Resentiment versus credinţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dedicarea anului 2017 de către Patriarhia Română memoriei Patriarhului Justinian şi celor care şi-au mărturisit credinţa în Hristos în temniţele comuniste, inclusiv până la moarte, provoacă reacţii sugestive pentru temperatura socială de azi.

În afara temei ca atare, se constată în general, mai ales în ultima vreme, post-Colectiv, o înăsprire a limbajului criticilor Bisericii majoritare. Dacă este adevărat că anumite inadvertenţe, scăpări, abuzuri sau îndelung cultivate metehne ale clerului pot alimenta, ca mai tot timpul în istorie, atitudinea distantă, nu la fel de întemeiate sunt incitarea la ură, discreditarea unor categorii sociale, folosirea injuriei şi a vorbei groase, umorul abuziv, adică bazat nu pe comicul de situaţie, ci pe manipularea sistematică a publicului prin prezentarea deformată a realităţii etc.

Paradoxal dar nu în totalitate, criticii actuali ai Bisericii – iar prin aceasta înţeleg un mod de viaţă împărtăşit de milioane de oameni, nu doar instituţia şi slujitorii ei – imită tonul şi conţinutul campaniei antireligioase a comuniştilor înşişi. Cu diferenţa salvatoare că „antimisticismului” actual îi lipsesc instrumentele de intimidare, încarcerare sau torturare. Oricum am fi, de o parte sau de alta, libertatea religioasă rămâne un drept fundamental care se cere respectat şi în absenţa căruia toate celelalte drepturi îşi pierd substanţial din relevanţă.

Mai mult decât atât, resentimentul la adresa Bisericii traduce exact starea de spirit fondatoare a mitului comunist. Cum între timp burghezia a fost decimată, alături de toate celelalte forme de agregare ale elitei naţionale, Biserica rămâne singura care, prin legătura neîntreruptă cu trecutul, încurcă minţile progresiştilor şi le alimentează ediţia nouă a luptei de clasă. Ceea ce reprezintă, cât mai direct şi mai simplu formulat, un atentat la pacea socială. Pentru că se ştie că orice extremism provoacă reacţii extreme, spirala nebuniei având nevoie de un punct de sprijin minuscul.

Revenind la temă, este evident, aşa cum am tot afirmat în repetate rânduri, că prin ea se deschide un capitol de laşitate şi rezistenţă, de slabiciune şi sfinţenie deopotrivă. Biserica doreşte în chip sincer să îşi asume prin cunoaştere trecutul recent. Iată de ce nu trebuie să citim istoria orbiţi de patimi ideologice, de interese politice, de resentimentul deja citat, de dorinţa unei absurde răzbunări – pe cine şi în numele cui?! –, ci preocupaţi de mesajul pe care experienţa totalitarismului comunist încearcă de aproape trei decenii să ni-l transmită nouă, credincioşi sau nu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite