fost dat să văd trei spectacole prilejuite de textul tradus în româneşte de Bogdan Budeş.


FOTO Robert Costea

Cu ocazia premierei pe ţară, din anul 2013, de la Teatrul ACT din Bucureşti, regizorul Cristi Juncu le cerea actorilor să stea vreme de mai bine de două ore tot timpul aşezaţi pe gradene şi să ne povestească, într-o relaţie inteligentă şi mereu reînnoită cu noi, spectatorii, ce s-a întâmplat vreme de mai bine de 50 de ani cu Sandra, Dany, Margret şi Albert. Doi ani mai târziu, în montarea semnată regizoral de Bobi Pricop la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, aveam de-a face cu o o viziune mult mai dinamică şi deliberat mai şotioasă, poveştile fiind şi comentate muzical de prezenţa live, pe scenă, a unui violoncelist. În foarte buna versiune realizată cu absolvenţii de la clasa de actorie a profesorului Doru Ana de la UNATC, regizoarea Andreea Vulpe făcea apel şi la câteva elemente de recuzită, nu neapărat spre a marca hronicul şi cântecul vârstelor personajelor, ci spre a sublinia o anume viziune ironică intrinsecă şi excelent drămuită de regizoare, admirabil tradusă scenic de cei patru tineri viitori actori din distribuţie.


FOTO Robert Costea

În toate cele trei spectacole anterior văzute de mine până în momentul întâlnirii cu premiera de la Satu Mare, repartiţia nu neapărat a rolurilor cât a personajelor evocate, rememorate, pe un actor anume era cum nu se poate mai clară. Adică, fiecare actor avea în grijă personajul lui a cărui istorie ne-o împărtăşea. Cristian Ban vine cu o inovaţie. Povestea lui Albert, bunăoară, ne este comunicată, cu o binevenită detaşare, atât de Romul Moruţan cât şi de Cătălin Mareş, cam la fel stând lucrurile şi în cazurilor sarcinilor artistice încredinţate actriţelor Raluca Mara şi Ioana Cheregi. Cei patru actori apar pe scenă, mai precis, în faţa cortinei, ne salută, aşteaptă, evident, răspunsul nostru. Apoi începe spectacolul propriu-zis. Raluca Mara (atenţie niţeluş mai mare la intonaţia cam prea cântată!) ne făgăduieşte că ne va spune o poveste şi îşi ţine promisiunea. La fel vor face şi ceilalţi componenţi ai distribuţiei, fără să vrea să fie asimilaţi cu personajele. Nu ţin deloc să li se suprapună. Ei relatează, nu empatizează. Chiar se detaşează ironic de unele dintre istoriile relatate, ne dau felurite semne că nu le garantează autenticitatea. O fac, cu toate că n-aş spune că regizorul Cristi Ban s-ar înhamă la cine ştie ce experimente brechtiene. Multă vreme lumina rămâne aprinsă în sală, aproape că nici nu bagi de seamă când se stinge, fiind prins de combinările de n luate câte k  ce reprezintă mecanismul care reglează progresia acţiunii, de umorul poveştilor, de ironia conţinută, dar şi de valoarea adăugată de profesionalismul interpretării.


FOTO Robert Costea


Acţiunea, adică poveştile preluate, continuate, dezvoltate, este întreruptă de vreo patru ori pentru aşa-numite pauze de hidratare (anunţate ca atare), pauze ce beneficiază de mici prefeţe dansante. Starea de veselie, de bună-dispoziţie este mereu garantată nu prin cioace, ci prin mijloace artistice sigure, de bună calitate.

Teatrul de Nord din Satu Mare- ILUZII de Ivan Vîrîpaev; Traducerea: Bogdan Budeş; Regia: Cristian Ban; Cu: Raluca Mara, Ioana Cheregi, Romul Moruţan, Cătălin Mareş;  Data premierei: 14 ianuarie 2018